În cazul acţiunilor în răspundere delictuală, dreptul material la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea. Momentul la care Hotărârea CEDO Pantea împotriva României a fost publicată în M.Of. (06.12.2004) reprezintă momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.
Decizia civilă nr. 299/R din 11.05.2011 a Curţii de Apel Galaţi
Prin sentinţa civilă nr. 2534/08.12.2010 a Tribunalului Galaţi s-a respins ca nefondată acţiunea în răspundere delictuală promovată de reclamantul P.L. contra Statului Român. Au fost respinse excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul nu invocă nelegalitatea măsurii arestării preventive în raport de dispoziţiile Codului de procedură penală, ci raportat la art. 5 paragraful 3 din Convenţie, ce prevalează dispoziţiile interne în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului.
În cauza Pantea împotriva României din 03.06.2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, sunt subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului de justiţie, nu îndeplinesc condiţiile de independenţă în raport de puterea executivă, astfel încât procurorul care a dispus arestarea preventivă a domnului Pantea la data faptelor reclamate nu era un „ magistrat” în sensul Convenţiei.
Raportat la aceste principii statuate în jurisprudenţa europeană, în prezenta cauză Tribunalul a constatat că măsura preventivă a fost dispusă de procuror în conformitate cu dispoziţiile procedurale legale în vigoare la acel moment, când hotărârea în cauza Pantea nici nu era pronunţată de CEDO.
Instanţa a apreciat că în mod normal şi just nu se poate evalua din perspectiva unor împrejurări viitoare conduita şi modul de acţiune al organelor judiciare, care, în esenţă, nu au procedat decât la aplicarea unor dispoziţii legale.
În consecinţă, emiterea mandatului de arestare preventivă de către procuror s-a realizat în virtutea prerogativelor legale conferite acestuia, prin dispoziţiile Codului de procedură penală, în vigoare la acel moment.
Principiile dezvoltate în jurisprudenţa CEDO, în special în cauza Pantea, au fost transpuse în ordinea constituţională naţională prin revizuirea Constituţiei din octombrie 2003, deci ulterior perioadei care face obiectul analizei de faţă.
Totodată se constată că măsura arestării preventive împotriva reclamantului a fost luată prin ordonanţa procurorului pentru o perioadă de 30 de zile, de la data de 07.02.2001 până la data de 08.03.2001.
Reclamantul a fost trimis în judecată la data de 02.03.2001, prin rechizitoriul nr. 15/P/2001, iar la data de 06.03.2001 instanţa de judecată a apreciat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive şi a dispus, conform art. 300 alin. 1 şi 3 Cod procedură penală, menţinerea arestării preventive.
Ulterior prelungirea arestării a fost dispusă periodic de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, care, în final, a pronunţat o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, din durata pedepsei fiind dedusă durata arestării preventive.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care a susţinut că în mod greşit pârâtul Statul Român a invocat neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 504 Cod procedură civilă şi împlinirea termenului de prescripţie de 18 luni.
A solicitat să fie adus în faţa instanţei pentru a-şi susţine acţiunea.
În concluziile orale, reclamantul a susţinut că acţiunea a fost formulată în termenul prevăzut de lege, iar pe fondul cauzei a apreciat că în mod nelegal mandatul de arestare a fost emis de un procuror şi nu de un judecător.
Instanţa a reiterat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin decizia civilă nr. 299/R din 11.05.2011 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Raportat la temeiul de drept invocat – art. 5 alin. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a analizat dacă astfel de acţiune este imprescriptibilă sau supusă unui termen de prescripţie extinctivă.
„Stabilirea bazei legale a unei acţiuni de către instanţă şi termenele limită pentru introducerea unei acţiuni se numără printre limitările permise ale dreptului de acces la o instanţă (cauza Perez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei – Hotărârea din 28 octombrie 1988).
De altfel şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte astfel de termene limită în care poate fi invocată încălcarea drepturilor fundamentale ocrotite, fixând un termen de 6 luni de la epuizarea căilor de atac interne.
Acţiunea formulată de reclamant este o acţiunea în răspundere delictuală contra Statului pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. 3 din Convenţia Europeană.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul Lege nr. 167/1958 „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea”.
Prin urmare, s-au stabilit două momente de la care prescripţia poate începe să curgă :
1) momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel ce răspunde de ea;
2) momentul obiectiv (judecătoreşte determinat) al datei la care trebuia să cunoască acest element.
Instanţa a apreciat că, în speţa de faţă, momentul la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru încălcarea art. 5 alin. 3 apreciind că procurorul nu îndeplineşte condiţiile de imparţialitate şi independenţă faţă de executiv, astfel că nu se încadrează în categoria „magistratului” împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare, reprezintă momentul obiectiv la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce răspunde de ea.
În aceste condiţii, Curtea de Apel Galaţi a apreciat ca punct de plecare al termenului de prescripţie data de 06.12.2004, data publicării în Monitorul Oficial al Hotărârii din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României. Raportat la acest moment, termenul de 3 ani, prevăzut de art. 8 din Decretul Lege nr. 167/1958 era împlinit, prin urmare dreptul material la acţiune era prescris.
Curtea a apreciat însă, că nu e posibilă schimbarea soluţiei instanţei de fond în acest sens, tocmai pentru a nu înfrânge principiul „neagravării situaţiei în propria cale de atac – non reformatio in pejus” prevăzut de dispoziţiile art. 296 teza II Cod procedură civilă şi din aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 296 alin. 1 Cod procedură civilă a respins apelul ca nefondat. Invocarea excepţiei din oficiu face însă inutilă analiza pe fond a apelului.
