Actiune în revendicare având ca obiect un imobil înstrăinat de fostul proprietar în conditiile Legii nr.4/1973. Inexistenta unei preluări abuzive a imobilului de către stat.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECtIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.9614/3/2008 – DECIZIA CIVILĂ NR.520/A/19.05.2011)
Prin actiunea formulată la data de 06.03.2008 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Sectia a IV-a civilă, reclamanta D.M. – C. – C. în contradictoriu cu pârâtii M.B. prin P.G., E.N. – A. – Z., P.- S.S. – I. şi P. – S.J., a solicitat instantei: să constate în contradictoriu cu M.B. prin P.G., nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul teren situat în Bucureşti, sector 5, str. N.M. nr. 9; să constate în contradictoriu cu M.B. prin P.G. şi pârâta E.N. – A. – Z. nevalabilitatea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3172/12.05.1986 la Notariatul de Stat, transcris sub nr. 1593/12.05.1986; să constate în contradictoriu cu toti pârâtii existenta dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului şi să oblige pârâtii să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
La solicitarea instantei de a preciza actiunea, la data de 14.04.2008 reclamanta a depus note scrise în care a arătat că solicită să se contate în contradictoriu cu pârâtii M.B. prin P.G., E.N. – A. – Z. nevalabilitatea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3172112.05.1986 la Notariatul de Stat, transcris sub nr. 1593/12.05.1986; să constate în contradictoriu cu toti pârâtii existenta dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului.
Reclamanta a arătat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilitătii şi părtile stabilesc cadrul procesual.
A mai arătat că normele de procedură nu prevăd posibilitatea precizării actiunii, dar că potrivit art. 129 C.proc.civ. judecătorul este în drept să solicite părtilor explicatii, după care a urmat o înşiruire de posibile explicatii pe care judecătorul le poate cere părtilor.
De asemenea, a arătat că nu întelege să îşi modifice cererile de punctul 2 şi 3.
Cu privire la cererea de la punctul 2 a arătat că cheamă în judecată în calitate de pârâti statul român prin unitatea administrativ – teritorială în baza art. 5 şi 52 din Legea nr. 4/1973, iar cealaltă pârâtă, în calitatea sa de cocontractant.
În ceea ce priveşte cererea de la punctul 3, aceasta are caracterul unei cereri provocatorii şi prin această cerere încearcă să opună pârâtilor dreptul său de proprietate, drept care nu a fost pierdut niciodată.
În concluzie, reclamanta a arătat că doreşte ca actiunea să fie solutionată exact aşa cum a fost formulată.
Prin sentinta civilă nr. 771 din 23.04.2008, Tribunalul Bucureşti – Sectia a IV-a civilă, a respins actiunea formulată de reclamanta D.M – C. – C., în contradictoriu cu pârâtii M.B. prin P.G., E.N. – A. – Z., P.-S.S. – I. şi P.- S. J..
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a respins actiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele considerentele:
Deşi în “notele scrise” depuse la data 14.04.2008, ca răspuns la solicitarea instantei de a preciza actiunea, sunt cuprinse cereri contradictorii, în sensul că nu se mai insistă asupra primului capăt de cerere, ci numai asupra capetelor 2 şi 3, pentru ca în final să se insiste în admiterea cererii astfel cum a fost formulată, tribunalul va analiza şi capătul nr. 1 de cerere de cerere, întrucât avocatul nu a avut mandat special pentru a restrânse actiunea, în sensul de a renunta la judecata unui capăt de cerere.
In capătul nr. 1 de cerere, reclamanta a solicitat instantei “să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5, str. N. M. nr. 9”.
Din extrasul de carte funciară emis la data de 19.02.2008 rezultă că imobilul situat în Bucureşti, sector 5, str. N.M. nr. 9, format din teren în suprafată de 280,28 mp şi constructie cu subsol, parter şi etaj, este proprietatea unor persoane fizice, respectiva pârâtilor P. – S.S. – I. şi P. – S. J., iar nu proprietate de stat.
Interpretând cererea în lumina dispozitiilor art. 84 C.proc.civ. astfel cum a solicitat reclamanta şi fată de refuzul expres al acesteia de a preciza actiunea, tribunalul a procedat la analiza cererii în ceea ce priveşte terenul, având în vedere că reclamanta, în cererea introductivă la instantă face referire la art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974.
Tribunalul a retinut că reclamanta nu a făcut dovada că terenul a fost preluat în proprietatea statului cu încălcarea dispozitiilor art. 481 C.civ. fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Neîntemeiat este şi capătul nr. 2 de cerere în care reclamanta a solicitat instantei să constate în contradictoriu cu M.B. prin P.G. şi pârâta E. N.- A.- Z. nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3172/12.05.1986 la Notariatul de Stat, transcris sub nr. 1593/12.05.1986.
Întrucât reclamanta a refuzat să precizeze actiunea, în sensul dacă se invocă o cauză de nulitate, tribunalul, a avut în vedere motivele invocate, a analizat valabilitatea contractului sub toate aspectele.
În motivarea acestei cereri, reclamanta a sustinut că vointa sa la înstrăinare a fost viciată, în sensul că a fost obligată să înstrăineze imobilul, obligatie care a rezultat din 5 şi art. 52 din Legea nr. 4/1973.
Tribunalul a retinut că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte această obligatie, iar simpla existentă a acestor dispozitii creează numai o prezumtie simplă.
Această prezumtie este însă contrazisă de considerentele retinute în sentinta civilă nr. 4058/03.10.1985 pronuntată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în dosarul civil nr. 877/1985.
Astfel, la pagina 7 aliniatul 2 din această hotărâre, în ceea ce priveşte atribuirea imobilului, instanta a retinut următoarele “În ceea ce priveşte imobilul reclamanta (reclamantă şi în cauza de fată) a solicitat prin actiune să-i fie atribuit în deplină proprietate, mentionând textual că doreşte să îl repare şi să se mute în el”,
Aşadar, pe de o parte tribunalul a retinut că reclamanta a insistat în atribuirea imobilului pentru a locui efectiv în el, iar înstrăinarea a fost consecinta faptului că nu a mai dorit să locuiască, iar pe de altă parte, tribunalul a retinut că, având în vedere dispozitiile, aceasta insistând să îi fie atribuit bunul, a cunoscut şi obligatiile care îi reveneau şi, implicit şi le-a asumat.
Însă şi în ipoteza în care ar fi dorit să păstreze ambele imobile, iar legea nu i-ar permis, actul juridic ar urma a fi salvat, având în vedere că pârâta E.N. – A. – Z. a fost de bună credintă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Cu atât mai mult se impune această solutie în ceea ce priveşte actul subsecvent încheiat între pârâtii E.N. – A. – Z. şi P.- S.S. – I. şi P. – S.. J., act nedepus de către reclamantă.
Buna credintă este prezumată potrivit art. 1899 alin. 2 Cod de procedură civilă, iar reclamanta nici nu a invocat şi, în consecintă nici nu a dovedit reaua credintă a acestora la încheierea contractelor de vânzare – cumpărare.
Pe cale de consecintă, tribunalul a respins ca neîntemeiate şi capetele de cerere privind recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului ca fiind în patrimoniul reclamantei (capătul nr. 3 şi obligarea pârâtilor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate imobilul – capătul nr. 4).
În analizarea cererilor, în raport de materialul probatoriu, tribunalul a retinut că, deşi i s-a solicitat reclamantei să îti precizeze actiunea, reclamanta a sustinut că este dreptul său, potrivit principiului disponibilitătii ca actiunea să fie judecată “exact aşa” cum a fost formulată, astfel cum rezultă din notele depuse la data de 14.04.2008 (fila 26 ultimul paragraf).
Tribunalul a retinut că reclamanta a beneficiat de apărare calificată, asigurată de un avocat ales, iar “notele scrise” au fost redactate de către avocat.
Potrivit dispozitiilor art. 129 alin. 1 C.proc.civ. părtile au nu numai dreptul, ci şi obligatia de a proba toate pretentiile şi apărările, iar potrivit art. 1169 C.civ. oricine adresează o cerere instantei de judecată, este obligat să o dovedească, potrivit adagiului “actor; incumbit probatio “.
În virtutea rolului activ recunoscut instantei prin dispozitiile art. 129 C.proc.civ., instanta nu a putut substitui totuşi obligatiilor care incumbă părtilor. Altfel, instanta ar compromite echilibrul procesual şi ar încălca principiul egalitătii părtilor care, de asemenea guvernează procesul civil.
Ori, deşi tribunalul a insistat atât pentru lămurirea cererilor şi a atras atentia reclamantei, prin apărător cu privire la probatoriu, în sensul că a întrebat partea dacă nu întelege să administreze şi alte probe, reclamanta, prin avocat, a învederat tribunalului că nu întelege să administreze alte probe.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins actiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinte, la data de 29.04.2008 a declarat apel reclamanta D.M.C.C., care a fost înregistrat pe rolul Curtii de Apel – Sectia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 26.08.2008.
I.Prin motivele de apel apelanta – reclamantă învederează că, prin “notele scrise” depuse primei instante nu şi-a modificat şi nici completat cererea de chemare în judecată, ci explica ceea ce urmărea prin capetele 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată, explicatie dată conform art. 129 alin. 4 C.pr.civ ..
Aceste “note scrise” au constituit un răspuns la ceea ce îi pretinsese prima instantă prin citatia ce a comunicat-o înainte de primul termen de judecată.
Aşadar, prin cererea de chemare în judecată solicită apelanta – reclamantă: să se constatate, în contradictoriu cu M.B. prin P.G., nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul teren situat în Bucureşti, sector 5, str. N.M. nr. 9, preluat în mod arbitrar şi violent în baza art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, titlu transcris în registrul de transcriptiuni sub nr. 1594/12.05.1986 (conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3172/12.05.1986); să se constatate, în contradictoriu cu M.B. prin P.G. şi cu pârâta E.N. – A. – Z., nevalabilitatea contractului de vânzare – cumpărare autentificat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 sub nr. 3172/12.05.1986, transcris în registrul de transcriptiuni sub nr. 1593/12.05.1986, întrucât a fost pusă fără voia sa în situatia de a se angaja în încheierea acestuia din cauza prevederilor abuzive ale art. 5 şi art. 52 din Legea nr. 4/1973 (republicată în 1980); să se constatate, în contradictoriu cu toti pârâtii, existenta dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5, str. N.M. nr. 9, compus din teren 295,19 mp. şi constructie parter şi etaj; să se oblige pe pârâtii P.- S.S. – I. şi P.- S. J. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită imobilul situat în Bucureşti, sector 5, str. N.M.nr. 9, compus din teren 295,19 mp. şi constructie parter şi etaj.
II. Terenul imobilului din str. N.M. nr. 9, sector 5 a trecut la stat în baza art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, ca urmare a încheierii contractului de vânzare – cumpărare autentificat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 sub nr. 3172/12.05.1986, înscris în registrul de transcriptiuni sub nr. 1593/12.05.1986, contract pe care legea a obligat-o să-I închei (independent de vointa sa).
Arată apelanta – reclamantă că, prima instantă motivează că nu a făcut dovada că terenul a trecut la stat fără o dreaptă şi prealabilă păgubire, cu încălcarea art. 481 C.civ.
Învederează instantei de apel că art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974 nu se referă la exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Această prevedere legală opera chiar transferul “proprietătii” asupra terenului la stat, fără ni de despăgubire. Cu atât mai mult nu poate fi vorba despre o prealabilă despăgubire …
Aşa fiind, prima instantă i-ar fi pretins o dovadă imposibilă: să pună la dispozitie Legea nr. 5 ca să cunoască dacă terenul a trecut la stat sau nu , în conditiile în care la dosar exista deja depus contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3172/12.05.1986, care contine următoarea clauză: “Terenul aferent locuintei în suprafată totală de 295,19 mp. (douăsutenouăzecişicincişinouăsprezece cm.p.) trece în proprietatea statului în conformitate cu art. 30 alin. 2 din 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi a localitătilor urbane şi rurale”. Nu poate exista o dovadă mai clară privind trecerea terenului la stat, care să-i poată fi pretinsă decât cea continută de contractul indicat …
III. Arată apelanta – reclamantă că deşi prima instantă a afirmat că a analizat “valabilitatea contractului sub toate aspectele”, în realitate prima instantă a avut o pozitie numai cu privire la “o prezumtie simplă” care ar rezulta din art. 5 şi art. 52 din Legea nr. 4/1973, precum şi cu privire buna-credintă a cumpărătoarei E.N.-A.-Z., respectiv cumpărătorilor subsecventi P.-S.J. şi P.-S.S.I..
Deci nu poate fi vorba despre o analiză a valabilitătii contractului autentificat sub nr. 3172/12.05.1986 sub toate aspectele.
Art. 5 şi art. 52 din Legea nr. 4/1973 (republicată în 1980) în vigoare la data încheierii contractului vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3172/1986 aveau următorul continut:
,,Art. 5. – Cetătenii au dreptul să aibă in proprietate personală o singură locuintă pentru ei şi familiile lor. Membrii unei familii pot păstra, in proprietate comună sau in proprietatea unuia dintre ei, o singură locuintă. Prevederile alineatului precedent cu privire la membrii familiei se referă numai la sot, sotie şi copiii minori.
Art. 52. – Persoanele prevăzute la art. 5, care dobândesc o a doua locuintă prin moştenire, donatie, ca urmare a căsătoriei, sau pe alte căi, sunt obligate să înstrăineze una dintre acestea în termen de un an de la dobândire.
In cazul când nu se îndeplineşte obligatia prevăzută în alineatul precedent, una dintre cele două locuinte va fi trecută în proprietatea statului, prin decizia comitetului executiv al consiliului popular, judetean sau al municipiului Bucureşti, cu plata unei despăgubiri, potrivit normelor stabilite prin decret al Consiliului de Stat. Până la emiterea deciziei, membrii familiei sunt in drept să aleagă locuinta pe care o retin în proprietate.
Prevederile acestui articol se aplică şi celor care, la dota publicării prezentei legi, au in proprietate mai multe locuinte, termenul de un an curgând de la această dotă .
Pentru persoanele care nu au înstrăinat cea de-a doua locuintă, deoarece aceasta este folosită de unităti socialiste in alte scopuri decât acela de locuintă, termenul de un an curge de la dota eliberării acesteia.
Pentru persoanele care au in proprietate o a doua locuintă a cărei constructie este neterminată, termenul de un an curge de la dota dării în folosintă, constatată, după caz, de către comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare municipale, orăşeneşti sau comunale.”
Mai arată apelanta – reclamantă că după partajul finalizat în anul 1986 (sentinta civilă 4058/3.10.1985 dată de Judecătoria sectorului 5 în dosarul 877/1985, rămasă definitivă în 10 ianuarie 1986) a ajuns în situatia de a avea în proprietate două imobile: imobilul din Bucureşti, sector 6, Aleea Arinii Domei nr. 2, bl. 27, se. A, ap. 1, dobândit în proprietate în 1974 şi imobilul din Bucureşti, sector 5, str. N.M. nr. 9.
Astfel, a fost pusă în situatia de a înstrăina unul dintre ele, deşi nu dorea acest lucru.
Însăşi prima instantă a retinut că dorea să îl repare si să se mute în el, aceasta citând chiar din hotărârea de partaj: „In ceea ce priveşte imobilul, reclamanta a solicitat prin actiune să-i fie atribuit în deplină proprietate. mentionând textual că doreşte să îl repare şi să se mute în el”.
Prima instantă apreciază că înstrăinarea din 1986 a fost rezultatul faptului că nu am mai dorit să locuiesc în imobil, o asemenea concluzie este absolut ciudată.
Trecând peste faptul că la dosar nu există nici un element care să inducă o bănuială măcar, iar nu o convingere, în acest sens, apelanta reclamantă învederează că, potrivit rationamentului primei instantei la începutul anului 1986 dobândise proprietatea imobilului pentru că dorea să-I repare şi să se mute în el, iar pe 12 mai 1986, la nici 4 luni de la atribuire nu-l mai dorea.
Referitor la analiza bunei – credinte a cumpărătorilor, o asemenea analiză nu ar mai fi fost posibil dacă nu existau prevederile art. 5 si ari. 52 din Legea nr. 4/1973.
Dacă nu o obligau aceste prevederi legale să vândă, nu vindea. Deci nu exista un contract prin care să înstrăineze imobilul şi nu existau cumpărători .
Cumpărătorul E.N.-A.-Z. nu poate opune buna sa credintă în conditiile în care ştia că imobilul pe care îl cumpăra era supus prevederilor Legii nr. 4/1973. Acest cumpărător ştia ce cumpără pentru că: chiar în contract acesta declara că: “Cunosc situatia juridică şi de fapt a locuintei ce cumpăr …” (pagina 1, ultimul paragraf a contractului nr.3172/1986); ,,Noi, părtile, declarăm că am luat cunoştintă de dispozitiile Legii nr. 4/1973, republicată .. ” (pagina paragraful 4 a contractului); chiar în contract se specifică că: „ Vânzarea se face în baza autorizatiei de înstrăinare nr. 4-N din 10.04.1986 eliberată de Comit. Executiv al Consiliului Popular al sectorului 5. ..”
Prin urmare, acest cumpărător a cunoscut de la bun început conditiile în care se făcea înstrăinarea, faptul că ea a fost supusă unei autorizatii administrative prealabile cerută de Legea nr. 4/1973, republicată, eliberată cu o lună mai înainte (10.04.1986) de data înstrăinării (12.05.1986). Autorizatia de înstrăinare 4-N/10.04.1986 a fost depusă la dosarul primei instante odată cu actiunea.
Acestui cumpărător nu i se poate analiza buna-credintă prin prisma art. 1899 C.civ. pentru că el nu a încheiat actul cu un neproprietar vânzător, cu cu însuşi proprietarul. Acest cumpărător a cunoscut de la bun început cine îi vinde şi din ce cauză îi vinde.
Arată apelanta – reclamantă că, cumpărătorii P. – S. nu-i pot opune, nici ei buna – credintă, pentru că fată de ei a formulat actiune în revendicare, iar nu actiune în constatarea nulitătii actului lor. Dacă ar fi cerut nulitatea actului lor abia în aceste conditii ei i-ar fi putut opune buna – credintă ca exceptie de la regula relativitătii nulitătii ,,resoluto jure dantis, resolvitur jus accipieruis”.
Consideră că prima instantă nu a vrut să citească înscrisurile depuse la dosar, din acestea rezultând toate aspectele pe care le aduce în sprijinul afirmatiilor de mai sus,
Aceste înscrisuri demonstrează în mod direct (nemijlocit) si indubitabil conditiile în care săvârşit înstrăinarea din 1986.
Prima instantă consideră că art. 5 şi 52 din Legea nr. 4/1973 instituie numai o “prezumtie simplă” ce priveşte obligatia de înstrăinare.
Mai arată apelanta –a reclamantă că, prima instantă nu a vrut să observe că art. 52 alin. 2 din Legea nr. 4/1973 trecea, independent de vointa sa, imobilul la stat.
Pentru prima instantă obligatiile legale sunt obligatii virtuale, posibile sau probabile, iar asta pentru că a judecat în vremea statului democrat şi nu a cunoscut cu adevărat „rigorile” legii comuniste.
Prima instantă ar fi vrut să nu înstrăinez pentru că, în viziunea ei, era posibil ca bunul să nu treacă la stat. Altfel nu are nici un fel de logică aprecierea că art. 5 şi 52 din Legea nr. 4/1973 instituie. “prezumtia simplă” a obligatiei de înstrăinare …
Pentru prima instantă nu ar mai fi fost vorba despre o prezumtie, ci despre o certitudine, că textul legal obliga cu adevărat la înstrăinare dacă nu aş fi vândut şi aş fi ajuns în puşcărie pentru că nu respectam legea statului comunist.
IV. Prin acest motiv de apel, reclamantă face trimitere la aplicarea prioritară la normele internationale şi ineficacitatea normelor juridice arbitrare asupra transferului dreptului de proprietate.
Apelanta întelege să citeze textele pe care le consideră relevante din Constitutie( art.11, 20 şi 44), Declaratia Universală a Drepturilor Omului (art.17 şi 30 ) şi Conventia Europeană a Drepturilor Omului( preambulul).
Aşadar, statul român este obligat să respecte şi să îndeplinească întocmai prevederile internationale care fac parte din dreptul intern.
Prevederile constitutionale care privesc drepturile fundamentale ale omului (printre care şi dreptul de proprietate) trebuie interpretate şi aplicate în concordantă cu Declaratia Universală a Drepturilor Omului.
A fortiori şi celelalte norme juridice, fie că sunt legi ordinare sau organice, legi generale sau legi speciale, acte de autoritate publică etc. care au ca obiect de reglementare drepturi fundamentale ale omului trebuie interpretate şi aplicate în concordantă cu prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului (dacă însăşi legea fundamentală trebuie interpretată şi aplicat în concordantă cu Declaratia Universală a Drepturilor Omului, este evident că nu se poate sustine că normele juridice de rang inferior se aplică şi se interpretează altfel decât în concordantă cu Declaratia … ).
Declaratia Universală a Drepturilor Omului este un act international care face parte din dreptul Intern încă din anul 1948 (10 decembrie 1948), statul român asumându-I în calitatea sa de stat membru fondator a Organizatiei Natiunilor Unite.
Declaratia Universală a Drepturilor Omului exclude posibilitatea lipsirii unei persoane de dreptul său de proprietate “în mod arbitrar” (act. 17 alin. 2) şi nu permite statelor semnatare să săvârşească acte prin care să desfiinteze drepturi apărate de Declaratie … (art. 30).
Independent de faptul că Declaratia Universală a Drepturilor Omului este un act normativ intern şi de faptul că normele sale sunt ridicate la rang de norme constitutionale de însăşi Constitutia României (1991, 2003), Conventia pentru apărarea drepturilor omului şi libertătilor fundamentale are ca fundament Declaratia Universală a Drepturilor Omului si a fost ratificată în dreptul intern încă din 1994 (Legea nr. 3011994).
În concluzie, apelanta – reclamantă arată că:
– toate actele normative edictate de stat (comunist sau nu) prin care se treceau “în proprietatea statului bunuri prin desfiintarea dreptului de proprietate al altor persoane sau într-un mod care poate fi considera arbitrar (singura exceptie îngăduită fiind cauza de utilitate publică, dar întotdeauna cu prealabilă şi dreaptă despăgubire) sunt ineficace din punct de vedere juridic, în raport de prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, chiar dacă în fapt bunurile au intrat, prin violentă, în stăpânirea materială a autoritătilor de stat;
– aceeaşi solutie trebuie dată si actelor normative “reparatorii” care, deşi recunosc atât abuzurile. statului cât şi însăşi continuitatea dreptului în patrimoniul deposedatului, “legalizează” anumite operatiuni juridice de înstrăinare a bunurilor de către stat unor terti de bună-credintă, împiedicând practic exercitarea dreptului de proprietate al celui ce a suportat abuzul; nicio lege specială “reparatorie” nu poate desfiinta dreptul de proprietate apărat de actele mentionate anterior şi nu poate introduce proceduri care să îngrădească exercitiul acestui drept.
În nici un caz această solutie nu echivalează cu o „neaplicare a legii”, dimpotrivă, ea este rezultatul unui proces de “alegere a normei aplicabile”, având în vedere că în materia dreptului de proprietate există norme juridice interne ce intră în conflict cu cele internationale care fac parte din dreptul intern. Iar acest conflict se este rezolvat de Constitutia României în favoarea normei internationale.
Prin urmare, arată apelanta – reclamantă că, atât prevederile art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, cât şi prevederile art. 5 şi art. 52 din Legea nr. 4/1973 (republicată în 1980), norme juridice arbitrare în baza cărora a fost deposedată de bunul său (terenul a trecut fără vointa sa la stat, iar constructia a fost obligată să o înstrăineze fără posibilitatea de a putea dori acest lucru), nu poate opera transferul dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul său în cel al statului şi al altor persoane.
Acest drept a continuat să existe în patrimoniul său pentru că arbitrariul nu este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, ci o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Mentionează totodată că, dreptul său de proprietate asupra bunului revendicat este apărat de norme internationale prioritare în aplicare, aflate în dreptul intern dinainte de deposedare (Declaratia Universală a drepturilor Omului).
Statul nu a dobândit nici un drept asupra terenului din str. N.M. nr. 9, sector 5 şi nici nu putea “inventa” un drept ca să-I transmită/constituie în mod valabil atâta vreme cât asupra bunului revendicat exista născut un drept de proprietate (al apelantei – reclamante), drept care nu se stinge prin neuz, întrucât actiunea în justitie prin care se apără acesta este imprescriptibilă extinctiv.
Intimata E.N. – A. – Z. nu putea nici ea dobândi proprietatea asupra constructiei din str. N.M. nr. 9, sector 5, pentru că actul pe care l-a încheiat apelanta – reclamantă cu aceasta este rezultatul unei obligatii legale arbitrare, iar nu a vointei acesteia. Nerespectarea obligatiei impuse de lege ducea la trecerea imobilului la stat prin decizie administrativă (art. 52 alin. 2 din Legea nr. 4/1973).
Constitutia în vigoare interzice nationalizarea, iar legile speciale “reparatorii”, existente sau viitoare, vor fi ineficace juridic dacă vor “legaliza” actele de înstrăinare fondate sau cauzate de norme juridice arbitrare.
La data de 5.05.2009, prin serviciul registratură, intimatii – pârâti P.S.J. şi P.S.S.I. au depus întâmpinare prin care arată că:
Prin cererea de apel, apelanta – reclamantă se limitează la a relua, într-o nouă structură, argumentele invocate în fata primei instante de judecată: astfel, criticile la adresa sentintei civile nr. 771/23.04.2008 a Tribunalului Bucureşti, Sectia a IV-a civilă, nu au în vedere argumente care să nu fi fost invocate prin cererea de chemare în judecată. De aceea, în considerentele care urmează, întâmpinarea intimatilor – pârâti va avea în vedere cele patru capete de cerere formulate de reclamantă în fata Tribunalului Bucureşti.
În plus, cu privire la primul capăt de cerere, intimatii – pârâti precizează că acesta este lipsit de autonomie procesuală, el nereprezentând altceva decât un simplu argument în sustinerea capetelor 3 şi 4 de cerere.
Într-adevăr, dacă instanta de apel ar interpreta altfel primul capăt de cerere, ar rezulta că acesta se impune a fi respins ca lipsit de interes, pentru simplul motiv că nu statul conte stă pretinsul drept de proprietate al reclamantei, ci intimatii-pârâti. Mai mult, nu statul este entitatea care are stăpânirea materială a terenului în litigiu, ci tot intimatii – pârâti. Aşadar, instanta de apel urmează să aibă în vedere primul capăt de cerere în contextul solutionării capetelor 3 şi 4 de cerere, ca un argument în sustinerea acestora.
Mai mult, cu privire la capetele 3 şi 4 de cerere, nici acestea din urmă, luate separat, nu au un caracter autonom din punct de vedere procesual. În realitate, ele configurează un singur capăt de cerere distinct, şi anume actiunea în revendicare introdusă de apelanta – reclamantă împotriva intimatilor-pârâti.
Aşadar, în concluzie, cererea de chemare în judecată cuprinde două capete de cerere: un prim capăt referitor la anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de stat al Sectorului 5 sub nr. 3172/12.05.1986 şi un al doilea capăt de cerere, referitor la revendicarea imobilului în litigiu de la revendicarea imobilului în litigiu de la intimatii – pârâti.
Arată intimatii – pârâti că, prezenta întâmpinare va avea în vedere, aşadar, această configuratie a cererii de chemare în judecată.
Înainte de a combate pe fond sustinerile apelantei – reclamante însă, intimatii-pârâti înteleg să ridice exceptiile procesuale care urmează.
În mod eronat cererea de chemare în judecată şi cererea de apel nu au fost timbrate la valoare.
Potrivit art. 20 lit. r din Legea nr. 146/1997 sunt scutite de taxe judiciare de timbru cererile introduse de sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente acestora.
Aşadar, potrivit legii, numai actiunile prin care fostul proprietar sau succesorii acestuia solicită restituirea de la stat sau de la entitatea detinătoare sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, ca un considerent de justitie şi echitate socială.
În cauza dedusă judecătii însă, apelanta – reclamantă a formulat o actiune în revendicare de drept comun a unui imobil în contradictoriu cu pârâtii persoane fizice, dobânditori de la alte persoane fizice. Or, în aceste conditii, este evident că sunt incidente în spetă dispozitiile art. 2 din Legea nr. 146/1997, care impun plata unei taxe de timbru la valoare, întrucât este vorba despre o actiune evaluabilă în bani.
Aşadar, dispozitiile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 nu sunt aplicabile în spetă. În plus, întrucât aceste prevederi legale reprezintă o exceptie de la regula potrivit căreia actiunile care au un obiect evaluabil în bani se timbrează la valoare, ele sunt de strictă interpretare şi aplicare. Ca atare, art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 nu poate fi extins prin analogie la alte situatii care exced ipotezei avute în vedere de legiuitor.
În concluzie, atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de apel se impuneau a fi timbrate la valoare.
Actiunea în revendicare formulată de apelanta – reclamantă este inadmisibilă.
Aşa cum au precizat în paragrafele anterioare, apelanta – reclamantă a înteles să revendice imobilul în litigiu de la intimatii-pârâti. Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea în revendicare a devenit inadmisibilă, pretinsele persoane deposedate putând recurge, în vederea obtinerii posesiei imobilelor aflate în posesia “entitătilor investite cu solutionarea notificărilor”, numai la modalitătile procedurale reglementate expres, în acest scop, în lege.
Astfel, conform art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, “Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.”
Per a contraria, în măsura în care un imobil face obiectul unei legi speciale de reparatie, revendicarea acestuia este inadmisibilă, pretinsele persoane deposedate putând să obtină restituirea imobilului numai prin modalitătile procedurale reglementate în legea specială de reparatie.
Or, pe data de 14.02.2001, a fost adoptată Legea nr. 10/2001 – lege specială de reparatie în privinta imobilelor preluate în mod abuziv de autoritătile comuniste. Prin urmare, ca efect al prevederilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, din momentul adoptării acestei legi speciale de reparatie, actiunea în revendicarea imobilelor care cad sub incidenta sa a devenit inadmisibilă. După adoptarea Legii nr. 10/200 1, pretinsele persoane deposedate abuziv au putut obtine restituirea posesiei bunurilor preluate, în mod nelegal, de autoritătile comuniste numai pe căile procedurale reglementate în acest act normativ.
Această concluzie a fost retinută şi de Sectiile Unite ale Înaltei Curti de Casatie şi Justitie, prin Decizia nr. XXXIII/09.06.2008 pronuntată în recurs în interesul legii, potrivit căreia: “Cu privire la actiunile întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi solutionate neunitar de instantele judecătoreşti, stabilesc: Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.”.
Arată intimatii – pârâti că, mai mult decât atât, se poate observa că apelanta – reclamantă a rămas în pasivitate, neefectuând niciun demers pentru recuperarea imobilului timp de aproape 20 de ani.
Aşadar, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea în revendicare introdusă de apelanta – reclamantă a devenit inadmisibilă.
Actiunea în anularea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3172/12.05.1986 este prescrisă.
Aşa cum se va demonstra pe larg în prezenta întâmpinare, contractul de vânzare – cumpărare a cărui nevalabilitate se doreşte să fie constatată nu este afectat de nicio cauză de nulitate, iar vointa exprimată de apelanta-reclamantă este una liberă şi neviciată.
Totuşi, în ipoteza – absurdă – în care instanta de judecată ar aprecia că apelanta – reclamantă nu a avut vointa liberă la încheierea contractului, actiunea în anulare se impune în continuare a fi respinsă, însă nu ca neîntemeiată, ci ca prescrisă.
În cauza de fată, nu se poate sustine argumentul absentei consimtământului, din moment ce apelanta – reclamantă şi-a manifestat vointa cu privire la un contract determinat, la un cumpărător determinat – şi liber ales – şi cu privire la un anumit pret. De altfel, un imobil vecin similar, situat în str. N.M. nr. 11, constând din teren şi constructie de aproximativ aceeaşi suprafată, s-a vândut în aceeaşi perioadă la pretul de 70.000 lei. Apelanta-reclamantă a primit suma de 240.000 lei. În plus, în perioada respectivă, nu avea importantă dacă terenul este detinut în proprietate sau folosintă, ceea ce înseamnă că apelanta – reclamantă a obtinut acelaşi pret pe care I-ar fi încasat şi dacă Legea nr. 4/1973 nu era în vigoare. Mai mult, ea a avut în vedere, a urmărit producerea anumitor efecte juridice specifice – legate de trans ferul dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorului şi plata pretului de către acesta.
Aşadar, se poate observa că a existat consimtământul apelantei – reclamante la încheierea contractului de vânzare – cumpărare. Cel mult, s-ar putea retine că acesta a fost exprimat sub imperiul unei amenintări, al unei constrângeri, determinate de teama de sanctiunile legale care ar fi urmat să i se aplice apelantei – reclamante în ipoteza în care nu se conforma prevederilor legale care obligau la înstrăinarea imobilului (art. 52 din Legea nr. 4/1973). Or alterarea vointei juridice din cauza unei amenintări de natură să creeze părtii o temere creează configuratia juridică a violentei, ca viciu de consimtământ.
Ca atare, se poate observa că viciul care ar putea afecta contractul de vânzare – cumpărare nr. 3172/1986 este viciul violentei – cauză de nulitate relativă a conventiei. În acest context, urmează ca instanta de apel să califice capătul de cerere referitor la “constatarea nevalabilitătii contractului” ca fiind o cerere de declarare a nulitătii relative a acestui contract.
Mai arată intimatii – pârâti că, având în vedere acestea, rezultă că apelanta – reclamantă avea la dispozitie un termen limitat pentru introducerea actiunii în nulitatea relativă a contractului de vânzare – cumpărare nr. 3172/1986, şi anume 3 ani de la data încetării violentei: „Prescriptia dreptului la actiune in anularea unui act juridic pentru violentă, începe să curgă de la data când aceasta a încetat.” (art. 9 alin. 1 Decretul nr. 167/1958).
Cum acest termen a început să curgă de la data de 22 decembrie 1989 şi a expirat la data de 22 decembrie 1992, se impune ca instanta de apel să respingă cererea de anulare a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3172/1986 ca fiind prescrisă.
Apelul declarat de reclamantă este neîntemeiat – Contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3172/12.05.1986 este valabil încheiat.
Prin cererea de chemare în judecată şi cererea de apel, apelanta – reclamantă a sustinut că încheierea contractului de vânzare – cumpărare cu intimata – pârâtă E.N. – A.- Z. a fost marcată de absenta vointei sale juridice, întrucât dispozitiile legale în vigoare la momentul respectiv au constrâns-o să perfecteze conventia.
Mentionează intimatii – pârâti că, în realitate, aşa cum se va demonstra în rândurile de mai jos, vointa apelantei – reclamante a fost liberă şi neviciată. Mai mult decât atât, chiar şi în ipoteza în care instanta de apel ar retine că manifestarea de vointă nu a fost liberă, ci constrânsă, cererea de anulare a contractului de vânzare – cumpărare se impune în continuare să fie respinsă, ca urmare a împlinirii termenului general de prescriptie de 3 ani pentru introducerea actiunii în nulitatea relativă a unei conventii.
– a. Vointa apelantei-reclamante la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nr. 3172/1986 a fost liberă şi neviciată.
Apelanta – reclamantă a încheiat contractul de vânzare – cumpărare având vointa liberă, neafectată de niciun viciu de consimtământ.
Într-adevăr, în primul rând, chiar apelanta – reclamantă a fost cea care a solicitat ieşirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în Str. N.M. nr. 9. Dacă apelanta – reclamantă ar fi rămas mai departe în indiviziune, atunci ea nu ar mai fi căzut sub incidenta prevederilor legale care o obligau la înstrăinarea unei locuinte.
Mai mult decât atât, chiar apelanta – reclamantă a solicitat instantei ieşirea din indiviziune şi atribuirea în natură a imobilului în litigiu în prezenta cauză, sustinând că atribuirea se impune să fie efectuată în persoana sa, întrucât doreşte să repare imobilul, să efectueze o serie de investitii pentru a-l readuce în stare de folosire şi să se mute acolo.
Nu se poate sustine că, atunci când a solicitat instantei de judecată atribuirea în natură în întregime a imobilului, apelanta – reclamantă nu cunoştea dispozitiile imperative ale Legii nr. 4/1973, care interziceau detinerea, cu titlu de proprietate, a mai mult de o locuintă proprietate personală de familie – nemo censetur ignorare legem. Aşadar, la momentul respectiv, apelanta – reclamantă era conştientă de faptul că îşi asumă, prin solicitarea sa, obligatia de a înstrăina una din cele două locuinte proprietate personală. Acest fapt a fost retinut de altfel, în mod judicios. şi de prima instantă de judecată.
Astfel, dacă nu solicita Judecătoriei Sectorului 5 ieşirea din indiviziune, nu era obligată să înstrăineze niciunul din cele două imobile de locuit. Într-adevăr, dacă apelanta – reclamantă ar fi solicitat instantei obligarea coindivizarilor la plata suItei ori vânzarea la licitatie publică a imobilului, ea ar fi putut păstra în proprietate locuinta personală, fără să fie nevoită să înstrăineze nici un imobil.
În realitate, apelanta-reclamantă, optând în mod liber pentru atribuirea în natură a imobilului din str. N.M. nr. 9 la partaj, a optat – de asemenea liber – şi pentru Înstrăinarea uneia dintre locuintele proprietate personală.
În plus, nu numai că apelanta – reclamantă a ales în mod liber să înstrăineze una dintre locuintele proprietate personală, dar, mai mult decât atât, ea a putut alege în mod liber şi ce locuintă să vândă, identitatea cumpărătorului, iar pretul de vânzare a fost stabilit conform regulilor pietei. În realitate, imobilul din cauza de fată a fost înstrăinat pe motiv că avea încălzire cu lemne la sobe, trebuia reparat şi era în mare pericol de fiind în imediata vecinătate a Bd. E. pe care C. a vrut să îl lărgească pentru defilări şi să construiască blocuri pe laturile lui.
Mai mult decât atât, caracterul liber şi neviciat al vointei apelantei – reclamante reiese şi din faptul că ea nu a actionat în niciun fel pentru obtinerea restituirii imobilului timp de 20 de ani.
Ca atare, sustinerea apelantei – reclamante, în sensul că, la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nr. 3172/1986, vointa sa nu a fost liberă, nu poate fi retinută. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a reuşit să furnizeze vreo probă în acest sens.
– b. În subsidiar, în ipoteza în care instanta de judecată ar aprecia că manifestarea de vointă a apelantei – reclamante a fost viciată, actiunea se impune a fi respinsă ca prescrisă
Mai arată intimatii – pârâti că, în subsidiar, solicită instantei de judecată să constate că oricum, în cauza de fată, nu se poate retine absenta totală a vointei juridice, ci, cel mult, o viciere a acesteia.
Într-adevăr, aşa cum s-a demonstrat pe larg în paragrafele din prezenta întâmpinare, instanta de judecată ar putea cel mult să retină că vointa apelantei – reclamante a fost afectată de viciul violentei. În acest caz însă, instanta de apel urmează să admită exceptia prescriptiei actiunii în anularea contractului de vânzare – cumpărare şi să respingă ca atare acest capăt de cerere.
Actiunea în revendicare se impune să fie respinsă – Intimatii – pârâti sunt proprietarii constructiei revendicate.
Indiferent dacă instanta de apel va aprecia că nu există nicio cauză de nulitate care să afecteze contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3172/1986 sau dacă, dimpotrivă, va retine că acesta este lovit de nulitate relativă pentru vicierea consimtământului vânzătoarei prin violentă, actiunea în revendicare cu privire la constructia edificată pe str. N.M. nr. 9 se impune să fie respinsă, întrucât intimatii – reclamanti au calitatea de proprietari.
Astfel, dacă instanta de apel, în mod judicios, va retine că vointa vânzătoarei la perfectarea contractului de vânzare – cumpărare a fost liberă şi neviciată, în acest caz, cumpărătoarea, E.N. – A. – Z., dobândind de la adevăratul proprietar, a putut transmite în mod valabil proprietatea asupra imobilului, prin donatie, către fiul său, E.D. – I.. La rândul său, acesta din urmă a putut transmite mai departe dreptul de proprietate asupra constructiei către intimatii-pârâti, care au, la momentul de fată, calitatea de proprietari.
Chiar şi în ipoteza absurdă în care instanta de apel ar retine vicierea consimtământului vânzătoarei prin violentă, şi în acest caz actiunea în revendicare se impune a fi respinsă, întrucât intimatii-pârâti au calitatea de proprietari ai constructiei şi de cumpărători de bună credintă a imobilului în ansamblul său.
Astfel, arată intimatii – pârâti că, sunt dobânditori succesivi, cu titlu particular, de la adevăratul proprietar. Vicierea consimtământului vânzătoarei nu ar avea o altă semnificatie decât că aceasta a avut posibilitatea de a introduce, până la 22 decembrie 1992, actiunea în nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare. Cum apelanta – reclamantă nu a uzat de această posibilitate în termenul legal de prescriptie extinctivă, de aici rezultă că, în urma împlinirii termenului de prescriptie, cauza de nulitate relativă s-a acoperit prin confirmare tacită, iar contractul şi-a putut produce pe deplin efectul său translativ de proprietate.
Intimatii – pârâti sunt proprietarii terenului în litigiu – Trecerea terenului în litigiu în proprietatea statului s-a făcut în baza unui titlu valabil.
Aşa cum s-a indicat deja în prezenta întâmpinare, la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3172/1986, erau în vigoare prevederile Constitutiei din 1965, aşa cum aceasta a fost modificată în 1974. Art. 36 din legea fundamentală prevedea: „Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal.”
Aşadar, Constitutia în vigoare oferea o protectie limitată dreptului de proprietate privată. Într-adevăr, acest drept putea avea ca obiect numai bunurile susceptibile să fie apropriate pentru uzul personal al persoanelor fizice, de unde şi denumirea de “drept de proprietate personală”.
Mai mult, se poate observa că legea fundamentală se referea la “casa de locuit”, la “gospodăria de pe lângă ea” şi la “terenul pe care ele se află” – cu alte cuvinte, Constitutia proteja dreptul de proprietate personală numai în măsura în care acesta se referea la o singură locuintă, la un singur teren, aferent locuintei, la o singură gospodărie. Desigur, aceste prevederi legale aspre trebuie interpretate în lumina contextului social în care au fost adoptate, iar nu prin prisma reglementărilor constitutionale sau legale actuale.
În plus, în baza aceluiaşi sistem constitutional, lipsirea de proprietate se putea face numai cu plata unei despăgubiri – fără ca legea fundamentală să ceară ca despăgubirile să fie prealabile, ci doar .juste”: „Terenurile şi constructiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei despăgubiri” (art. 12 din Constitutia în vigoare).
Mentionează în continuare, intimatii – pârâti că, cu alte cuvinte, fostul proprietar devenea un simplu creditor al statului pentru suma stabilită cu titlu de despăgubire, plata sumei respective nereprezentând o conditie prealabilă pentru a putea opera transferul dreptului de proprietate.
În cauza dedusă judecătii, trecerea terenului în proprietatea statului a operat la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare nr. 3172/1986, în temeiul Legii nr. 58/1974, care dispunea: “În caz de înstrăinare a constructiilor, terenul aferent acestor constructii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973.” (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974).
Aşadar, preluarea terenului de către stat s-a făcut în baza Legii nr. 58/1974, prin efectul încheierii contractului de vânzare – cumpărare. Or acest act normativ respecta prevederile constitutionale în vigoare la momentul preluării, prevederi care conditionau transferul dreptului de proprietate în patrimoniul statului doar de stabilirea unei despăgubiri juste.
Astfel, Legea nr. 58/1974 impunea stabilirea unei despăgubiri de către stat, fără să conditioneze transferul dreptului de proprietate asupra terenului de plata prealabilă a acestei despăgubiri. Cu alte cuvinte, la fel ca în cazul legi i fundamentale, Legea nr.58/1974 conferea fostului proprietar calitatea de creditor al statului pentru despăgubiri le juste care i se cuveneau ca urmare a lipsirii de bunul respectiv.
În cauza dedusă judecătii deci, transferul dreptului de proprietate asupra terenului a operat la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3172/1986, prin efectul legii, iar apelanta – reclamantă a devenit o simplă creditoare a statului pentru despăgubirea care i se cuvenea. Eventuala lipsă de diligentă din partea apelantei – reclamante în ceea ce priveşte în casarea sumelor respective nu poate afecta retroactiv faptul trecerii terenului, în mod valabil, în proprietatea statului.
Cu atât mai putin va putea fi invalidat la momentul de fată transferul dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul statului, având în vedere că termenul de prescriptie extinctivă de 3 ani pentru încasarea creantei apelantei-reclamante a expirat de 20 de ani.
În plus fată de cele de mai sus, însăşi apelanta – reclamantă a fost cea care, prin propria sa optiune, şi-a creat această situatie juridică. Astfel, în baza Legii nr. 4/1973, ea era obligată să înstrăineze una dintre locuintele proprietate personală. Aşadar, apelanta – reclamantă avea posibilitatea de a vinde cealaltă locuintă, apartamentul situat în str. Aleea A. D. nr. 2, bl. 27, sc. 1, ap. 1, Bucureşti. Dacă ar fi procedat astfel, ea nu ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra vreunui teren, întrucât dreptul de proprietate asupra celeilalte locuinte nu era însotit de dreptul de proprietate asupra terenului aferent. Alegând însă să vândă locuinta situată în str. N.M., apelanta – reclamantă a optat implicit pentru trecerea terenului aferent în proprietatea statului.
În realitate, aşa cum au mai precizat deja, imobilul în litigiu a fost înstrăinat pentru că avea încălzire cu lemne la sobe, necesita reparatii şi era în pericol de expropriere, fiind situat în imediata vecinătate a Bd. Eroilor, pe care autoritătile comuniste au dorit să îl lărgească pentru defilări şi ridicarea de blocuri.
De asemenea, se impune să se precizeze că invocarea, de către apelanta-reclamantă, a prevederilor constitutionale actuale, ori a dispozitiilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului sau a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, nu poate avea nicio consecintă juridică. Într-adevăr, este evident faptul că nu pot fi aplicate prevederile constitutionale actuale în mod retroactiv, la situatii petrecute în urmă cu mai mult de 20 de ani. Pentru analizarea validitătii preluării unui bun de către stat, se impune să se aibă în vedere contextul legislativ existent la momentul preluării. Or, la momentul respectiv, era în vigoare Constitutia din 1965, aşa cum a fost modificată în 1974. Iar acest act normativ, aşa cum s-a văzut deja la paragrafele anterioare, conferea o protectie limitată dreptului de proprietate privată, protectie care se regăsea în prevederile Legii nr. 58/1974.
De asemenea, nici dispozitiile Conventiei Europene a Drepturilor Omului nu sunt incidente în cauză, întrucât România a ratificat acest tratat abia în anul 1994. În ceea ce priveşte Declaratia Universală a Drepturilor Omului, aceasta este doar un act de drept international public de soft law, o enumerare de principii, de deziderate ale statelor, fără a avea fortă juridică obligatorie.
În concluzie, se poate observa deci că trecerea terenului în litigiu în proprietate de stat s-a făcut în baza unui titlu valabil, apelanta – reclamantă dobândind doar calitatea de creditoare a statului pentru suma cuvenită cu titlu de despăgubire.
Într-un prim subsidiar, mentionează intimatii – pârâti că, actiunea în revendicarea terenului se impune a fi respinsă, întrucât aceştia au dobândit oricum dreptul de proprietate asupra terenului ca urmare a îndeplinirii conditiilor faptului juridic complex al proprietătii aparente.
Într-un prim subsidiar, intimatii – pârâti solicită instantei de apel să constate faptul că aceştia sunt proprietarii terenului în litigiu ca urmare a îndeplinirii conditiilor faptului juridic în sens restrâns al proprietătii aparente.
Astfel, intimatii – pârâti au încheiat un contract de vânzare – cumpărare cu privire la terenul situat în str. N.M. nr. 9 – deci un act juridic translativ de proprietate, cu titlu oneros, cu privire la un imobil individual determinat.
În plus, autorul intimatilor – pârâti, E. D.- I., la momentul încheierii contractului, stăpânea imobilul sub nume de proprietar, fiindu-i eliberat în acest sens un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Mai mult decât atât, au fost îndeplinite formalitătile de publicitate imobiliară cu privire la dreptul de proprietate al lui E.D. – I., acesta fiind transcris de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.
De asemenea, intimatii – pârâti precizează că, înainte de încheierea contractului de vânzare – cumpărare şi de eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, erau deja îndeplinite formalitătile de publicitate imobiliară cu privire la teren, însă pe numele statului. Astfel, dreptul de proprietate al statului a fost transcris în registrul de transcriptiuni şi inscriptiuni al Notariatului de stat al Sectorului 5 Bucureşti, sub nr. 1594, încă din anul 1986.
Toate aceste elemente – stăpânirea sub nume de proprietar, înscrierea titlurilor autorilor intimatilor-pârâti în registrele de publicitate imobiliară – au fost de natură să creeze o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a lui E.D. – I.. Într-adevăr, nu numai că intimatii – pârâti au fost înşelati de aparenta de proprietate creată în persoana lui E.D. – I., dar orice altă persoană, aflată într-o situatie similară, s-ar fi aflat în aceeaşi eroare. Mai mult, eroarea era una invincibilă – nu numai că intimatii – pârâti nu ar fi putut să o înlăture, dar această concluzie este valabilă şi pentru orice alt membru al comunitătii aflat într-o situatie similară.
În plus fată de cele de mai sus, arată intimatii – pârâti că, au fost de bună – credintă la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, ei încrezându-se în aparenta de proprietate creată în persoana autorului lor. Buna – credintă a acestora este sustinută, de altfel, şi de demersurile pe care aceştia le-au efectuat pentru a se informa cu privire la situatia juridică reală a terenului, demersuri care au fost de natură să sustină calitatea lui E.D. – I. de proprietar.
În aceste conditii, fiind îndeplinite conditiile faptului juridic în sens restrâns al proprietătii aparente, intimatii – pârâti au putut dobândi dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, motiv pentru care actiunea în revendicare introdusă de apelanta – reclamantă se impune a fi respinsă.
Într-un al doilea subsidiar, mentionează intimatii – pârâti că, actiunea în revendicarea terenului se impune a fi respinsă, întrucât aceştia au putut dobândi oricum dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiunea prescurtată.
Într-un al doilea subsidiar, arată intimatii – pârâti că, înteleg să se prevaleze de dispozitiile art. 1895 – 1902 C.civ., care reglementează uzucapiunea prescurtată, de 10 până la 20 de ani.
Astfel, legea dispune că, pentru a se dobândi proprietatea unui bun imobil individual determinat, pe lângă conditia bunei-credinte (care se prezumă), sunt necesare un just titlu şi o posesie utilă de 10 până la 20 de ani (depinzând de domiciliul adevăratului proprietar).
Potrivit art. 1897 C.civ., “justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul etc. “.
În cauza dedusă judecătii, arată intimatii – pârâti că, justul titlu al acestora este reprezentat de contractul de vânzare – cumpărare încheiat cu E.D. – l. şi de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. 5078/5/06.11.1997 eliberat pe numele autorului intimatilor-reclamanti, în temeiul Legii nr. 18/1991. Într-adevăr, dobândirea unui teren în temeiul Legii nr. 18/1991 s-a făcut în baza unui titlu translativ de proprietate, din patrimoniul statului în patrimoniul solicitantului – certificatul de atestare a dreptului de proprietate având un rol probator al acestui transfer.
În ceea ce priveşte utilitatea posesiei, aceasta este prezumată până la proba contrară.
Durata posesiei, cerută pentru a dobândi proprietatea, este de 10 ani, în cazul în care adevăratul proprietar domiciliază în raza teritorială a aceluiaşi tribunal judetean cu tribunalul în a cărui circumscriptie se află imobilul, respectiv de 20 ani de ani, când adevăratul proprietar domiciliază în raza teritorială a altui tribunal judetean. În cazul de fată, apelanta-reclamantă a avut de la momentul înstrăinării imobilului şi până în prezent domiciliul în Bucureşti, la adresa str. Aleea A.D. nr. 2, bl. 27, sc. 1, ap. 1, sector 6. Terenul în litigiu este situat tot în municipiul Bucureşti, pe str. N.M. nr. 9, sector 5. Cu alte cuvinte, pentru dobândirea proprietătii de către intim atii – pârâti era necesară o posesie utilă care să acopere o perioadă de 10 ani.
În continuare arată că, întrucât intimatii – pârâti înteleg să se prevaleze în cauză de jonctiunea posesiilor, termenul de 10 ani se calculează de la data obtinerii titlului de proprietate de către autorul acestora. Aşadar, termenul de 10 ani a început să curgă de la data de 6 noiembrie 1997, când a fost eliberat pe numele lui E.D. – I. certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nr. 5078/5106.11.1997. Ca atare, termenul de 10 necesar pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin uzucapiune a expirat la data de 6.11.2007.
În concluzie, în ipoteza în care instanta de apel ar aprecia că preluarea terenului în litigiu s-a făcut de către stat fără un titlu valabil, actiunea în revendicare promovată de apelanta – reclamantă se impune în continuare să fie respinsă, întrucât intimatii – pârâti au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiunea prescurtată.
Constatându-se legal învestită şi competentă să solutioneze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinta atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispozitiilor legale aplicabile, Curtea apreciază apelul reclamantei ca nefondat.
Prin întâmpinare, intimati au invocat exceptia inadmisibilitătii actiunii în revendicare formulată de reclamantă prin raportare la dispozitiile legii 10/2001 precum şi exceptia prescriptiei dreptului material la actiune pentru a cere anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3172/1986.
Având în vedere că, potrivit dispozitiilor art.137 Cod procedură civilă, exceptiile de procedură precum şi cele de fond, care fac inutilă judecarea pe fond a cauzei, trebuie rezolvate cu întâietate, Curtea, dând eficienta corespunzătoare acestor prevederi legale, va proceda la solutionarea prioritară a acestor incidente:
În ceea ce priveşte exceptia prescriptiei dreptului material la actiune având ca obiect anularea actului de înstrăinare din 1986, Curtea constată că, în esentă, intimatii invocă faptul că singurul motiv de nulitate posibil, prin raportare la împrejurările cauzei şi la celelalte aspecte invocate de reclamantă, este reprezentat de viciul violentei, care fiind un viciu de consimtământ, atrage o nulitate relativă, actiunea în declararea acestei nulitătii fiind prescriptibilă în termen de trei ani de la data încetări împrejurării violente, care se identifică în spetă cu momentul: ianuarie 1990 când a avut loc căderea regimului comunist şi abrogarea prin decretul 9/1989 a decretului 189/1977 şi a decretului 223/1974. Intimatii sustin că efectul abrogării acestor decrete trebuie extins la toate actele normative adoptate de statul comunist cu încălcarea Constitutiei,a şi a tratatelor internationale.
Examinând cererea de chemare în judecată şi precizările depuse ulterior de către reclamantă în fata primei instantei, Curtea constată că motivul de nevalabilitate invocat de către apelantă este reprezentat de lipsa consimtământului acesteia la înstrăinarea imobilului care formează obiectul revendicării în prezenta cauză. Având în vedere că prin consimtământ se întelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic, perfectarea unei operatiuni juridice în absenta acestui element constitutiv fundamental conduce la o nulitate absolută, care potrivit propriului său regim juridic se caracterizează prin imprescriptibilitate, ceea ce determină respingerea ca nefondată a exceptiei invocate de intimati.
Cu privire la exceptia inadmisibilitătii actiunii în revendicare, Curtea consideră necesar să facă unele precizări prealabile legate de situatia de fapt din spetă:
Reclamanta detinea în proprietate un imobil iar la nivelul anului 1986 a dobândit prin moştenire un al doilea imobil, astfel că, devenind incidente dispozitiile art.52 din Legea nr.4/1973, apelanta reclamanta avea posibilitatea să opteze între două variante: înstrăinarea imobilului în conditiile pietei sau trecerea acestuia în proprietatea statului prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular judetean sau al Municipiului Bucureşti, cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit normelor stabilite prin decretul Consiliului de Stat.
Reclamanta a ales prima variantă, în sensul că a înstrăinat imobilul către E.N.-A.-Z., contractul de vânzare cumpărare fiind individualizat sub aspectul tuturor elementelor sale constitutive, inclusiv pretul obtinut în conditiile pietei specifice acelui moment( 1986).
Analizând materialul probator administrat în cauză, Curtea constată că reclamanta a semnat contratul de vânzare cumpărare în deplină cunoştintă de cauză şi a cunoscut dispozitiile legale aplicabile (art.52 din Legea nr.4/1973), actul de înstrăinare fiind expresia acordului de vointă al părtilor iar executarea lui (prin plata pretului şi predarea imobilului) reprezentând materializarea acestui acord.
Problema admisibilitătii actiunii în revendicare fată de dispozitiile speciale ale legii 10/2001este reglementată de decizia 33/2008 pronuntată de instanta supremă într-un recurs în interesul legii şi porneşte de la premisa că există un imobil preluat abuziv de către stat, iar fostul proprietar întelege să intenteze o actiune în revendicare pentru recuperarea sa în natură. Aşa cum rezultă din decizia anterior mentionată, astfel cum a fost interpretată şi aplicată de instanta supremă prin decizii de spetă, actiunea în revendicare este privită ca inadmisibilă dacă imobilul se mai află încă în detinerea statului sau a unei autorităti sau institutii publice, considerându-se că procedura legii 10/2001 a fost deblocată prin intermediul deciziilor nr.9/2006, 20/2007 şi 53/2007, pronuntate în interesul legii, iar în ipoteza în care imobilul a fost vândut în baza Legii nr.112/1995 şi se află în stăpânirea fostului chiriaş, devenit proprietar, actiunea în revendicare este admisibilă, iar sub aspectul temeiniciei trebuie verificată îndeplinirea cumulativă a criteriilor stabilite de Înalta Curtea de Casatie şi Justitie prin decizia civilă nr 33/2008.
Pe cale de consecintă, trebuie observat că situatia premisă de la porneşte această analiză este existenta unui imobil care să intre sub incidenta dispozitiilor art.2 din Legea nr.10/2001 sau altfel spus să fie vorba de un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.
Cu privire la modalitatea în care imobilul ieşit din patrimoniul reclamantei, trebuie distins între două aspecte:
În ceea ce priveşte incidenta dispozitiilor art.52 din Legea nr.4/1973, având în vedere că imobilul din litigiul de fată a fost vândut de către reclamantă în conditiile pietei imobiliare din acea epocă, astfel că în schimbul proprietătii acestuia apelanta reclamantă a primit un pret, Curtea apreciază că nu se poate retine existenta unei preluări abuzive a imobilului.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea prevederilor art.30 din Legea nr.58/1974 terenul aferent casei de locuit, potrivit clauzelor contractului de vânzare cumpărare, a trecut în proprietatea statului, cumpărătorul dobândind un drept de superficie, compus din dreptul de proprietate asupra casei şi dreptul de folosintă asupra terenului aferent acesteia.
Din punctul de vedere al reclamantei, Curtea apreciază că preluarea terenului nu se poate considera abuzivă, pentru a ajunge la această concluzie, instanta de control judiciar având în vedere jurisprudenta CEDO, care recunoaşte statelor o marjă largă de apreciere cu privire la reglementarea dreptului de proprietate şi a folosintei bunurilor cu respectarea principiilor fundamentale( principiul proportionalitătii şi al justului echilibru) care se degajă din jurisprudenta Curtii Europene( trecând peste aspectul legat de competenta ratione temporis a instantei de european în materia drepturilor omului). Curtea conchide că reclamanta a primit contravaloarea terenului aferent casei, aceasta fiind inclusă în pretul de vânzare plătit de cumpărător.
Din punctul, de vedere al intimatilor , care sunt actualmente proprietarii constructiei, situatia juridică a terenului aferent imobilului este reglementată de dispozitiile art 36 din legea 18/1991, care dau posibilitatea titularului actual al dreptului de proprietate asupra clădirii să obtină recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului urmând o procedură sumară, reglementată de prevederile legale anterior mentionate şi finalizată prin emiterea unui ordin al Prefectului.
În sustinerea acestui rationament, Curtea are în vedere faptul că în conceptia Curtii Europene a Drepturilor Omului, simpla deposedare a unui particular de un bun nu înseamnă neapărat o ingerintă în dreptul de proprietate, sanctionabilă din perspectiva dispozitiilor ar 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO, dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite cerinte, cea mai importantă fiind aceea de a se plăti efectiv proprietarului deposedat o reparatie echitabilă. Din această perspectivă, primirea pretului de piată de către reclamantă pentru imobilul înstrăinat în conditiile dispozitiilor art 52 din legea 4/1973 şi preluat conform prevederilor art 30 din legea 58/1974, face ca această exigentă să fie îndeplinită. În egală măsura trebuie avut în vedere că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor să restituie în natură în mod obligatoriu bunurile preluate abuziv, reparatia echitabilă putând constata şi în despăgubiri băneşti. În privinta acestei modalităti de reparare, acceptate de instanta europeană fără rezerve, pe cale jurisprudentială, Curtea Europeană a statuat că nu este obligatoriu ca despăgubirile să fie acordate la nivelul valorii de piată, chiar şi o sumă inferioară acestui prag putând constitui o reparatie echitabilă, cu luarea în considerare a circumstantelor concrete ale situatiei economico-financiare şi sociale ale statului respectiv. Acest principiu îşi găseşte aplicarea şi în spetă.
Pe cale de consecintă, retinând că nu suntem în prezenta unei preluări abuzive( chiar dacă legislatia acelui moment nu permitea detinerea a două proprietăti imobiliare simultan, impunând sub o formă sau alta pierderea uneia dintre ele, însă în toate situatiile se prevedea obtinerea unui echivalent al imobilului de către proprietar, stabilit fie în conditiile pietii fie potrivit reglementărilor administrative), Curtea constată că actiunea în revendicare formulată de reclamantă este o actiune întemeiată pe dreptul comun, reprezentat de prevederile art 480 cod civil, care din perspectiva reglementărilor în vigoare la acest moment este admisibilă.
Raportându-ne şi la dispozitiile art 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil, Curtea apreciază că nu se poate retine inadmisibilitatea actiunii în revendicare formulată de reclamantă, aceasta având dreptul la examinarea pe fond a pretentiile deduse judecătii, existenta sau inexistenta unui bun în patrimoniul apelantei reclamante constituind o chestiune de tine de temeinicia actiunii şi nu de admisibilitatea acesteia.
Pentru aceste motive, Curtea consideră că se impune respingerea acestei exceptii.
În ceea ce priveşte exceptia lipsei capacitătii procesuale de folosintă a intimatei pârâte E.N.A.Z., Curtea constată că este întemeiată, aceasta fiind decedată la momentul introducerii actiunii. Pentru aceste motive, exceptia urmează să fie admisă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantă, Curtea retine în privinta primului motiv de critică, faptul că instanta de fond s-a pronuntat pe toate capetele de cerere astfel cum au fost formulate de reclamantă şi precizate în cursul procesului în fata primei instante.
În privinta celui de-al doilea motiv de apel referitor la nevalabilitatea titlului statului asupra terenului aferent casei de locuit, trecut în proprietatea acestuia prin efectul dispozitiilor art 30 din legea 58/1974, Curtea apreciază că răspuns deja acestei critici în cele ce preced. Pentru o analiză mai aprofundată a acestei chestiuni, Curtea are în vedere faptul că potrivit dispozitiilor art 30 alin 2 din legea 58/1974, în cazul înstrăinării constructiei, trecerea în proprietatea statului a terenului aferent se realiza cu plata unei despăgubiri, stabilită potrivit prevederilor art 56 din legea 4/1973. Fără a relua argumentatia anterior expusă, Curtea se rezumă să reamintească că simpla preluarea a unui bun din proprietatea unui particular nu constituie prin ea însăşi o privare de proprietate, în măsura în care este prevăzută de lege, este justificată şi este respectat principiul proportionalitătii , asigurându-se un just echilibru între interesele generale şi cele particulare. Respectarea acestui just echilibru între scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru realizarea lui, este determinată de acordarea unei reparatii echitabile, care, potrivit conceptiei exprimată de Curtea Europeană în jurisprudenta sa, nu trebuie să fie neapărat stabilită prin raportare la valoarea de piată a imobilului. Făcând aplicarea acestor aspecte, care se desprind din cazuistica CEDO în materia restituirii proprietătilor imobiliare preluate în perioada regimului comunist, Curtea constată că prevederile art 30 din legea 58/1974 respectă aceste exigente, impunând în mod expres plata unei despăgubiri, menite să înlocuiască valoarea terenului care a trecut în proprietatea statului în aceste conditii. De asemenea nu trebuie, omis şi faptul că pretul de înstrăinare a imobilului cuprindea şi valoarea terenului, dacă nu total în toate cazurile, cel putin partial.
În privinta celui de-al treilea motiv de apel, referitor la nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1986, Curtea constată că prima instantă a analizat validitatea actului sub aspectul existentei consimtământului reclamantei la înstrăinarea imobilului în litigiu, retinând în esentă că acesta a existat, în conditiile în care apelanta cunoştea legislatia în vigoare la nivelul anului 1986 şi era conştientă de faptul că trebuia să cedeze proprietatea unui imobil fie statului, în schimbul unei despăgubiri stabilite administrativ, fie prin vânzare, în schimbul pretului plătit de cumpărător în conditiile pietei.
Curtea consideră că sustinerile primei instante sunt juste în sensul că existenta unei obligatii legale pentru reclamantă de a ceda proprietate imobilului nu conduce la concluzia lipsei de consimtământ a acesteia la perfectarea contractului, ci din contră, arată cauza pentru care apelanta a consimtit la înstrăinarea imobilului. Faptul că reclamanta era obligată prin lege să cedeze proprietatea imobilului prin una din cele două modalităti anterior expuse, iar aceasta a optat pentru înstrăinare în conditiile pietei, nu înseamnă că la nivel contractual consimtământul reclamantei ar fi viciat sau ar lipsi. Semnarea contractului de vânzare cumpărare şi încasarea pretului cu consecinta predării imobilului arată că ambele părti au consimtit la realizarea operatiunii juridice, în deplină cunoştinta de cauză. De asemenea Curtea consideră că dispozitiile art 1899 alin 2 cod civil, care consacră prezumtia de bună credintă sunt pe deplin aplicabile în cauză, iar instanta de fond le-a dat în mod corect relevanta juridică corespunzătoare, în sensul că dobânditoarea imobilului a fost de bună credintă la încheierea contratului, iar faptul că a cunoscut situatia juridică a imobilului pe care l-a cumpărat nu este de natură să vicieze buna sa credintă, în conditiile în care nu s-a făcut dovada de către reclamantă a unei fraude sau a nesocotirii altor cerinte legale. În privinta contractului de vânzare cumpărare subsecvent, încheiat în anul 1999 de către intimatii P.S.J. şi S.E., Curtea retine că functionează principiul subdobânditorului de bună credintă cu titlu oneros.
Apelanta critică retinerile primei instante referitoare la existenta unei prezumtii simple în ceea ce priveşte existenta obligatiei de înstrăinare a imobilului deduse din dispozitiile art 30 din legea 58/1974. Curtea constată că deşi nu este vorba de doar de o prezumtie, ci de o obligatie de înstrăinare, fată de cele anterior retinute cu privire la valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare, solutia primei instante este corectă din perspectiva acestor considerente.
Cu privire la ultimul motiv de apel, Curtea constată că reclamantă invocă normele constitutionale precum şi cele ale Declaratiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului, pentru a sustine, în esentă, prin aplicarea directă a acestor norme mai favorabile, ineficacitatea tuturor actelor normative de trecere în proprietatea statului a bunurilor imobiliare şi a dispozitiilor legale care recunosc valabilitatea înstrăinării acestor imobile către terti, împiedicând astfel exercitarea dreptului de proprietate de către fostul proprietar.
În ceea ce priveşte referirea făcută de reclamantă la dispozitiile CEDO, Curtea arată că a fost ratificată de România prin legea 30/1994, astfel că potrivit regulii de competentă ratione temporis, Curtea European a statuat că unui drept subiectiv nu i se poate acorda protectia Conventiei, în conditiile în care încălcarea acestuia s-a produs la un moment la care Conventia nu era în vigoare pentru statul respectiv, exceptie făcând fostele state comuniste care au adoptat o legislatie cu caracter reparatoriu în această materie, care face să se nască un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, cu acelaşi continut şi fizionomie juridică (reconfirmând practic vechiul drept de proprietate desfiintat de regimul comunist). Pentru ca reclamanta să fie într-o astfel de situatie, ar fi fost necesar să se fi prevalat de dispozitiile acestei legislatii speciale (în cazul nostru fiind vorba de prevederile legii 10/2001), prin formularea notificării. Curtea notează că acest argument este pur formal în speta de fată, instantă trăgând aceste concluzii doar pentru finalizarea rationamentului început, în conditiile în care aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nefiind vorba de o preluare abuzivă a imobilului, dispozitiile legii 10/2001 nu pot fi incidente.
În ceea ce priveşte incidenta Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, Curtea are în vedere că acest document international are valoare de recomandare şi nu normativă.
Curtea retine că Declaratia a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezolutie, neavând putere de lege, scopul său, conform preambulului, fiind acela de a oferi un mod de întelegere comun al drepturilor fundamentale şi de a servi tuturor popoarelor si natiunilor drept standard comun de înfăptuire.
Deşi Declaratia Universală nu este un tratat, aşa cum se arată în doctrina de specialitate, se admite că, odată cu trecerea timpului, Declaratia s-a transformat dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare de normă juridică, fiind incontestabil rolul extrem de important atât pe plan international cât şi pe plan national al Declaratiei Universale, care decurge din faptul că prevederile pe care le contin şi finalitătile urmărite, vizează direct texte cuprinse în pactele şi în tratatele la care România este parte şi, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 şi 20 din Constitutie. În acelaşi sens, Curtea retine că art. 20 din Constitutia României din 1991, statuează că ,,Dispozitiile constitutionale privind drepturile şi libertătile cetătenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordantă cu Declaratia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”. Este însă de observat ca acest document international îşi păstrează trăsătura definitorie de a fi un summum de principii, care au rolul de a ghida societatea internatională în respectarea şi implementarea drepturilor omului, fără a consacra în concret vreun drept patrimonial în favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită persecutiei şi abuzurilor la care au fost supuse.
În ceea ce priveşte Constitutia actuală a României, Curtea retine că prin dispozitiile art 44 consacră principiul respectării proprietătii private iar prevederile art 11 coroborat cu art 20 reglementează relatia dintre normele interne şi cele internationale, în sensul că se acordă prioritate reglementărilor internationale( dacă sunt în contradictie cu cele interne). Din acest punct de vedere, Curtea retine că prevederile art 44 nu pot fi recunoscute ca incidente în cauză deoarece momentul la care reclamanta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului se situează sub imperiul unei alte constitutii, astfel că ar trebui examinate prevederile acelei legi fundamentale în materia protejării proprietătii private. Dispozitiile art 11 coroborat cu cele ale art 20 din Constitutie sunt avute în vedere sub aspectul manierei în care se realizează protectia proprietătii din perspectiva eficacitătii modalitătilor de reparare a abuzurilor comise în perioada regimului comunist. Curtea retine că au fost deja analizate chestiunile de drept invocate de apelanta reclamantă din perspectiva Conventiei Europene a Drepturilor Omului în cele ce preced, astfel că apare inutilă reluarea acestora.
În subsidiar, prin întâmpinare, intimatii P.S. au invocat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiunea de scurtă durată. Trecând peste faptul că invocarea uzucapiunii pentru prima dată în apel intră sub interdictia impusă de dispozitiile art.294 Cod procedură civilă, fată de solutia de respingere a apelului, confirmându-se astfel cu caracter definitiv netemeinicia actiunii (în revendicare) formulată de reclamantă, Curtea apreciază că nu se mai impune a fi cercetată şi exceptia uzucapiunii invocate de pârâti.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite exceptia lipsei capacitătii procesuale de folosintă a pârâtei E.N.A.Z., va respinge ca nefondate celelalte exceptii invocate de pârâti şi va respinge apelul reclamantei ca nefondat.
