Actiune în revendicare de drept comun, introdusa ulterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acţiuni (în): anulare, posesorie, regres, pauliană etc.


– art. 480 C.civ., articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie,

– art. 18 lit. c) si art. 45 din Legea nr.10/2001, republicata

Cum dispozitiile art. 45 din legea nr. 10/2001 au ca efect consolidarea titlului cumparatorului de buna credinta în temeiul Legii nr. 112/1995, rezulta ca un astfel de titlu este preferabil inclusiv în cadrul revendicarii, întrucât de la data respingerii actiunii în constatarea nulitatii contractului de vânzare-cumparare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cumparatorul de buna-credinta a dobândit un bun în sensul articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie.

Protectia oferita de art. 1 din Protocolul nr. 1 dreptului de proprietate al reclamantilor se poate realiza numai prin acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale de reparatie. Prin înregistrarea notificarii în termenul prevazut de Legea nr. 10/2001, între persoana îndreptatita si stat a luat nastere un raport juridic fata de care tertul dobânditor este tert, astfel ca situatia sa nu poate fi influentata de modalitatea si termenele în care, în concret, persoanei îndreptatite i se acorda respectivele masuri reparatorii.

CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A IV-A CIVILA

DECIZIA CIVILA NR. 457A/24.06.2010

Prin actiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a IV-a Civila la data de 10.01.2008, reclamantii P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. si C.A.G. au chemat în judecata pe pârâtii M.R. si M.A., Primaria Municipiului Bucuresti, prin Primar General si SC Cotroceni SA, solicitând instantei ca prin hotarârea ce se va pronunta, sa se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. .. situat în (..) si sa fie obligati pârâtii sa le lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat la adresa de mai sus.

În motivarea actiunii, reclamantii au aratat ca imobilul situat în Bucuresti, (..), a fost dobândit de autorul lor, P.I., la data de 06.10.1939 prin actul de vânzare-cumparare transcris la Tribunalul Ilfov – Sectia Notariat, iar prin Decretul nr.92/1950 imobilul a fost nationalizat în mod abuziv.

S-a învederat de reclamanti ca sunt mostenitorii defunctei G.A., decedata la data de 29.05.2000, asa cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. (..), iar aceasta este mostenitoarea defunctului P.I., decedat la data de 20.05.1987, conform certificatului de mostenitor nr.(..).

S-a sustinut ca preluarea imobilului de catre Statul Român prin Decretul de nationalizare nr.92/1950 este o grava încalcare a dreptului de proprietate, acest act nu poate constitui un titlu valabil, încalcând dispozitiile Constitutiei din anul 1948, care recunostea si garanta în mod expres dreptul de proprietate privata.

În drept au fost invocate dispozitiile art. 480 si 481 Cod civil.

Prin sentinta civila nr. 868/09.06.2009, Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila, a respins, ca fiind neîntemeiata, exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, a respins actiunea formulata de reclamanti împotriva pârâtilor Primaria Municipiului Bucuresti, si SC Cotroceni SA, în privinta capatului de cerere având ca obiect revendicare, ca fiind introdusa împotriva unor persoane fara calitate procesuala pasiva, a respins capatul 1 de cerere formulat de reclamanti împotriva SC Cotroceni SA, ca fiind formulat împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva, precum si actiunea formulata de aceeasi reclamanti în contradictoriu cu pârâtii M.R., M.A.

Pentru a hotarî astfel, tribunalul, examinând cu prioritate exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, în baza dispozitiilor art.137 alin 1 C.pr.civ., a retinut ca, din actele dosarului rezulta ca autorul reclamantilor P.I. a avut calitatea de proprietar al imobilului în litigiu înainte de nationalizarea acestuia, conform actului de vânzare-cumparare autentificat de Tribunalul Ilfov – Sectia Notariat.

Totodata, reclamantii au facut dovada ca au calitatea de mostenitori ai fostului proprietar, potrivit certificatului de mostenitor nr.(..)/1987 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 Bucuresti si certificatului de mostenitor nr.(..)/2000.

Prin urmare, reclamantii au un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, acesta fiind reprezentat de actul de vânzare-cumparare autentic încheiat în anul 1939 si de actele prin care s-a constatat calitatea lor de mostenitori ai cumparatorului imobilului.

Pe fondul cauzei, instanta a constatat incidenta dispozitiilor art. 2 alin 1 lit. a din Legea nr.10/2001, art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 si art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat ca nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi retinute în cauza de fata pentru a determina temeinicia actiunii în revendicare, întrucât reclamantii nu au justificat existenta unui bun actual în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care sa atraga incidenta textului din Conventie mentionat.

În ceea ce priveste cererea reclamantilor de a se constata nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a retinut ca aceasta chestiune are caracter de motivare în fapt a cererii principale privind revendicarea imobilului. De altfel, constatarea pe care reclamantii o urmaresc se constituie într-o chestiune ce se analizeaza în cadrul actiunii în revendicare, indiferent de formularea sau nu a unei asemenea cereri care nu si-ar gasi nici o justificare si ar fi lipsita de interes daca ar lipsi scopul restituirii (revendicarii) imobilului. De aici rezulta strânsa legatura si întrepatrundere între cererea de constatare a nevalabilitatii titlului statului si actiunea în revendicare, în cadrul celei din urma analizându-se în prealabil caracterul preluarii imobilului. Prin urmare, capatul de cerere având ca obiect constatarea ca imobilul a trecut în proprietatea statului fara titlu valabil este intrinsec actiunii în revendicare. Retinând aplicabilitatea dispozitiilor Legii nr.10/2001, tribunalul a constatat anterior caracterul abuziv al preluarii imobilului, dând astfel satisfactie cererii în acest sens a reclamantilor. Cum însa acest aspect nu poate constitui decât un argument în motivarea actiunii în revendicare, având în vedere si considerentele anterioare referitoare la netemeinicia cererii de revendicare, tribunalul a respins actiunea principala ca nefondata.

Împotriva sentintei tribunalului au formulat apel reclamantii, în sustinerea caruia au aratat ca în prezenta cauza exista doua titluri de proprietate deopotriva valabile, situatie în care se verifica modalitatile de dobândire a dreptului de proprietate de catre titularii acestora.

În ceea ce priveste existenta unui “bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, considera apelantii-reclamanti ca au avut speranta legitima în momentul în care li s-a recunoscut calitatea de urmare a legilor de reparatie aparute dupa anul 1994.

Speranta legitima în speta a reprezentat-o demersurile legale efectuate de catre autoarea apelantilor în conditiile în care Legea nr. 112/1995 reprezenta o lege speciala de reparatie a fostilor proprietari.

În ceea ce priveste modul de aplicare a dispozitiilor art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicata dupa modificarea survenita prin Legea nr. 247/2005, este utila raportarea tot la rationamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte conditii presupuse de art.1 din Protocolul 1, amintite anterior, a constatat existenta unei ingerinte în exercitiul dreptului de proprietate al titularilor carora li s-au recunoscut aceste prerogative pe cale judecatoreasca, când a avut loc vânzarea de catre stat sau autoritatea administrativa locala a apartamentului în litigiu, proprietatea apelantilor, cu consecinta imposibilitatii redobândirii posesiei si a privarii de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda hotarârii judecatoresti continând asemenea dispozitie.

În sensul celei de a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstreaza ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege, iar masura raspunde criteriului proportionalitatii. “Justificarea privarii de libertate” presupune ca ingerinta, în primul rând, sa fie prevazuta de lege, în sensul daca dreptul intern raspunde exigentelor de previzibilitate si precizie si daca interpretarea data de instanta este sau nu arbitrara (cauza Strain par.49).

Daca în ceea ce priveste prima cerinta, este suficienta, pentru întrunirea sa, trimiterea la lege în temeiul careia a operat înstrainarea catre chirias, respectiv Legea nr. 112/1995, retinându-se ca acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privinta imobilelor preluate cu titlu.

În ceea ce priveste notiunea de “titlu al statului”, a fost definita diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practica neunitara si contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât interventia legiuitorului s-a produs în plina derulare a procesului de vânzare a locuintelor catre chiriasi (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin HG nr. 11/1997), în timp ce buna-credinta, desi definita de Codul civil, a fost interpretata diferit de instante.

Într-un asemenea rationament, mai arata apelantii-reclamanti se constata neîndeplinirea de catre stat a obligatiei pozitive de a reglementa în timp util si de o maniera coerenta chestiunea de interes general reprezentata de restituirea sau vânzarea imobilelor detinute în virtutea decretelor de nationalizare, cu consecinta crearii unui climat de incertitudine generala.

În acest context, în sensul absentei proportionalitatii, fiind rupt “justul echilibru” între exigentele de interes public si imperativul garantarii dreptului individual la respectarea bunurilor sale (cauza Paduraru par.112, alte exemple în care se face trimitere la cauza Paduraru, reluându-se aceleasi considerente: cauza Penescu – hotarârea din 05.10.2006 par.24; cauza Suciu, Arama – hotarârea din 09.10.2006, par 23).

Consecinta unui asemenea rationament este aceea ca vânzarea de catre stat a bunului altuia catre terte persoane, chiar daca acestia sunt de buna-credinta, si chiar atunci când este anterioara confirmarii în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinata cu lipsa totala de despagubiri, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Strain par. 39, 43, 59; cauza Porteanu par.32 si, mai recent, cauza Penescu par. 26, în care, mai transant, se precizeaza chiar ca vânzarea de catre stat a bunului adevaratului proprietar în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor nationalizate legal, o împiedica sa beneficieze de dreptul sau, cu atât mai mult cu cât, pentru aceasta privare nu i-a fost acordata nicio despagubire).

Rezulta ca eventuala buna-credinta a chiriasilor cumparatori la momentul contractarii cu autoritatea administrativ locala nu are nicio relevanta în aprecierea privarii de proprietate a adevaratului proprietar titular, implicit a încalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivaleaza cu inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozitiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, norma pe care judecatorul national are obligatia de a o aplica prioritar legii nationale, în temeiul art. 11 alin. 2 si art. 20 alin. 2 din Constitutie.

Întrucât înlaturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Conventiei europene, urmeaza a se face aplicarea directa a acesteia.

În conditiile în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în mod constant ca Legea nr. 247/2005 nu functioneaza neasigurând o despagubire efectiva, restituirea în natura se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vânzarea imobilului sau catre chirias, constatare ce intereseaza, în egala masura cererea de revendicare.

Si în practica recenta a Curtii Europene, respectiv cauza Katz împotriva României si cauza Faimblat contra României pronuntate în 20.01.2009 si ulterioare Deciziei nr. 33/09.06.2008 a Sectiilor Unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie s-a statuat ca, “în contextul legislatiei care guverneaza revendicarile imobiliare a imobilelor nationalizate în perioada comunista, vânzarea bunului altuia catre un tert de buna-credinta, chiar înainte de confirmarea definitiva a dreptului de proprietate al apelantilor, constituie o privare de proprietate. O asemenea privare acompaniata de lipsa totala de compensatii este contrara art. 1 din primul Protocol aditional.

Cât despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietatea, dorim sa reamintim ca acesta nu corespunde exigentelor Conventiei deoarece nu este susceptibila sa acorde în mod efectiv o compensatie echivalenta. Din aceste considerente, datorita imposibilitatii apelantilor-reclamanti de a obtine restituirea imobilului si a lipsei totale de compensatii, consideram ca în cauza a fost încalcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce priveste Legea nr. 1/2009, aceasta este un act normativ ulterior introducerii actiunii, astfel ca, în conformitate cu principiul neretroactivitatii legi civile, nu poate avea vreun efect asupra acestei actiuni introduse ulterior.

Analizând sentinta apelata prin prisma criticilor formulate de apelanti si în raport de probele administrate în cauza, Curtea a constatat ca apelul este nefondat pentru considerentele care urmeaza:

De la început, Curtea a subliniat doua aspecte, care sunt esentiale în solutionarea apelului:

Primul aspect consta în aceea ca anterior încheierii contractului de vânzare cumparare nr. (..)/16.01.1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantii nu au efectuat nici un demers prin care sa urmareasca redobândirea imobilului. Fostul proprietar (sau mostenitorii lui) nu a formulat cerere de restituire în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995 si nu a introdus actiune în justitie anterior încheierii contractului de vânzare cumparare a carui nulitate a solicitat-o. Actiunea solutionata prin sentinta civila nr. 6014/12.12.2003 a fost introdusa în anul 2002, adica ulterior înstrainarii apartamentului de catre stat.

Al doilea aspect consta în aceea ca actiunea de fata a fost introdusa dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar formulând si notificarea prevazuta de art. 22 din lege si obtinând dispozitia nr. (..)/16.05.2005, prin care i-a fost restituit în natura imobilul situat în Bucuresti, (..), mai putin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre care si apartamentul care face obiectul cauzei de fata.

Potrivit Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natura imobilele înstrainate de catre stat cu respectarea legii (art. 18 lit. c). Pentru a se înlatura de la aplicare dispozitiile legale mentionate este necesar ca fostul proprietar sa introduca actiunea în anulare a actului de înstrainare.

Art. 45 alin. 2 din legea nr. 10/2001 stabileste ca actele juridice de înstrainare, inclusiv cele facute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fara titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta, în afara de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credinta.

În speta statul a preluat imobilul fara titlu valabil. Acest lucru rezulta din dispozitiile art. 2 alin. 1 lit. a si a fost retinut ca atare de catre prima instanta.

Prin sentinta civila 6014/12.12.2003 pronuntata de Judecatoria sectorului 5, definitiva si irevocabila prin respingerea apelului si a recursului s-a constatat cu putere de lucru de lucru judecat faptul ca pârâtii-cumparatori M.A. si M.R. au fost de buna credinta atunci când au încheiat contractul de vânzare-cumparare.

În consecinta, având în vedere dispozitiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat ca apelantii-reclamanti nu mai au dreptul la restituirea în natura a bunului, fiind îndreptatiti doar la masuri reparatorii prin echivalent. Or, daca potrivit legii speciale apelantii-reclamanti nu au dreptul la restituirea în natura, atunci nu li se poate recunoaste acest drept nici potrivit normelor generale.

Legea speciala se refera atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât si la cele preluate de stat fara titlu valabil, precum si la relatia persoanelor îndreptatite la masuri reparatorii si subdobânditori, carora le permite sa pastreze imobilele în anumite conditii expres prevazute (art. 18 lit. c).

Având în vedere dispozitiile art. 18 lit. c si art. 45 din Legea nr.10/2001 si tinând seama de caracterul special al acestei legi, trebuie observat ca criteriul de analiza al actiunii în revendicare nu îl reprezinta compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevazute de art. 480 ci atitudinea subiectiva a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin vointa legiuitorului, în considerarea caruia, titlul pârâtilor este preferabil.

Fata de cele aratate Curtea a retinut ca dispozitiile art. 45 din legea nr. 10/2001 au ca efect consolidarea titlului cumparatorului de buna credinta pe Legea nr. 112/1995 respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumparare încheiat cu statul daca persoanele îndreptatite au formulat actiune în anulare si aceasta a fost respinsa ori daca nu au formulat o astfel de actiune. În aceasta ordine de idei, Curtea a retinut ca titlul cumparatorilor de buna credinta este preferabil inclusiv în cadrul revendicarii caci dreptul de proprietate al pârâtilor a fost consolidat, prin respingerea actiunii în constatarea nulitatii contractului de vânzare-cumparare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar acestia au avut de la acea data un bun în sensul articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie.

Curtea a considerat ca orice alta solutie ar aduce atingere dreptului acestora la respectarea bunului, a echilibrului just care trebuie mentinut între protectia proprietatii si cerintele interesului general si nu în ultimul rând securitatii raporturilor juridice. În ceea ce-i priveste pe apelantii-reclamanti, acestia au la îndemâna posibilitatile de despagubire puse la îndemâna de legea speciala, care aplicata conform principiului specialia generalibus derogant, înlatura aplicarea metodei comune de comparare a titlurilor.

Referitor la compatibilitatea dintre dispozitiile Legii nr. 10/2001 si dispozitiile Conventiei Europene pentru drepturile omului Curtea a retinut urmatoarele:

Conventia nu impune statelor contractante nici o obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele sa fi ratificat conventia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege conditiile în care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele sa ratifice Conventia.

În virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situatia juridica a imobilelor preluate abuziv în perioada statului comunist optând în principal pentru restituirea în natura a imobilelor catre fostii proprietari si în subsidiar, în masura în care acestea au fost înstrainate în baza Legii nr. 112/1995 catre terte persoane dobânditori de buna credinta, pentru acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, acestea din urma urmând a fi stabilite la valoarea de piata a imobilului.

Fata de cele aratate Curtea a constatat ca legislatia interna respecta exigentele Conventiei Europene pentru Drepturile Omului astfel ca nu exista motive pentru a înlatura de la aplicare legea nr. 10/2001.

Garantiile conferite de Conventie protejeaza atât pe reclamanti cât si pe pârâti. Acestia din urma au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare si în prezent.

Raporturile juridice nascute ca urmare a notificarii cu privire la acordarea de masuri reparatorii prin echivalent (când restituirea în natura nu este posibila) se stabilesc între persoana îndreptatita si stat, situatia tertului dobânditor nefiind influentata de modalitatea si termenele în care în concret se acorda respectivele masuri reparatorii.

Este adevarat ca de la data formularii notificarii si pâna în prezent statul trebuia sa fi acordat despagubirile prin echivalent, Curtea Europeana pentru Drepturile Omului stabilind constant ca neplata despagubirilor într-un termen rezonabil reprezinta o încalcare a dispozitiilor art. 1 din protocolul 1, dar instanta nu este îndreptatita a verifica daca solutia implementata de catre stat în cazul acordarii de masuri reparatorii prin echivalent este eficienta si asigura realizarea concreta a drepturilor de catre persoanele îndreptatite. Oricum, nu se poate sustine ca intimatilor-pârâti le revine sarcina de a garanta plata despagubirilor de catre stat.

A considera ca fostul proprietar poate revendica cu succes imobilul oricând, în pofida legislatiei speciale care reglementeaza situatia juridica a acestuia, echivaleaza cu mentinerea permanenta a insecuritatii circuitului juridic civil. Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a stabilit în mod constant ca unul dintre elementele fundamentale a superioritatii dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, acest principiu opunându-se repararii unei nedreptati istorice printr-o alta nedreptate.