Pentru a pronunţa această sentinţă, a reţinut judecătoria că:
„Potrivit art.1568 C.civ. comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea, în tot sau în parte a lucrului, dacă nu dovedeşte că că acestea s-au produs fortuit ori că sunt consecinţa folosirii bunului potrivit destinaţiei şi fără culpă din partea sa. De asemenea, comodatarul răspunde pentru deteriorarea lucrului produsă de către o persoană căreia, la rândul său, i l-a încredinţat, cu orice titlu, comodatarul având acţiune în regres împotriva terţului vinovat de deteriorare sau de pieirea lucrului.
Pe de altă parte, potrivit Art. 22 din Legea nr. 136/1995:
„În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, conform art. 54.”
Potrivit Art. 29 din Legea nr. 136/1995:
”În cazul existenţei mai multor asigurări încheiate pentru acelaşi bun, fiecare asigurător este obligat la plată, proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului.
Asiguratul are obligaţia să declare existenţa altor asigurări pentru acelaşi bun la asigurători diferiţi, atât la încheierea contractului de asigurare, cât şi pe parcursul executării acestuia.”
Potrivit Art. 48 din Legea nr. 136/1995:
„Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta.”
Potrivit Art. 52 din Legea nr. 136/1995:
„În cazul în care, pentru acelaşi proprietar de vehicul, la data producerii accidentului, existau mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părţi egale de către toţi asigurătorii. Despăgubirea se va plăti integral de către asigurătorul la care s-a adresat persoana păgubită, urmând ca ulterior asigurătorul în cauză să se îndrepte împotriva celorlalţi asigurători pentru recuperarea părţii de despăgubire, plătită în numele acestora.
Asiguratul are obligaţia de a informa asigurătorul despre încheierea unor astfel de asigurări cu alţi asigurători.”
***
La data de 22.08.2007, între părţi s-a încheiat un contract de comodat autentificat sub nr. 4510 de către BNP L.O.I., prin care reclamanta a transmis către pârât pentru perioada 22-26.08.2007 folosinţa temporară şi gratuită a autoutilitarei marca D., pentru deplasarea pe teritoriul statului român şi în afara graniţelor acestuia şi în scop de taximetrie, comodatarul obligându-se să conserve şi să folosească bunul ca un bun proprietar şi conform destinaţiei stabilite prin contract, precum şi să suporte toate cheltuielile legate de acest autoturism, respectiv asigurare obligatorie şi facultativă, revizii, reparaţii, rovinietă, cheltuieli de folosinţă – motorină, ulei, piese de schimb, etc., contravaloarea eventualelor reparaţii necesare în cazul unui accident şi orice alte cheltuieli care ar mai putea apărea ca urmare a utilizării autoturismului.
La data de 25.08.2007, autoutilitara reclamantei a fost avariată în urma unui accident auto, produs din vina unui terţ care, cu permisiunea pârâtului, conducea în momentul respectiv autoutilitara proprietatea reclamantei.
Ulterior producerii acestui eveniment rutier, în vederea recuperării pagubei produse, reclamanta a solicitat despăgubirea de la asigurătorul său casco, acesta virându-i în cont suma de 13580 lei, soluţia tehnologică adoptată de comun acord de între reclamantă şi asigurătorul său casco fiind reparaţia autovehicului în regie proprie.
Astfel, instanţa constată că reclamanta a obţinut o despăgubire pentru paguba suferită ca urmare a producerii accidentului rutier şi nu poate obţine de la mai multe persoane despăgubiri pentru aceeaşi daună, întrucât aceasta ar reprezenta o cauză de îmbogăţire fără just temei, ceea ce este inadmisibil.
În caz contrar, vinovatul de producerea evenimentului rutier s-ar putea găsi, ipotetic, în situaţia de a fi obligat să restituie dauna atât către asigurătorul casco al reclamantei (care are dreptul de a se subroga în temeiul Art. 22 din Legea nr. 136/1995), cât şi către pârâtul din prezenta cauză (care are posibilitatea să se îndrepte împotriva acestuia în temeiul Art. 998-999 C.civ.)
Totodată, instanţa constantă că reclamanta a ales o cale pentru recuperarea prejudiciului său, cu privire a aceeaşi daună nefiind posibilă cumularea răspunederii civile contractuale a asigurătorului său casco cu cea a pârâtului, potrivt principiului electa una via non datur recursus ad alteram.
Cu privire la suma încasată, instanţa constată că reclamanta nu poate în prezent să solicite de la pârât nici diferenţa dintre paguba la momentul producerii prejudiciului şi suma obţinută de la asigurător, întrucât a fost de acord cu soluţia tehnologică de reparare în regie proprie, ce presupune încasarea unei sume mai mici de la asigurător, şi nici diferenţa dintre paguba la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi paguba la momentul producerii prejudiciului, întrucât din probatoriul administrat în prezenta cauză a rezultat că autoturismul nu a fost până în prezent reparat din culpa reclamantei.
Cu privire la sumele ce exced contravalorii necesare reparaţiilor autoturismului ori a contravalorii acestuia, în caz de avarie totală, respectiv: (a) sumele reprezentând comision şi dobânzi aferente creditului contractat de către reclamantă în vederea procurării autoutilitarei, instanţa constată că pârâtul nu s-a obligat la aceasta prin contractul încheiat cu reclamanta; (b) contravaloarea asigurării casco contractată de către reclamantă, instanţa constată că formularea clauzei din contract este prea generală, suportarea cheltuielilor necesare cu asigurare obligatorie şi facultativă neînsemnând suportarea cheltuielilor legate de asigurarea facultativă de bunuri încheiată de către şi pe numele reclamantei, prin urmare, având în vedere, că in dubio pro reo, instanţa constată că pârâtul nu s-a obligat prin contractul încheiat cu reclamanta la restituirea unei astfel de sume către aceasta.
De asemenea, instanţa reţine că părţile nu au stipulat expres în contractul încheiat că comodatarul nu poate permite altei persoane conducerea autoutilitarei, în speţă, fiind vorba despre transmiterea folosinţei unei autoutilitare pentru deplasarea pe teritoriul statului român şi în afara graniţelor acestuia, conducerea de către o altă persoană a autoutilitarei neechivalând cu transmiterea folosinţei către o altă persoană, iar, în lipsa unei clauze contrare, instanţa neputând reţine vreo culpă în sarcina pârâtului”.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, motivat, legal timbrat (cu taxă judiciară de timbru în valoare de 661,10 lei şi timbru judiciar în valoare de 5 lei – f.), întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7,8,9 şi 3041 cpc, reclamanta a declarat recurs, prin reprezentantul său convenţional, d-l avocat E.M.B., cu împuternicire avocaţială depusă la f.20,25, solicitând în principal trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar modificarea în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii şi al obligării pârâtului la plata sumei de 21.276 lei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată constând în obligarea pârâtului la predarea bunului în starea în care a fost luat în comodat, prima instanţă a judecat o cerere având un alt obiect – repararea prejudiciului suferit prin avarierea autoutilitarei, ceea ce impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind cercetat fondul cauzei. Astfel, susţine recurenta, prima instanţă reţine în mod eronat ca fiind incidente dispoziţiile L.136/1995 care nu au nici o relevanţă în soluţionarea cauzei, ignorând faptul că dreptul material izvorăşte din contractul de comodat nr.4510/22.08.2007 completat cu dispoziţiile art.1560-1575 C.civ. şi confundând persoana vinovată de producerea accidentului rutier cu persoana pârâtului împotriva căruia societatea de asigurări nu şi-ar putea exercita dreptul de regres, astfel încât pârâtul nu este obligat la despăgubiri de două ori.
Formulând întâmpinare prin reprezentantul său convenţional – d-na avocat A.M.M., cu împuternicire avocaţială depusă la f.10, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului arătând în motivare, în esenţă, că nu s-a obligat prin contractul de comodat să fie singura persoană care să conducă efectiv autoturismul proprietatea recurentei-reclamante şi că aceasta şi-a recuperat prejudiciul prin intermediul dosarului de daune nr.AAA/900/2007/BC/BC al SC A. SA, încercând în ciuda prevederilor art.294 alin.(1) cpc să schimbe în mod vădit obiectul cererii de chemare în judecată prin aceea că solicită sume de bani prin transformarea obligaţiei de returnare a autoturismului în acoperirea prejudiciului ca urmare a nerespectării acestei obligaţii (f.11-14).
O dată cu întâmpinarea, intimatul-pârât a depus la dosarul de recurs înscrisuri în fotocopie: adresa înregistrată sub nr.340/23.08.2011 la CA M. A.M., dovada expedierii acestei adrese către recurentă şi răspunsul primit (f.15-17).
La rândul său, recurentul-reclamant a depus la dosarul de recurs prin reprezentantul său, în fotocopie, certificatul de înmatriculare al autoturismului şi poliţa de asigurarea a autovehiculelor emisă de SC A. SA, sucursala Bacău (f.26,27).
Examinând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul reţine următoarele:
Prin cererea adresată Judecătoriei Bacău, înregistrată la 25.03.2009 şi întemeiată pe dispoziţiile art.969 cod civil, d-na P.O. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 21.276 lei reprezentând daune-interese corespunzătoare sumei de achitat la bancă cu titlu de rate credit datorate de la data distrugerii bunului dat în comodat la care se adaugă contravaloarea asigurării.
La cererea instanţei, reclamanta a precizat că suma de 21.276 lei este compusă din 17.456,92 lei aferentă contractului de credit şi 3818,44 lei aferentă poliţei de asigurare încheiată (f.62 dosar judecătorie), obiectul cererii de chemare în judecată fiind, deci, o obligaţie de a da.
Prin urmare, susţinerea recurentei potrivit căreia obiectul acţiunii l-a constituit obligarea pârâtului la predarea bunului în starea în care a fost luat în comodat, deci o obligaţie de a face, este eronată iar transformarea obligaţiei de a face derivând din contractul de comodat (de a restitui bunul în starea în care se afla la momentul încheierii contractului de comodat) într-o obligaţie de a da, prin plata sumelor de bani cu care a fost prejudiciat proprietarul bunului de restituit, astfel cum se pretinde în recurs, nu se putea face decât prin raportare la contravaloarea bunului din momentul producerii accidentului din care ar fi trebuit scăzută indemnizaţia de asigurare primită de recurentă ca urmare a încheierii poliţei de asigurare cu SC A. SA, sucursala Bacău. Or, astfel cum s-a arătat, suma pretinsă de recurenta-reclamantă reprezintă ratele rămase de achitat către banca creditoare şi contravaloarea asigurării
Raportat la obiectul acţiunii, astfel precizat şi la temeiul de drept invocat, faţă de împrejurarea că a obţinut de la asigurător suma de 13.580 lei, sentinţa pronunţată de judecătorie este legală şi temeinică, în mod corect reţinându-se că reclamanta a obţinut o despăgubire pentru paguba suferită ca urmare a producerii accidentului rutier, obţinerea unei alte despăgubiri de la intimatul-pârât echivalând cu o îmbogăţire fără justă cauză, intimat-pârât care nu poate fi obligat către recurentă, în temeiul contractului de comodat, decât la predarea autoturismului avariat, obligaţie pe care acesta a dovedit că a încercat să o aducă la îndeplinire cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs (f.15-17).
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art.312 alin.(1) cpc, constatând că, deşi a solicitat prin întâmpinare obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, intimatul nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli;
