In nici un sistem de drept, accesul la justiţie nu se realizează în orice mod, ci după reguli procedurale cu caracter general sau special, procedurile speciale având prevalentă, conform principiului “specialia generalibus derogant”.
Codul de procedură civilă, art. 109 alin. 2, în actuala reglementare, consacră acest principiu, atunci când stabileşte că în anumite cazuri instanţa competentă poate fi sesizată numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege.
Or, în speţă, reclamanţii nu puteau sesiza instanţa cu o acţiune directă, pe dreptul comun, pentru soluţionarea cererii de restituire, ci numai pe calea contestaţiei formulate împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate, emisă ca urmare a notificării de către aceştia a unităţii deţinătoare, în condiţiile art. 33 alin. (3) raportat la dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
(Decizia nr. 13 din 9 ianuarie 2004 – Secţia a IV-a civilă)
Reclamanţii P.P. şi P.V. au solicitat în contradictoriu cu Prefectura Municipiului Bucureşti, municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor “retrocedarea în echivalent bănesc” a unui imobil situat în Bucureşti, demolat abuziv în anul 1989, fără plata de despăgubiri.
Cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 – 481 din Codul civil şi pe dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a 11l-a civilă, sub nr. 1269/2003.
Tribunalul, prin Sentinţa civilă nr. 622 din 18.06.2003, a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că reclamanţii nu şi-au îndeplinit sarcina probei pretenţiilor deduse judecăţii, obligaţie ce le revenea conform dispoziţiilor art. 129 alin. 1 din şi art. 1169 din Codul civil.
împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii P.P. şi P.V.
La termenul de dezbateri, instanţa a pus în discuţia părţilor, din oficiu, motivul de ordine publică privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, având în vedere că există o lege specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, în baza căreia reclamanţii îşi pot valorifica pretenţiile decurgând din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe dispoziţiile art. 480 -481 din Codul civil, care reglementează acţiunea în revendicare, susţinându-se că imobilul construcţie a fost demolat abuziv în anul 1989, în lipsa unui titlu valabil de proprietate al statului, cât şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii precizând că au depus notificare, neprimind însă răspuns în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din actul normativ sus-menţiont.
Analizată ca acţiune directă în revendicare, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 conform cărora, pentru bunurile preluate de stat fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, acţiunea în revendicare nu mai poate fi exercitată dacă bunurile respective fac obiectul unei legii speciale de reparaţie, în speţă Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi demolate total, pentru care măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent (art. 10), notificarea se adresează primăriei în a cărei rază s-a aflat imobilul, iar în alin. (3) din acelaşi text de lege se stabileşte că “dispoziţiile art. 21 – 26 se aplică în mod corespunzător”.
în nici un sistem de drept, accesul la justiţie nu se realizează în orice mod, ci după reguli procedurale cu caracter general sau special, procedurile speciale având prevalenţă conform principiului “specialia generalibus derogant”.
Art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă, consacrând acest principiu, stabileşte că în anumite cazuri instanţa competentă poate fi sesizată “numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege”.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 (la care face trimitere expresă art. 33 alin. (3) din legea specială de reparaţie), instanţa nu poate fi sesizată cu o acţiune directă pentru soluţionarea cererii de restituire, ci numai pe calea contestaţiei formulate de persoana îndreptăţită împotriva ofertei de restituire prin echivalent consemnată în dispoziţia motivată a unităţii administrativ-teritoriale.
Respectiv, sesizarea instanţei de judecată se face pe calea contestaţiei şi este condiţionată de existenţa unei decizii sau dispoziţii emise de instituţia căreia i-a fost comunicată notificarea.
Nerespectarea de către instituţia competentă a termenului de recomandare prevăzut de art. 23 alin. (1) din actul normativ analizat nu justifică acţiunea directă în instanţă în lipsa unei dispoziţii legale în acest sens, ci, eventual, formularea unei cereri întemeiate pe prevederile de drept civil care reglementează obligaţia de a face.
Nu se poate aprecia că refuzul nejustificat de rezolvare a notificării în termenul menţionat ar permite formularea acţiunii în condiţiile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, întrucât art. 2 lit. c) din legea sus-menţionată prevede că nu sunt supuse controlului instanţelor de administrativ actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege specială, o altă procedură judiciară, iar art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 stabileşte în mod expres competenţa “secţiei civile a tribunalului” pentru soluţionarea contestaţiilor în această materie, respectiv aplicabilitatea regulilor de procedură civilă, inclusiv a celor prevăzute de art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Faţă de considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 296 din Codul de procedură civilă şi a motivului de ordine publică invocat de instanţă, din oficiu, Curtea a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibilă.
