Ori, în speta, comportamentul organelor administrative implicate în desfasurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu si-au îndeplinit obligatia de a pronunta o decizie în termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul îndoielii eficienta mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situatie în care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanta pentru a analiza si cenzura comportamentul autoritatilor statului si pentru a se sanctiona lentoarea de care acestea au dat dovada în solutionarea pretentiilor reclamantei.
Ori, în speta, comportamentul organelor administrative implicate în desfasurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu si-au îndeplinit obligatia de a pronunta o decizie în termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul îndoielii eficienta mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situatie în care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanta pentru a analiza si cenzura comportamentul autoritatilor statului si pentru a se sanctiona lentoarea de care acestea au dat dovada în solutionarea pretentiilor reclamantei.
Prin cererea înregistrata initial sub nr. 5694/118/2007 pe rolul Tribunalului Constanta, reclamanta F.(B.) I., prin mandatar I.M., a chemat în judecata pe pe pârâta SC M. SRL pentru ca prin hotarâre judecatoreasca sa fie obligata sa îi lase în deplina proprietate si posesie imobilul situat în mun. Constansa, str. S. nr.9 – fost M. nr.11, compus din teren în suprafasa de 1167,15 mp, precum si construcsia edificata pe acesta.
În motivare, a aratat ca autorul F.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului mensionat, compus din teren si cladire-doua pravalii la parter si un apartament la etaj-prin actul de partaj voluntar nr.64621/24.10.1932 transcris la Grefa Tribunalului Constansa sub nr.5535/25.11.1932. Imobilul a fost nasionalizat abuziv prin Decretul nr.92/1950, figurând la poz.2690 – F.M. si A.
A sustinut reclamanta ca, desi a formulat notificare în procedura Legii nr.10/2001, nici pâna în prezent nu a primit un raspuns, imobilul sau fiind înstrainat în mod fraudulos de catre municipiul Constansa catre un ters.
Prin metoda compararii titlurilor, urmeaza a se constata ca titlul sau este preferabil, provenind de la verus dominus, este mai vechi si este primul transcris. Titlul pârâtei provine de la un non dominus, fiind încalcat principiul general de drept nemo dat quod non habet.
În drept, a invocat disp. art.480-487 si jurisprudensa CEDO relevanta în materie (respectiv Cauzele Strain, Porseanu, Barbu, Padurar vs. România).
Pârâta S.C. M. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepsia inadmisibilitasii acsiunii în revendicare de drept comun în raport de procedura speciala prevazuta de Legea nr.10/2001, excepsia lipsei calitasii procesuale active a reclamantei motivat de faptul ca acsiunea a fost introdusa numai de unul dintre coindivizari si excepsia lipsei calitasii procesuale pasive dedusa din lipsa de identitate a imobilului teren si construcsie revendicat cu cel desinut de societate.
Pe fond, a solicitat respingerea acsiunii ca nefondata, sussinând ca este ters achizitor de buna credinsa, cu titlu particular si oneros, de la un proprietar aparent care face acte de înstrainare. Cunoscuta ca jurisprudensa proprietarului aparent, a principiilor ocrotirii bunei-credinse, a echitasii si utilitasii sociale si a validitasii aparensei în drept, ca excepsie de la principiul restitutio in integrum si consacrata si prin disp. art.45 din Legea nr.10/2001, situasia faptica încadrata juridic duce la respingerea acsiunii în revendicare.
I. Analizând legalitatea hotarârii Tribunalului Constanta în raport de criticile formulate de pârâtul Statul Român, Curtea retine urmatoarele:
Criticile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice reprezentat de Directia Generala a Finantelor Publice Constanta ce vizeaza modalitatea de solutionare a exceptiei de inadmisibilitate a actiunii reclamantei se retin a fi nefondate, instanta de fond stabilind în mod judicios ca exceptia este nefondata, considerentele retinute în motivarea solutiei primei instante comportând precizari ce se vor suplini de instanta de apel.
Reclamanta F.(B.)I. a deschis procedura administrativa reglementata de Legea nr. 10/2001 prin notificarea nr. 298/14.02.2002, înregistrata la B.E.J. D.V., cu privire la imobilele situate în Constanta, bulevardul T. nr. 12 si M. nr. 11, si adresata unitatii detinatoare, Municipiul Constanta, cererea acesteia nefiind analizata de persoana juridica notificata, pâna în prezent.
Constatând refuzul nejustificat al unitatii administrativ teritoriale Municipiul Constanta, de a solutiona în termenul legal notificarea sa, reclamanta s-a adresat instantei de judecata la data de 15.6.2007 ca aceasta sa se pronunte cu privire la temeinicia pretentiilor sale, restituirea în natura a imobilului din Constanta, strada Sulmona nr. 9, compus din 1.167,15 mp, înstrainat de Municipiul Constanta pârâtei S.C. M. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 2153/23.12.2004 de Biroul Notarului Public ca urmare a constatarii caracterului abuziv al preluarii terenului împreuna cu constructiile (în prezent demolate) conform Decretului nr. 92/1950.
Actiunea initiala promovata de reclamanta în contradictoriu cu pârâtii S.C. M. S.R.L. a fost modificata la data de 15.01.2009, dupa desfiintarea sentintei si trimiterea cauzei spre rejudecare prin extinderea cadrului procesual si atragerea în proces a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, reclamanta solicitând ca în ipoteza în care imobilul nu mai poate fi restituit în natura întrucât bunul a fost înstrainat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice Constanta sa fie obligat sa acorda reclamantei despagubiri la valoare de circulatie a imobilului imposibil de restituit în natura.
De regula, Legea nr. 10/2001, ca lege speciala de reparatie se aplica tuturor situatiilor în care se constata o preluare abuziva a imobilului daca preluarea s-a facut în perioada de referinta a legii, respectiv 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Aplicarea prioritara a acestei legi, în baza principiului „specialia generalibus derogant” nu exclude însa, în toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea în restituirea imobilului, pentru ca, asa cum s-a statuat în mod obligatoriu prin Decizia civila nr. 33/9 iunie 2008 pronuntata de Sectiile Unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie, în concursul dintre Legea nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, ce are ca izvor Codul civil, instanta este datoare sa verifice daca, în situatia particulara supusa analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispozitiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului situatia care impune, conform art. 20 alin. (2) din Constitutia României prioritatea normei din Conventie.
Prin Decizia nr. 33/2008 Înalta Curte de Casatie a retinut în mod explicit ca existenta Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situatiile posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, atâta timp cât nu se aduce atingere securitatii circuitului civil si drepturilor dobândite de tertii de buna-credinta, caci este posibil ca reclamantul într-o „atare actiune sa se poata prevala de un bun” în sensul art. 1 din Protocolul (1) la C.E.D.O. si trebuie sa i se asigure accesul la instanta.
Potrivit jurisprudentei C.E.D.O., notiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul (1) la Conventie poate desemna atât „bunuri actuale” cât si valori patrimoniale, inclusiv în anumite situatii bine definite, creante al caror titular demonstreaza ca au un temei suficient în legislatia nationala si în temeiul carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o „speranta legitima” de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (cauza Viasu contra României, hotarârea din 9 decembrie 2008).
Curtea Europeana a afirmat ca atunci când un stat contractant, dupa ratificarea Conventiei, inclusiv a Protocolului nr. 1 adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislatie poate fi considerata ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1din Protocolul 1 la C.E.D.O., în cazul persoanelor care îndeplinesc conditiile de restituire (Cauza Broniowski împotriva Slovaciei (GC) nr. 31443/1993, pct. 125, CEDO -2004-V; cauza Viasu împotriva României, cererea nr. 7595/2001, hotarârea din 9.12.2008).
Transformarea într-o „valoare patrimoniala” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Conventie a ”interesului patrimonial” ce rezulta din simpla constatare a nelegalitatii nationalizarii, se subordoneaza îndeplinirii de catre partea interesata a cerintelor legale din cadrul procedurilor prevazute de legile de reparatie si epuizarii cailor de recurs prevazute de aceste legi (Cauza pilot Atanasiu si Altii împotriva României, cererile nr. 30767/2005 si nr. 33800/2006, decizia din 12 octombrie 2010, par. 142).
Ori în speta se constata ca reclamanta dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a conformat dispozitiilor acestei legi speciale de reparare a prejudiciilor cauzate proprietarilor de regimul comunist, prin preluarea abuziva a bunurilor lor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 si au formulat o notificare cu privire la imobilul situat în Constanta, strada T. nr. 12 si M. nr. 11, notificare nesolutionata pâna în prezent, la mai bine de 10 ani de la declansarea procedurii administrative. În aceasta situatie se constata ca în mod întemeiat reclamanta s-a adresat instantei judecatoresti pentru realizarea dreptului sau si pentru sanctionarea lentorii autoritatilor administrative în procedura speciala a legii nr. 10/2001, solutie în acord si cu decizia nr. XX/19.03.2007 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie în recurs în interesul legii, conform careia se confera instantei o jurisdictie deplina de a supune controlului inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii si de a solutiona în mod direct pretentiile reclamantului a carui notificare nu a fost solutionata în termenul legal de 60 de zile.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate fostilor proprietari si aplicarea ei cu prioritate în raport de actiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezinta prin ea însasi o problema din perspectiva Conventiei, daca „în circumstantele concrete ale spetei, procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, apare drept o cale de drept efectiva, revenindu-i instantei de judecata obligatia de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat împotriva României, hotarârea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 si 34) publicata în Monitorul Oficial al României nr. 141/6 martie 2009).
Pentru considerentele expuse, constatându-se ca prima instanta a respins în mod judicios exceptia inadmisibilitatii actiunii reclamantei în restituirea imobilului notificat, va respinge criticile apelantilor pârâti ca nefondate.
Apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice se va retine ca este nefondat prin prisma negarii calitatii sale procesuale pasive în prezentul litigiu, dar este întemeiat sub aspectul incidentei normei speciale în legatura cu procedura de acordare a despagubirilor cuvenite reclamantei.
În apelul formulat pârâtul porneste simplist de la cerinta compararii titlurilor persoanelor care pretind acelasi drept real asupra unui bun, ignorându-se însa ca raportul litigios a fost creat prin preluarea abuziva a bunului de catre stat. Se ignora de asemenea, faptul ca într-o asemenea speta nu se ridica doar problema titlului celuii mai bine caracterizat, ci a atenuarii consecintelor juridice ale actului nelegal al statului si a respectarii jurisprudentei CEDO privitoare la existenta unei reparatii echitabile, în conditiile respectarii principiului securitatii raporturilor juridice.
În aceste conditii, cum instanta de fond a constatat ca (prin Decretul nr. 92/1960) autorul reclamantei a pierdut în mod nelegal si fara o justa despagubire dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au facut obiectul notificarii si ulterior al actiunii în restituire, aspect necontestat de apelant, se ridica problema prevalentei dreptului subiectiv afirmat, dar si a existentei sperantei legitime a acesteia de redobândire a bunului în materialitatea lui sau a unei despagubiri echitabile.
Se retine ca Statul Român nu se poate prevala pentru a-si nega lipsa calitatii procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea ca prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul sau în patrimoniul unitatii administrativ-teritoriale bunurile preluate fara titlu valabil de la adevaratii proprietari în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, si ulterior a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor. (În fine, tot Statul prin autoritatea legiuitoare executiva a transat si chestiunea terenurilor aferente activelor aflate în patrimoniul societatii comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990, si vânzarea lor în cadrul procedurii de privatizare a acestor societati comerciale conform O.G. nr. 88/1997 si H.G. nr. 577/2002 (în speta se retine ca restaurantul „P” a constituit un activ al S.C. E. S.A., societate comerciala constituita conform Legii nr. 15/1990 prin transformarea unei întreprinderi de stat în societate comerciala si a fost înstrainat în procesul de privatizare al acestei societati comerciale catre S.C. M. S.R.L. Constanta).
Terenul aferent acestui activ, în suprafata de 1.167 mp din strada S. nr. 9, notificat de reclamanta, transferat de stat din patrimoniul sau în patrimoniul unitatii administrativ teritoriale în temeiul Legii nr. 18/1991, transfer confirmat prin Legea nr. 2131998, a fost înstrainat de unitatea administrativ teritoriala proprietarului activului conform legislatiei în vigoare la data vânzarii.
Rezulta din cele ce preced ca Statul Român – prin acte normative adoptate a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la constructii (care au fost demolate) cât si cu privire la terenul aferent acestora astfel încât rezulta cu evidenta ca Statul Român este singurul raspunzator pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin preluarea abuziva a bunului si apoi transmiterea lui, prin act normativ catre Municipiul Constanta si ulterior catre proprietarul activului (Restaurant „P”) – S.C. M. S.R.L.
Evidentierea în patrimoniul Municipiului Constanta a terenului aferent constructiilor preluate de la reclamant si ulterior demolate nu poate angaja raspunderea unitatii administrativ teritoriale fata de reclamanta cât timp s-a dovedit ca aceasta a dispus de teren numai în modalitatea impusa de actele normative invocate, iar statul are la dispozitie, în masura îmbogatirii patrimoniului unitatii administrativ teritoriala a actio de im rem verso, cerere ce nu a fost formulata însa în prezentul litigiu.
Se retine prin urmare ca, în conditiile în care statul – privit însa ca un „întreg”, un ansamblu organic articulat al autoritatilor publice „ nu si-a îndeplinit obligatia pozitiva de a reactiona în timp util si cu coerenta în ceea ce priveste problema de interes general pe care o constituie vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de nationalizare”. (Cauza Paduraru contra României, cauza Suciu Werle contra România) acesta este raspunzator de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit urmare a preluarii abuzive a imobilelor preluate de la autorul reclamantei, si demolate), respectiv înstrainate unor terti.
Pentru considerentele expuse se va respinge ca nefondata critica apelantului pârât ce vizeaza gresita solutionare a exceptiei lipsei calitatii sale procesuale pasive.
În ceea ce priveste critica referitoare la obligarea Statului Român la plata valorii de circulatie a imobilului revendicat si incidenta în speta a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea constata ca aceasta critica este fondata si urmeaza a fi admisa pentru urmatoarele considerente:
Este real ca reclamanta a învestit instanta de judecata cu o actiune în restituirea în natura a terenului în suprafata de 1.167 mp situat în Constanta, strada S. nr. 9, actiune întemeiata pe dispozitiile art. 480 si 481 Cod civil.
În acelasi timp instanta constata ca reclamanta a urmat si procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiasi imobil, iar în contextul în care nu au primit nici un raspuns într-un interval de 5 ani de la data notificarii, s-au adresat instantei de judecata, pentru realizarea dreptului sau si sanctionarea Statului, care prin autoritatile sale publice, nu a reactionat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantei, cauza prin privarea autorului sau de proprietate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Finalitatea urmarita de reclamanta în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunurile preluate de la autorii sai, în principal în natura, iar în subsidiar, în masura în care restituirea în natura nu mai este posibila, prin echivalent.
În speta, în mod judicios, Tribunalul Constanta a retinut ca restituirea în natura a imobilului notificat nu mai este posibila, însa solutia de obligare a statului la plata contravalorii imobilului se retine ca este contrara prin dispozitiile legii speciale – Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Trimiterea la procedura legilor speciale de reparatie pentru obtinerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantei este în concordanta cu practica C.E.D.O. care, în cauza Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe (nr. 15573/2004 si nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat ca „nu se poate reprosa instantei internationale ca a acordat prevalenta legii speciale de restituire fata de dispozitiile generale ale Codului civil, chiar daca petitionarul pretindea un drept de proprietate”.
Pentru plata despagubirilor banesti stabilita în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare si acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente. S-a încercat prin acest cadru normativ crearea unui cadrul unic – legal si institutional – în care sa se solutioneze toate situatiile în care imobilele confiscate de stat nu mai puteau fi restituite în natura si s-a stabilit o procedura administrativa de despagubire comuna tuturor bunurilor imobile revendicate.
Concluzia care se impune din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 este ca pentru toate imobilele preluate de statul comunist – terenuri (în intravilan sau extravilan) ori constructii –, indiferent daca epoca preluarii s-a indicat expres (ex.: 6.03.1945–22.12.1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” – Legea nr. 18/1991), fara distinctie daca s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comerciala, partid politic, persoana juridica fara scop lucrativ – Legea nr. 10/2001, cult religios sau organizatii ale comunitatilor nationale – O.U.G. nr. 94/2000 si respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22.12.1989 care nu se pot restitui în natura legea prevede o singura alternativa: despagubiri în temeiul legii speciale.
Dupa cum a afirmat C.E.D.O. în numeroase cazuri (ex.: cauza M. Atanasiu s.a. contra României, par. 169–177), în situatia unor modificari fundamentale ale sistemului unei tari, precum cele pe care le reprezinta tranzitia de la un regim totalitar la o forma democratica de guvernare si reforma structurii politice, juridice si economice a statului, adoptarea unor legi economice si sociale pe scara larga în materie de restituire de proprietati, nu poate asigura o dreptate completa în fata varietatii de situatii în care se afla numeroasele persoane în cauza.
Curtea Europeana a recunoscut ca statul are dreptul de a expropria bunuri – inclusiv orice drepturi la despagubire consfintite de lege – si de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despagubirilor prin mijloace legislative, amintind ca ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despagubirii acordate pentru o privare de proprietate operata de stat sa fie „în mod rezonabil în raport” cu valoarea bunului si ca doar o lipsa totala de despagubire este considerata ca incompatibila cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza un drept la o compensatie integrala în orice circumstante, o compensatie partiala justificata de obiective legitime „de utilitate publica”, precum cele care urmaresc masuri de reforma economica sau de dreptate sociala putând milita pentru o rambursare mai mica decât valoarea de piata integrala.
Or, aplicarea acestor principii la situatia concreta a reclamantei impune concluzia ca acordarea de despagubiri în temeiul legii speciale în locul despagubirilor banesti nu constituie o noua nedreptate disproportionata, în conditiile în care este justificata de reforma radicala a sistemului politic si economic din România si de situatia finantelor tarii.
Mai mult, în cauza citata (par. 223–224), curtea a observat ca, în fata multitudinii procedurilor de restituire, autoritatile române au reactionat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedura administrativa de despagubire comuna tuturor bunurilor imobile revendicate; aceasta unificare, care merge în directia buna prin faptul ca implementeaza proceduri simplificate, ar fi eficienta daca autoritatile competente, si în special Comisia Centrala, ar fi dotate cu mijloace umane si materiale corespunzatoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.
De aceea, retinând ca însasi Curtea Europeana a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generala tuturor imobilelor revendicate, se considera ca acordarea despagubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o masura corespunzatoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a apartinut autorilor reclamantei.
Solutia este conforma si cu jurisprudenta recenta a Înaltei Curti de Casatie si Justitie (decizia civila nr. 6008/11.11.2010 pronuntata în dosarul nr. 13966/3/2008), care a statuat ca în conditiile de modificare a jurisprudentei C.E.D.O. în materia respectarii dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. – prin Cauza Pilot Atanasiu contra României, „proprietarul care nu detine nu poate obtine mai mult decât despagubirile prevazute de legea speciala”.
II. În ceea ce priveste apelul reclamantei, Curtea constata întemeiate criticile ce vizeaza gresita stabilire a întinderii terenului pentru care reclamanta e îndreptatita la despagubiri.
Apelul este o cale de atac devolutiva ce duce la rejudecarea pricinii în fond. Problemele de fapt si de drept dezbatute în fata primei instante sunt repuse în discutia instantei de apel, care va statua atât în fapt cât si în drept. Efectul devolutiv al apelului consta în posibilitatea pe care o au partile de a supune judecatii în apel, litigiul dintre ele în ansamblul sau, cu toate problemele de fapt si de drept ce au fost ridicate în prima instanta.
Efectul devolutiv nu vizeaza, cu necesitate, toate problemele de fapt si de drept care s-au pus înaintea primei instante, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de catre apelant. Asadar, efectul devolutiv poate fi limitat prin vointa apelantului care poate relua pretentiile sale din prima instanta în totalitate sau numai partial. În stabilirea întinderii devolutiunii, trebuie ca instanta de apel sa se raporteze nu numai la cererea de apel, ci si la întâmpinarea pârâtului.
Se contata în raport de criticile apelantei reclamante ca apelul promovat de aceasta a implicat numai o devolutiune partiala a procesului derulat în fata instantei de fond, reclamanta neîntelegând sa supuna controlului judiciar toate problemele de drept dezbatute în fata primei instante, ci numai problema ce viza întinderea terenului notificat de reclamanta – 1.167 mp situat în prezent în Constanta, strada Sulmona nr. 9.
Prin actiunea dedusa judecatii si înregistrata initial sub nr. 5694/118/2007 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei S.C. M. S.R.L. sa îi restituie în natura imobilul situat în Constanta, strada S. nr. 9, compus din 1167,15 mp si constructia edificata pe acest teren apreciind ca titlul pe care îl opune pârâta este mai bine caracterizat.
Reclamanta s-a legitimat ca proprietara a imobilului revendicat în temeiul actului de partaj voluntar nr. 64621/24.10.1932, act prin care autorilor sai – A.F., N/N/Colonel C.P. – C. si A.E.L., le-au revenit în proprietate în indiviziune mai multe imobile, între care imobilul situat în Constanta, strada M. nr. 11 si din strada T. nr. 12 (în prezent la aceeasi adresa – S. nr. 9), imobile ce au facut si obiectul notificarii nr. 298/14.02.2002 înregistrata la B.E.J. D.V. si înaintata unitatii detinatoare – Municipiul Constanta.
Dupa preluarea acestor imobile, prin Decretul de nationalizare nr. 92/1950, constructiile existente pe cele doua loturi de teren au fost demolate, terenul a devenit un lot unitar pe care s-a realizat Restaurantul si Terasa „P”, bunul fiind înregistrat la o singura adresa, respectiv în Constanta, strada S. nr. 9, si a fost înstrainat în procesul de privatizare a S.C. E. S.A. Constanta catre pârâta S.C. M. S.R.L., conform contractului de vânzare-cumparare nr. 1382/31.08.1999 (constructia) si respectiv nr. 2153/2004 (terenul).
Din foile de date pentru cartea funciara rezulta ca imobilul din Constanta, strada M. nr. 11 (cu deschidere si pe strada T.) a constituit careul 135, lotul 16 format din 320 mp teren, locuinta si pravalii – cartea funciara nr. 282/1940 iar în ceea ce priveste imobilul din Constanta, strada C. colt cu T. nr. 14, careul 135 lotul nr. 1, acesta se compunea din casa si 823 mp teren.
Din expertiza efectuata în dosar si din adresele nr. 28778/03.05.2006 si nr. 40275/14.04.2008 ale Municipiului Constanta ambele imobile figureaza în prezent la o singura adresa – Constanta, strada S. nr. 9, adresa indicata de reclamanta în actiunea de chemare în judecata
Mai mult se retine ca la termenul de judecata din 30.11.2010 în fata Tribunalului Constanta, prin notele depuse la dosar, reclamanta a precizat ca imobilul revendicat în prezenta cauza se compune din 3 loturi identificate astfel: lotul din strada C. nr. 14 – 823 mp, conform Cartii funciare nr. 281/27.09.1940, lotul din strada M. nr. 11, în suprafata de 320 mp conform cartii funciare nr. 282/18.11.1940 si lotul din strada T. nr. 12, fara carte funciara, în suprafata de 120 mp, toate aceste terenuri fiind mentionate în actul de partaj voluntar nr. 5535/25.11.1932 si au facut obiectul notificarii nr. 298/14.02.2002 formulata conform Legii nr. 10/2001, si nesolutionata de unitatea notificata.
Conform dispozitiilor art. 22 al. (8) din Legea nr. 10/2001 notificarea constituie actul de declansare a procedurii administrative si în aceasta calitate cuprinde obligatoriu denumirea si adresa persoanei notificate, elemente de identificare a imobilului notificat, precum si valoarea estimativa a acestuia.
În ipoteza în care se solicita restituirea mai multor imobile persoana îndreptatita va formula câte o notificare pentru fiecare imobil în parte.
În literatura juridica si jurisprudenta s-a statuat ca daca totusi notificare se refera la mai multe imobile, ea trebuie considerata legala, sub rezerva identificarii fiecarui imobil vizat în parte, prin indicarea elementelor esentiale ale bunurilor, respectiv compunerea acestuia, suprafata terenurilor/si sau a cladirilor, adresa la care acestea au figurat la momentul preluarii si respectiv adresa la care acestea figureaza în prezent.
Din analiza notificarii nr. 298/14.02.2002 rezulta ca reclamanta Irina Frenkian Braconier a notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 mai multe imobile din Constanta, imobilul teren si constructie situat în Constanta, strada Tomis nr. 12 si strada M.
În actiunea promovata în instanta (dupa scurgerea unui termen de 5 ani de la data notificarii, si fara emiterea vreunui raspuns) reclamanta F.B.I. a solicitat instantei restituirea imobilului din Constanta, strada S. nr. 9, în suprafata de 1167,15 mp si constructia edificata pe acesta, imobil notificat conform Legii nr. 10/2001. Se retine ca daca în notificarea nr. 298/2002 reclamanta a indicat adresele la care figurau cele doua loturi de teren la momentul aplicarii Decretului nr. 92/1950, în actiunea formulata la data de 15.06.2007, reclamanta a identificat imobilul a carei restituire a solicitat-o prin raportare la adresa sa actuala – strada S. nr. 9, fost M. nr. 11, compus din 1.167, 15 mp si constructie, bun ce a facut obiectul contractului de vânzare-cumparare nr. 2153/2004 între unitatea notificata Municipiul Constanta si pârâta S.C. M. S.R.L.
În raport de aceste considerente Curtea constata ca în mod gresit prima instanta s-a raportat numai la suprafata de teren de 320 mp situata în prezent în strada S. nr. 9, în realitate a fost învestita cu cererea de restituire a întregului teren de 1.167, 15 mp, situat în Constanta, strada Sulmona nr. 9, teren preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii reclamantei si care a figurat la data preluarii la adresele din Constanta, bulevardul T. nr. 12 si M. nr. 11, aspect retinut de altfel si în cadrul expertizei M.V.
Constatând ca întregul teren din strada S. nr. 9 este afectat de constructia Terasei si Restaurantului „P” si de trotuarul de acces spre acest imobil, Curtea retine ca nu este posibila restituirea în natura nici a diferentei de teren de 823 mp situata în strada S. nr. 9 (fost T. nr. 12), motiv pentru care stabileste ca reclamanta este îndreptatita la masuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr.247/2005 si pentru diferenta de teren de 823 mp.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedura civila se va admite cererea de aderare la apelul pârâtului Statul Român si se va schimba în parte hotarârea apelata, în sensul ca obliga pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice sa acorda reclamantei masuri reparatorii, în conditiile legii speciale – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 si pentru diferenta de teren de 823 mp situata în prezent în Constanta, strada S. nr. 9 (fost T. nr. 12), care nu mai poate fi restituita în natura. Mentine restul dispozitiilor sentintei.
