Acţiune în răspundere civilă delictuală, în condiţiile prevăzute de art. 998,999 C.civil raportat la disp. art. 42 al. 1 din L. 188/2000. Analizarea îndeplinirii condiţiilor antrenării acestei răspunderi în persoana pârâtului, în funcţie de stabilirea cadrului procesual în aceste limite şi raportat la calitatea sa de judecătoresc.
Pasivitatea în executarea creanţei este imputabilă în mod exclusiv creditoarei reclamante în cauza de faţă, care timp de şase luni, deşi ştia că executarea silită nu s-a declanşat şi că nu a achitat vreo taxă în acest sens , nu a stăruit în şi nu şi-a îndeplinit obligaţia de investire a sentinţei ( ce-i revenea în mod exclusiv) înlăuntrul termenului de prescripţie a executării silite. Prin urmare, teza cauzării prejudiciului de către executorului judecătoresc, temei juridic al acţiunii de faţă nu este probată.
Judecătoria Bistriţa – Secţia civilă- Sentinţa Civilă nr. 4200/2011
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus, aşa cum a fost ea precizată reclamanta SC ES SA – SÎSEE – TN, a chemat în judecată pe pârâtul executor judecătoresc IE, solicitând instanţei să îl oblige pe acesta să îi plătească suma de 16.049,05 lei reprezentând daune produse ca urmare a neînregistrării dosarului de executare silită în termenul legal, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că i s-a cauzat un prejudiciu prin omisiunea pârâtului de a pune în executare sentinţa civilă nr. 5368/13.12.2004, reclamanta fiind astfel în imposibilitatea de a recupera debitul, omisiune ce atrage angajarea răspunderii civile conform art. 42 alin. 1 din Legea 188/2000.
Învederează că practica judiciară a Curţii de apel Cluj apreciază că potrivit art. 7208 C.pr.civ. hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii astfel încât nu este necesară învestirea cu formulă a acestora pentru a fi puse în executare silită, cererea fiind lipsită de interes. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XXXVIII/07.05.2007 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, susţine aceleaşi concluzii.
Mai mult, înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în aplicare fără investirea cu titlu executoriu.
Având în vedere cele de mai sus, reclamanta a înaintat BEJ EI, cu aproximativ 6 luni înaintea termenului de prescripţie a debitului, cererea de executare silită a debitorului SC P, acesta având obligaţia remiterii unui răspuns motivat la cererea reclamanteim, pentru a putea face plângere în condiţiile art. 53 din Legea 188/2000 şi implicit, în urma unei soluţii negative, reevaluarea în timp util a modului de recuperare a creanţei.
Prin urmare, arată reclamanta că este fără îndoială vorba de o faptă ilicită. Neînregistrarea cererii la data primirii actelor, prin omisiunea trimiterii unui refuz motivat ori, prin neînregistrarea de îndată a cererii de executare silită la instanţa competentă, sunt suficiente motive pentru constatarea unei relaţii de cauzalitate între prejudiciul creat şi fapta ilicită-omisiune anterior descrisă.
Vinovăţia se poate constata, având în vedere cele de mai sus, prin neglijenţa şi dezinteresul prin care BEJ prin d-l EI a tratat cererea reclamantei timp de aproape şase luni, fapt confirmat şi în Sentinţa civilă nr. 3642/2008 pronunţată în contestaţia la executare , pârâtul nu a întreprins nimic pentru clarificarea situaţiei.
În drept, s-au invocat disp. art. 998, 999 Cod civil, art. 42, art. 53 din Legea 188/2000, art. 3741 C.pr.civ. şi art. 7208 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea formulată , pârâtul a arătat că decizia ICCJ invocată, face strictă referire la titlurile executorii pronunţate în materie comercială bazate pe prevederile art. 7208 C.pr.civ., iar anul în care s-a modificat art. 3741 a fost anul 2006. Din analiza Sentinţei civile nr. 5368/13.12.2004, se observă că temeiul juridic al acţiunii formulate este statuat prin prevederile legii civile, adică art. 969, 1361 şi urm. C.civ.
Reclamanta şi-a însuşit de bună voie solicitarea efectuată de consilierul juridic al BEJ de a investi cu formulă executorie sentinţa civilă, astfel că la data de 21.12.2007 reclamanta a formulat cererea de investire a acestei sentinţei,
Din motivarea sentinţei civile nr. 3642/2008 nu reiese niciun motiv bazat pe neglijenţa executorului judecătoresc.
În ceea ce priveşte fapta delictuală statuată de prev. art. 998 şi 999 C.civ., pârâtul a arătat că nu există nicio legătură de cauzalitate între presupusele acţiuni sau inacţiuni, prejudicii sau ale elemente care să conducă la angajarea răspunderii delictuale.
În drept, s-au invocat disp. art. 723, art. 242 C.pr.civ.
Prin notele de şedinţă depuse la termenul de judecată din data de 15.12.2010, reclamanta a arătat că prin referirea la constatările instanţei din Sentinţa 3642/2008 nu a făcut decât să arate odată în plus, fără putinţă de tăgadă, că primirea dosarului execuţional de către BEJ IE s-a făcut cu aproape şase luni înainte ca debitul să fie prescris.
Este adevărată constatarea pârâtului că reclamanta a depus de bunăvoie cererea de investire cu formulă executorie, dar numai după ce a constatat că timp de aproape şase luni cererea de executare nu a fost înregistrată. Reclamanta a mai arătat că în tot acest timp, sentinţa nr. 5368/2004, în original, a fost reţinută de către BEJ IE.
Pârâtul BEJ IE, prin scriptul depus la filele 62, 63, a arătat că pârâta a ştiut în toată perioada care este situaţia cererii de executare silită, deoarece numitele C (P) A, al BEJ IE şi RP, consilier al reclamantei, au discutat telefonic toţi paşii de urmat în vederea înregistrării cererii de executare silită. Această modalitate a discuţiei telefonice a fost agreată de reclamantă, iar dacă s-au făcut întârzieri, nu este culpa pârâtului.
Analizând actele dosarului, în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului BEJ IE, invocată de acesta, instanţa reţine următoarele:
Potrivit art. 42 din Legea 188/2000 „(1) Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale”, iar conform art.43 din Legea nr. 188/2000 „Biroul executorului judecătoresc şi societatea civilă profesională nu sunt persoane juridice”.
Indiferent de forma de desfăşurare a activităţii, în mod individual sau prin asociere, atribuţiile personale şi răspunderea pentru actele întocmite revin exclusiv executorului judecătoresc care le-a întocmit.
Aşa cum este reglementat în art. 55 din Legea 188/2000 „(1) judecătoresc răspunde pentru modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile, disciplinar sau civil, în condiţiile legii, regulamentului şi ale prezentului statut”,iar „ (5) Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale”.
Din coroborarea textelor de lege mai sus citate, raportat la precizarea acţiunii depuse la dosar la filele 32-34, instanţa reţine că prin acţiunea precizată se solicită instanţei ca în temeiul răspunderii civile prev. de art. 998,999 C.civil raportat la disp. art. 42 al. 1 din L. 188/2000 care prevăd că „ Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale”, să fie obligat executorul judecătoresc IE la plata de despăgubiri civile în sumă de 16.049,05 lei (potrivit notelor de şedinţă de la fila 78), urmare a neînregistrării dosarului reclamantei ,de executare silită, în termenul legal.
Astfel, reclamanta a intenţionat tragerea la răspundere civilă a numitului I E, în calitate de executor judecătoresc şi nu a Biroului Executorului Judecătoresc I E, care de altfel nu are personalitatea juridică în considerarea textului art. 43 din HG 19/2010, invocând ca şi temei de drept în precizarea acţiunii (fila 78), art. 42 şi 53 din L. 188/2000, situaţie faţă de care instanţa va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a BEJ IE şi pe cale de consecinţă va respinge acţiunea civilă faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată de reclamantă împotriva pârâtului IE, în calitatea sa de executor judecătoresc, din actele dosarului, instanţa reţine următoarele:
Prin Sentinţa Civilă nr. 5368/2004 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dos. nr. 7483/2004 , definitivă şi executorie, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC E SA – STN C-N în contradictoriu cu pârâta SC P 302 G SRL B, prin care a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 15.066,56 lei reprezentând debit restant şi 982,49 lei cheltuieli de judecată.
Sentinţa civilă amintită mai sus a fost investită cu formulă executorie abia la data de 15 ianuarie 2008 prin Încheierea civilă nr. 12/CC/2008, aşa încât chiar dacă reclamanta a formulat cerere de executare silită trimisă prin poştă la data de 6.07.2007 (aşa cum rezultă din copia plicului ataşat la fila 7 din dosarul execuţional), aceasta a fost înregistrată la BEJ IE abia la data de 23.01.2008, după ce în prealabil, executorul judecătoresc purtase o discuţie telefonică cu reprezentantul SC ES SRL, prin care i s-a adus la cunoştinţă acesteia că sentinţa civilă nu este investită cu formulă executorie şi că i se va restitui pentru investire, sens în care s-a şi procedat (filele 7-8), abia în data de 23.01.2008 fiind ridicat acest titlu executoriu de la Judecătoria Bistriţa de către executorul judecătoresc (fila 10 din dosar).
Raportat la aceste întârzieri, pe rolul Judecătoriei Bistriţa s-a înregistrat o contestaţie la executare formulată de SC P302G SRL Bistriţa, cu care se judecase anterior reclamanta, prin care s-a solicitat instanţei anularea formelor de executare silită efectuate în Dos. execuţional al BEJ IE cu motivarea că dreptul de a cere executarea silită s-a prescris, conform art. 405 al. 1 C.pr.civ.
Prin Sentinţa Civilă nr. 3642/2008 pronunţată în dosarul mai sus arătat s-a admis contestaţia la executare, dispunându-se încetarea executării silite în Dosarul execuţional nr. 5/2008 al BEJ IE, în considerentele sentinţei citate susţinându-se cu putere de lucru judecat că cererea de executarea silită a fost înregistrată abia la 23.01.2008 şi nu la 9.07.2007, deci după trecerea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, de trei ani, prevăzut de art. 405 pct. 1 C.pr.civ. Se menţionează în sentinţă că „la data de 9.07.2007, cererea de executare silită a ajuns într-adevăr la biroul executorului judecătoresc, nefiind însă înregistrată , deoarece hotărârea judecătorească nu era investită cu formulă executorie, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 405 indice 2 liniuţa a 2-a din C.pr.civ. privind întreruperea cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Raportat la considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, instanţa a admis contestaţia la executare… dreptul de a cere executarea silită fiind prescris la data înregistrării cererii de executare de către intimată la acest birou”.
Împotriva acestei sentinţe SC E SA N C-N nu a declarat recurs, astfel că sentinţa a rămas irevocabilă, fiind investită cu formulă executorie în data de 5.11.2009, iar executarea silită a încetat încă de la acea dată.
Deoarece în prezenta cauză reclamanta a înţeles să investească instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, în condiţiile prevăzute de art. 998,999 C.civil raportat la disp. art. 42 al. 1 din L. 188/2000, stabilind cadrul procesual în aceste limite, se va verifica în acest sens dacă sunt îndeplinite condiţiile antrenării acestei răspunderi în persoana pârâtului, raportat la calitatea sa de executor judecătoresc.
Raportat la contextul expus mai sus în care s-a ajuns la soluţia încetării executării silite, prin Sentinţa Civilă nr. 3642/2008 pronunţată de Judecătoria Bistriţa, executorul judecătoresc nu putea decât să respecte hotărârea judecătorească, prin care s-a verificat în mod implicit dacă cererea depusă de cel care a pornit executarea silită (reclamanta din prezenta cauză) reprezintă sau nu un act întreruptiv al prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi s-a conchis de către instanţă , cu putere de lucru judecat, în considerentele acestei hotărâri (fila 9 din dosar), că „Cererea de încuviinţare a executării silite a sentinţei mai sus menţionate (nr. 5368/2004 a Judecătoriei Bistriţa” a fost înregistrată la Biroul executorului judecătoresc EI la data de 23.01.2008 şi nu la data de 9.07.2007 cum susţine intimata, deci după trecerea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, de trei ani, prevăzut de art. 405 pct. 1 C.pr.civ. (conform pct. 2 al art. 405 C.pr.civ., termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită, respectiv data pronunţării sentinţei – 13.12.2004, aceasta fiind definitivă şi executorie).
O primă condiţie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale o constituie săvârşirea unei fapte ilicite, ori în speţă nu s-a dovedit că pârâtul, în calitatea sa de executor judecătoresc ar fi săvârşit o faptă ilicită prin comisiune sau omisiune, aceasta din urmă încercând a fi acreditată de către reclamantă, care a susţinut că din cauza executorului judecătoresc, care nu a înregistrat cererea sa de executare silită la timp s-ar fi împlinit termenul de prescripţie de trei ani pentru exercitarea dreptului de a cere executarea silită, motiv ce a determinat implicit încetarea executării silite. Pe calea contestaţiei la executare s-a verificat aspectul referitor la necesitatea investirii cu formulă executorie a sentinţei expuse mai sus şi s-a reţinut că aceasta nu a fost investită , deşi obligaţia revenea părţii care a formulat cererea de executare silită a formula cererea în acest sens,de aceea nu a putut fi înregistrată de executor care, de altfel, a depus diligenţele necesare pentru a lua legătură cu creditoarea, chiar şi telefonic, în data de 9.07.2007 (chiar în ziua în care s-a prezentat creditoarea la executor pentru a i se înregistra cererea de executare silită), aşa cum de altfel a solicitat aceasta (fila 8 din Dos. execuţional nr. 5/2008), aducându-se la cunoştinţa reprezentantului societăţii că titlul executoriu comunicat pentru executarea silită nu era investit şi s-a restituit pentru investire prin adresa nr. 588/23.07.2007 (fila 9 din dosarul execuţional).
Faptul că societatea creditoare a demarat procedura investirii mult mai târziu, abia la data de 21.12.2007, cererea fiind admisă, conform Încheierii civile nr. 12/CC/2008 pronunţată de Judecătoria Bistriţa, reprezintă culpa acesteia şi nu a executorului judecătoresc,care nu avea atunci obligaţia de a cere încuviinţarea executării silite, deoarece era în vigoare la acea dată L. 459/2006 care a abrogat prevederea art. 373 indice 1 din C.pr.civ. referitoare la obligaţia executorului judecătoresc de a se adresa instanţei cu o cerere de încuviinţare a executării silite.
Culpa prescrierii dreptului de a cere executarea silită a fost astfel a creditoarei , care nu a înţeles să-şi îndeplinească obligaţia de a investi cu formulă executorie sentinţa civilă decât cu întârziere şi după trecerea termenului de trei ani în care avea dreptul de a cere executarea silită, executorul judecătoresc îndeplinindu-şi în mod corespunzător şi potrivit cerinţelor legale obligaţiile profesionale aşa cum cereau disp. art. 373 al. 1 şi 374 C.pr.civ., în vigoare la acea dată.
Mai trebuie spus că nici un moment creditoarea nu a înţeles să formuleze vreo contestaţie la executare sau plângere , în condiţiile art. 53 din L. 188/2000, deşi dacă s-a considerat vătămată în drepturile sale putea să formuleze o atare plângere, înţelegând să sesizeze instanţa abia acum, dar în cadrul procesual ales de ea şi anume al unei acţiuni în răspundere civilă delictuală circumscrisă disp. art. 998-999 C.civil şi nu al unei plângeri în sensul textului de lege mai sus citat.
Ca atare,deşi sarcina probei revenea reclamantei, potrivit art. 1169 C.civil, nu s-a dovedit în speţă nici una dintre condiţiile antrenării acestei răspunderi în sarcina pârâtului, neexistând o faptă ilicită săvârşită de acesta, dar nici vinovăţie, respectivul prejudiciu material invocat în acţiune, rezultat din imposibilitatea recuperării de la debitoarea cu care s-a judecat reclamanta, urmare a prescrierii dreptului de a cere executarea silită, incumbând creditoarei şi nu executorului judecătoresc în cauză, lipsind astfel şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, prin Sentinţa Civilă nr. 4200/2011, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamantă împotriva pârâtului, în calitatea sa de executor judecătoresc.
Prin Decizia Civilă nr. 401/R/2011 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-a respins recursul declarat de reclamanta SC ES SA ca neîntemeiat.
Împotriva sentinţei expuse a declarat recurs în termen legal reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii faţă de dispoziţiile art. 304 pct.7, 8 şi 9 şi a art. 304? din în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinându-se în esenţă următoarele:
În ciuda faptului că instanţa admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a BEJ EI, toată motivarea şi-a întemeiat-o pe apărările acestuia, făcând abstracţie totală de evidenta lipsa de apărare scrisă a pârâtului IE în calitatea sa de funcţionar public.
În opinia recurentei, instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii judecând şi raportându-se în speţă la fapte şi evenimente care nu au legătură cu cauza, astfel că toată motivarea sentinţei se raportează la momente ulterioare şi neesenţiale, respectiv la data investirii instanţei din dosarul SC P 302G SRL. Toate apărările formulate de societatea reclamantă s-au raportat la momentul neînregistrării titlului executor la BEJ IE, lăsând în nelucrare o petiţie transmisă unui funcţionar public pe o perioadă de aproape şase luni, motiv pentru care dreptul la executarea silită s-a prescris.
Referitor la calea de atac aleasă de reclamantă, apreciată de instanţa de fond ca fiind cea incorectă raportat la prevederile art. 53 alin.1 din Legea 188/200, s-a apreciat că aserţiunea este una superficială şi nu are nimic de-a face cu actuala speţă. De asemenea s-a precizat că societatea şi-a urmărit interesele privitoare la recuperarea debitului trecând prin toate treptele legale, fond şi recurs, afirmaţia referitoare la neatacarea hotărârii neavând un suport real.
Reclamanta a susţinut că i s-a cauzat un prejudiciu prin omisiunea pârâtului de a pune în executare sentinţa civilă nr. 5368/13.12.2004, aflându-se astfel în imposibilitatea de a-şi recupera debitul, obligaţie ce atrage angajarea răspunderii civile conform prevederilor art. 42 alin.1 din Legea 188/2000.
Cererea de executare silită, împreună cu titlul executoriu, sentinţa civilă nr. 5368/13.12.2004, a fost trimisă în data de 06.07.2007, ajungând la biroul pârâtei în data de 09.07.2007, în termen, aşa cum rezultă din confirmarea de primire. Conform art. 373? alin.1 executorul judecătoresc avea obligaţia ca „de îndată” să solicite instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul executoriu., obligaţie ce nu a fost dusă la îndeplinire şi mai mult, nici reclamanta nu a fost înştiinţată de faptul că cererea nu a fost înaintată instanţei de judecată şi nu a fost înregistrată în termenul legal în care se putea cere executarea silită. Mai mult, pârâtul nu a comunicat faptul că ar fi o problemă în ceea ce priveşte titlul executoriu şi nu a restituit dosarul însoţit de o adresă prin care să arate că instanţa ar fi respins cererea de încuviinţare a executării silite.
Reclamanta a învederat faptul că pârâtul a înregistrat cererea de încuviinţare a executării silite doar în momentul în care dreptul său de a solicita executarea s-a prescris, după data de 13.12.2004. debitoarea a formulat contestaţie la executare, contestaţia a fost admisă atât de instanţa de fond cât şi cea de recurs, nu cum greşit a reţinut instanţa de fond.
S-a apreciat că prin acţiunile pârâtului i s-a adus reclamantei un prejudiciu, solicitând obligarea pârâtului la repararea lui potrivit art. 1349 alin.1 şi 2 din Codul civil.
Reclamanta recurentă a reiterat în cererea de recurs elementele de fapt invocate în sprijinul acţiunii precizate, subliniind că pretinsa corespondenţă telefonică purtată între ea şi pârât nu a fost probată în cauză.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct.7,8,9, art. 304? coroborate cu art.312 Cod procedură civilă, art.373?, art. 374, art. 4052 Cod procedură civilă, art. 720? şi art.7208 Cod procedură civilă, art. 998 şi 999 şi art. 42 alin.1 şi art. 53 din Legea 188/2000.
Intimatul BEJ EI , legal citat, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că recursul nu este însoţit de o delegaţie, şi nu a fost semnat şi nici ştampilat de conducătorul unităţii. Cum în cauză nu există nici o delegaţie care să ateste calitatea de reprezentant delegat al semnatarului recursului pentru această cauză, intimatul a apreciat că nu există un recurs formulat de către reclamantă ci un document emanat de la o persoană care nu are nici o legătură cu cauza supusă judecăţii.
În subsidiarul cererii s-a învederat că recursul conţine doar o reluare a unor relatări care nu au nici o legătură cu realitatea şi prevederile legale în vigoare, fiind astfel nefondat.
Intimatul IE, legal citat, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, cu motivarea că el este fondat pe o gravă confuzie între prevederile Legii 188/1999 a funcţionarilor publici, şi cea cu nr. 188/2000 a executorilor judecătoreşti.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant al consilierului juridic semnatar al recursului declarat a fost respinsă ca neîntemeiată, acesta din urmă justificându-şi calitatea prin delegaţia depusă la fila 23 din dosar, în conformitate cu prevederile art. 161 alin.1 din Codul de procedură civilă.
Luând în examinare recursul declarat de reclamantă, tribunalul a constatat că acesta este nefondat şi l-a respins în considerarea prevederilor art. 312 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură civilă, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
În mod judicios prima instanţă a stabilit că pretenţiile formulate de către reclamantă împotriva executorului judecătoresc sunt nefondate. Deşi în recurs s-a susţinut existenţa unor confuzii în motivarea instanţei de fond, în realitate aceste confuzii sunt făcute în cererea de recurs.
Aşa cum lesne se poate observa, în faţa instanţei de fond , reclamanta iniţial a invocat ca dispoziţii de drept material incidente prevederile art. 1349 alin.1 şi 2 din Codul civil în vigoare la data cererii de chemare în judecată( aplicabile vânzării-cumpărării), fără legătură cu cauza, pentru ca în precizarea depusă la fila 32 să schimbe temeiul juridic al cererii ca fiind disp. art. 998 şi 999 din Codul civil, vizând răspunderea civilă delictuală, pentru ca mai apoi în motivarea recursului să invoce ambele temeiuri.
Instanţa de fond, respectând principiul disponibilităţii, în mod corect şi-a raportat soluţia la dispoziţiile cuprinse în actul precizator, respectiv prevederile care instituie răspunderea civilă delictuală – art. 998 şi 999 din Codul civil.
În esenţă, reclamanta impută executorului judecătoresc faptul că din cauza omisiunii de înregistrare a dosarului execuţional creanţa sa, izvorâtă din sentinţa nr.5368/2004, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, s-a prescris, nemaiputând fi executată.
Contrar acestor aprecieri, tribunalul a reţinut că prescripţia executării silite este o sancţiune de drept procedural care se fundamentează pe pasivitatea creditorului în executarea creanţei sale.
Reclamanta a susţinut că această pasivitate nu-i poate fi reproşată, deoarece ea s-a adresat executorului judecătoresc înlăuntrul termenului de prescripţie, expediind poştal cererea existentă la fila 10 din dosarul de fond. Executorul nu a înregistrat această cerere, decât la circa 6 luni de zile, când deja termenul de prescripţie a executării silite se împlinise, motiv pentru care formele de executare s-au anulat.
În cuprinsul cererii de executare reclamanta a menţionat că hotărârea ce constituie titlu executoriu a fost investită cu formulă executorie, însă acest lucru nu era real, deoarece cererea de investire a hotărârii a fost depusă abia la 8 ianuarie 2008(f.23). De asemenea, taxele legale nu au fost achitate, aşa cum rezultă din scriptul anexat cererii de executare (f.27), înscris din care rezultă cu evidenţă faptul că reclamanta cunoştea împrejurarea că simpla expediere a cererii şi a hotărârii către biroul executorului judecătoresc nu echivalează cu declanşarea executării silite, solicitând executorului ca „în momentul iniţierii procedurii de executare silită” să contacteze creditoarea în vederea achitării taxelor necesare.
Cu toate acestea, reclamanta creditoare a rămas în pasivitate de la data expedierii cererii 6.07.2007 şi până la data formulării cererii de investire 8.01.2008, timp în care, la 13.12.2007 executarea creanţei sale s-a prescris.
Potrivit art. 45 alin.1 din Legea 188/2000, republicată, răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată în condiţiile legii civile prin cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale.
Art. 6 din acelaşi act normativ permite executorului să refuze îndeplinirea unui act dat în competenţa sa în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Totodată, legea prin art.56, instituie pentru cel ce a fost vătămat prin refuzul executorului judecătoresc de a efectua o executare, posibilitatea de a se adresa judecătoriei cu o plângere. Executorul judecătoresc îndeplineşte un serviciu de interes public, însă el nu are calitatea de funcţionar public, cum eronat a susţinut recurenta.
În recurs s-a precizat că reclamanta a transmis executorului „dosarul execuţional”, însă acest lucru nu poate fi reţinut, dosarul execuţional formându-se la executor, la cererea creditorului. O atare cerere trebuie să îndeplinească condiţiile legii, altfel nu poate sta la baza declanşării procedurii executării silite. De altfel, chiar în cuprinsul sentinţei civile nr. 3642/2008, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosar civil nr. 802/190/2008, ataşat, s-a reţinut că cererea de executare nu îndeplinea condiţiile legale, astfel că expedierea ei către executor la data de 6.07.2007, primită la 9.07.2007, nu putea avea nici efectul întreruptiv al executării silite.
Este real că executorul nu a informat în scris reclamanta despre lipsurile cererii sale, însă a făcut-o telefonic, iar dovada apelului la numărul telefonic indicat în antetul actelor emise de societatea reclamantă rezultă din desfăşurătorul depus la fila 22 din dosarul de fond. Aşa fiind, teza inexistenţei convorbirii telefonice, invocată în motivele de recurs, este nefondată.
Prevederile art. 373? alin.1 din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la data de 9.07.2007, nu conţineau obligaţia executorului de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru încuviinţarea executorii silite, astfel că primului îi revenea obligaţia de a verifica la data primirii cererii dacă aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Pasivitatea în executarea creanţei este imputabilă în mod exclusiv creditoarei reclamante în cauza de faţă, care timp de şase luni, deşi ştia că executarea silită nu s-a declanşat şi că nu a achitat vreo taxă în acest sens (f.27 dos. fond), nu a stăruit în executare şi nu şi-a îndeplinit obligaţia de investire a sentinţei ( ce-i revenea în mod exclusiv) înlăuntrul termenului de prescripţie a executării silite. Prin urmare, teza cauzării prejudiciului de către executorului judecătoresc, temei juridic al acţiunii nu faţă nu este probată, soluţia adoptată de către instanţa de fond fiind temeinică şi legală.
Astfel, Prin Decizia Civilă nr. 401/R/2011 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-a respins recursul declarat de reclamanta SC ES SA ca neîntemeiat.
