Legea nr.10/2001, Cod Civil, art.480
Reclamanta nu a sustinut si nu a facut dovada ca ar fi formulat anterior vreo alta actiune în revendicare sau în constatarea nevalabilitatii titlului statului, în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea locala, admisa prin hotarâre judecatoreasca irevocabila.
Reclamanta nu a sustinut si nu a facut dovada ca ar fi formulat anterior vreo alta actiune în revendicare sau în constatarea nevalabilitatii titlului statului, în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea locala, admisa prin hotarâre judecatoreasca irevocabila.
Reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum in mod expres a precizat, la solicitarea instantei, si nici nu invoca existenta unor piedici obiective în calea formularii notificarii în termenul legal.
Reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum in mod expres a precizat, la solicitarea instantei, si nici nu invoca existenta unor piedici obiective în calea formularii notificarii în termenul legal.
Reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situatie in care pe de o parte, aceasta nu poate apela la dispozitiile dreptului comun pentru recunoasterea unui “bun” in raport de care sa fie atrasa protectia conferita de art. 1 din Protocolul 1, iar pe de alta parte, in mod esential, in aplicarea prevederilor art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/ 2001, aceasta a pierdut ireversibil dreptul la masuri reparatorii pentru bunul preluat de statul comunist .
În lipsa notificarii si în conditiile inexistentei unui drept de proprietate în patrimoniul sau, reclamanta nu mai poate pretinde restituirea în natura a bunului sau despagubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.
În lipsa notificarii si în conditiile inexistentei unui drept de proprietate în patrimoniul sau, reclamanta nu mai poate pretinde restituirea în natura a bunului sau despagubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.
Numai în cazul în care reclamanta ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi ramas nesolutionata sau ar fi fost respinsa, instanta ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdictie, la examinarea cererii de restituire. Formularea notificarii în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaste dreptul la restituire (în natura sau în echivalent), ceea ce ar fi facut sa se nasca “un nou drept de proprietate” sau cel putin o speranta legitima în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi aparat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
Numai în cazul în care reclamanta ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi ramas nesolutionata sau ar fi fost respinsa, instanta ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdictie, la examinarea cererii de restituire. Formularea notificarii în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaste dreptul la restituire (în natura sau în echivalent), ceea ce ar fi facut sa se nasca “un nou drept de proprietate” sau cel putin o speranta legitima în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi aparat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A IV A CIVILA
DECIZIA CIVILA NR.1577/14.12.2010
Prin sentinta civila nr. 882/28.01.2009 pronuntata de Judecatoria Sector 5 Bucuresti s-a respins ca neîntemeiata exceptia inadmisibilitatii cererii si a fost respinsa pe fond ca neintemeiata actiunea formulata de reclamanta.
Pentru a pronunta aceasta solutie, judecatoria a retinut in esenta urmatoarele:
Analizând exceptia inadmisibilitatii, instanta a retinut ca prin prisma deciziei nr. 33/ 2008 data de ÎCCJ în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instante de la data publicarii în Monitorul Oficial al României, nu se poate considera ca actiunea în revendicare de drept comun ar fi devenit inadmisibila.
În ceea ce priveste fondul cauzei, instanta a retinut urmatoarele:
Reclamanta C.L. (fosta Caprita) a dobândit apartamentul nr.51 situat în Bucuresti, sector 5, în baza contractului pentru construirea de locuinte proprietate personala nr.647/19.01.1973 si a procesului-verbal de predare-primire-receptie încheiat la data de 12.07.1973.
În temeiul Decretului 223/1974 si a Deciziei nr.907/11.05.1982, apartamentul a trecut abuziv în proprietatea statului, retroactiv de la data de 08.08.1981, ca urmare a plecarii reclamantei din tara.
Potrivit Decretului 223/1974, constructiile si terenurile puteau fi detinute în proprietate de persoanele fizice numai daca au domiciliul în tara. In cazul persoanelor plecate definitiv din tara acestea erau obligate sa predea statului constructiile aflate în proprietatea lor, statul urmând sa emita în acest sens o decizie ce putea fi atacata de persoana nemultumita cu plângere.
Totodata, instanta a retinut ca reclamanta a solicitat în baza Legii nr. 10/1995 masuri reparatorii, constând în despagubiri pentru imobilul în cauza, emitându-se hotarârea nr.1380/24.04.1998 prin care au fost acordate despagubiri în cuantum de 11.202.874 lei vechi.
Cu privire la titlul pârâtului s-a retinut ca acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumparare cu plata în rate nr.41769/06.02.1997, încheiat cu Primaria Municipiului Bucuresti, prin mandatar SC Cotroceni SA.
Comparând cele doua titluri, cel al reclamantei, reprezentat de contractul pentru construirea de locuinte proprietate personala nr.647/19.01.1973 si cel al pârâtului, reprezentat de contractul de vânzare-cumparare cu plata în rate nr.41769/06.02.1997, instanta a apreciat ca titlul pârâtului, provenind de la stat, este preferabil, fata de împrejurarea ca autorul acestuia a acordat reclamantei despagubiri pentru imobilul ce face obiectul prezentei cauze prin Hotarârea nr. 1380/24.04.1998, iar împrejurarea ca acestea nu au fost ridicate nu are relevanta sub aspect juridic.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta C.L, solicitând admiterea apelului, iar prin decizia civila nr. 60 A/22.01.2010 pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a V-a Civila, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamanta si a fost obligata apelanta la 1.380 lei cheltuieli de judecata catre intimat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:
Se constata ca prima instanta a retinut corect situatia de fapt si a facut o corecta aplicare a legii în raport de titlurile de proprietate prezentate de parti, retinând totodata caracterul abuziv al preluarii imobilului de catre stat, în temeiul Decretului nr.223/1974.
În opinia Tribunalului, desi formulat de parte în petitul actiunii în mod distinct, totusi, solicitarea privind constatarea caracterului abuziv al preluarii imobilului de catre stat nu poate fi retinuta ca un capat de cerere propriu zis, câta vreme aceasta constatare reprezinta un aspect premisa, analizat pe calea actiunii în revendicare, apelanta reclamanta neputând de altfel justifica un interes distinct fata de actiunea în realizare. Prin urmare, constatând ca prima instanta a stabilit si totodata a avut în vedere la compararea titlurilor caracterul abuziv al preluarii imobilului de catre stat, nu se poate discuta în cauza despre o nepronuntare, acest motiv de apel fiind nefondat.
Cu privire la primul motiv de apel, vizând gresita apreciere asupra preferabilitatii titlului pârâtului, Tribunalul retine legalitatea solutiei primei instante, considerentele acesteia fiind susceptibile de anumite completari, în sensul celor de mai jos.
În ceea ce priveste valabilitatea titlului intimatului, tribunalul apreciaza ca rasturnarea prezumtiei de buna credinta putea fi facuta prin introducerea actiunii în constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare, în termenul de prescriptie prevazut de art. 45 alin 5 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, este fara relevanta si nu face obiectul cauzei buna credinta a intimatului si nici respectarea dispozitiilor legii nr.112/1995 la momentul încheierii contractului, motiv pentru care nu vor mai fi analizate argumentele care se circumscriu acestor sustineri formulate de apelanta.
Esenta actiunii în revendicare, în ipoteza în care ambele parti îsi opun reciproc titluri de proprietate, este compararea acestora, valabilitatea nefiind în acelasi timp si criteriul de preferabilitate. Asadar, chiar daca titlul intimatului pârâti nu mai poate fi contestat, el poate fi însa comparat cu titlul apelantei reclamante.
Dupa cum se mentioneaza în decizia în interesul legii nr.33/2008 a ÎCCJ, nu se poate aprecia ca existenta Legii nr.10/2001 exclude, în toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, caci este posibil ca reclamantul într-o atare actiune sa se poata prevala la rândul sau de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.
În continuare, Tribunalul analizeaza în ce masura admiterea actiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice.
În speta, intimatul pârât detine un bun, în sensul Conventiei – o speranta legitima privind dreptul de a pastra imobilul, dedusa din dispozitiile legii speciale, unita cu o jurisprudenta constanta pe acest aspect, ca urmare a faptului ca titlul sau de proprietate nu a fost anulat în termenul prevazut de legea 10/2001.
Tribunalul apreciaza ca admiterea actiunii în revendicare împotriva chiriasului cumparator (prezumând ca a fost de buna-credinta) ar aduce atingere acestui bun detinut de intimat, în timp ce apelanta nu se poate prevala de un bun actual, deoarece preluarea de catre stat s-a facut cu plata unei despagubiri, cu privire la care nu s-a facut dovada caracterului disproportionat ori nereal. De asemenea, apelanta nu se poate prevala de dispozitiile art.2 din legea 10/2001, pentru a justifica detinerea unui bun, în sensul Conventiei, câta vreme nu a înteles sa apeleze la mijloace legale pe care statul le-a pus la dispozitia sa pentru recuperarea imobilului în natura sau în echivalent (formularea actiunii în anulare, notificare privind restituirea prin echivalent).
De asemenea, tribunalul apreciaza ca principul securitatii circuitului civil, la care face trimitere ÎCCJ în decizia 33/2008 îl ocroteste pe intimat, al carui drept de proprietate nu a fost contestat în termenul de prescriptie si se afla în posesia apartamentului în litigiu, fiind necesar ca acesta sa nu suporte consecintele adoptarii de catre stat a unor norme neconforme cu Conventia.
Împotriva deciziei tribunalului s-a formulat, in termen legal, prezentul recurs de catre reclamanta C.L, invocându-se dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
Solutionand recursul formulat, in raport de criticile dezvolate si de probele dosarului, in baza art. 312 C.pr.civ., Curtea l-a respins ca nefondat, pentru urmatoarele considerente:
Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie data in recurs in interesul legii s-a stabilit ca, în concursul dintre legea speciala (Legea nr. 10/2001) si legea generala, se acorda prioritate legii speciale. De asemenea, s-a statuat ca o actiune în revendicare pe calea dreptului comun poate fi admisibila si se poate da prioritate Conventiei Europene a Drepturilor Omului, în masura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securitatii raporturilor juridice.
În aplicarea acestei decizii, Curtea apreciaza ca, în masura în care s-ar constata ca reclamanta are un “bun” sau o “speranta legitima”, în întelesul art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie, ar putea da eficienta prevederilor Conventiei, înlaturând dreptul intern (în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constitutie) si, în consecinta, ar putea admite actiunea în revendicare, urmând ca pârâtul cumparator sa obtina restituirea pretului de piata al imobilului, conform prevederilor art. 50 alin. 21 si art. 501 alin. 1 din legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 1/2009.
Examinând împrejurarea daca reclamanta este titulara unui “bun” sau a unei “sperante legitime”, în întelesul art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie, Curtea constata urmatoarele:
Însa reclamanta considera ca, indiferent de aceasta împrejurare, poate formula oricând o actiune în revendicare, iar respingerea unei astfel de actiuni ar fi de natura sa-i încalce dreptul la respectarea proprietatii.
Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie si implicit pentru a putea pretinde ca are un titlu ce poate fi supus operatiunii de comparare în cadrul actiunii în revendicare, reclamanta ar trebui sa aiba un “bun” în sensul acestui articol.
În ceea ce priveste aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispozitiile Conventiei Europene nu se aplica decât în masura în care ingerinta s-a produs dupa intrarea în vigoare a Conventiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate retine aplicabilitatea în speta a art. 1 din Protocolul 1 în privinta actului de preluare a imobilului de catre stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Conventiei de catre statul român.
În al doilea rând, Conventia nu garanteaza dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protectia Conventiei, trebui ca faca dovada existentei în patrimoniul sau a unui bun actual sau a unei sperante legitime.
Notiunea de “bun” are semnificatie autonoma în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale asa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar si asa numitele sperante legitime, cum ar fi speranta de a obtine o despagubire. Sperantele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern si recunoscute fie printr-o hotarâre judecatoreasca, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o larga marja de apreciere în ceea ce priveste stabilirea conditiilor pe care trebuie sa le îndeplineasca persoanele carora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit conditiile în care se acorda masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Una dintre conditiile esentiale pe care persoanele îndreptatite la restituire trebuie sa le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevazut de lege.
Iar in contextul acestei legi speciale, art. 22 alin. 5 prevede ca neformularea notificarii in termenul legal atrage pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
Sunt avute in vedere aici si dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/ 1998, conform carora bunurile preluate de stat fara un titlu valabil pot fi revendicate de fostii sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie, instantele judecatoresti fiind competente sa stabileasca valabilitatea titlului. Aceste dispozitii sunt avute in vedere in mod special cu referire la petitul cererii prezente avand ca obiect constatarea caracterului abuziv al preluarii imobilului de catre statul comunist.
În speta reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situatie in care pe de o parte, aceasta nu poate apela la dispozitiile dreptului comun pentru recunoasterea unui “bun” in raport de care sa fie atrasa protectia conferita de art. 1 din Protocolul 1, iar pe de alta parte, in mod esential, in aplicarea prevederilor art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/ 2001, aceasta a pierdut ireversibil dreptul la masuri reparatorii pentru bunul preluat de statul comunist .
În masura în care reclamanta ar fi devenit, prin formularea notificarii, titulara unei sperante legitime de restituire, asimilabila notiunii de “bun”, ar fi putut intra în discutie si eventuala comparare de titluri.
Asa cum s-a aratat anterior, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie recunoaste posibilitatea exercitarii unei actiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situatia în care reclamantul dovedeste existenta în patrimoniul sau a unui “bun”, situatie care nu se regaseste în speta.
Este adevarat ca, în numeroase hotarâri pronuntate împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca mecanismul Legii nr. 10/2001 si Fondul Proprietatea, nu sunt functionale într-o maniera care sa corespunda exigentelor Conventiei. Însa, în toate situatiile, aceasta constatare a fost subsecventa constatarii existentei unui “bun” în patrimoniul reclamantilor din cauzele respective.
Reclamanta avea la dispozitie calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea conditiilor legale, sa obtina, fie restituirea în natura a imobilului, fie masuri reparatorii în echivalent si care stabilea o procedura speciala de acces la instanta, potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciara, unificata prin decizie data de instanta suprema, a statuat ca instanta de judecata poate analiza pe fond notificarea, chiar si în ipoteza refuzului unitatii detinatoare de a raspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007).
O astfel de procedura reglementata de norma interna speciala, nu este în principiu contrara dreptului de acces la un tribunal, prevazut de art. 6 par. 1 din Conventia europeana a drepturilor omului. În repetate rânduri, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a aratat ca acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Conventiei o anumita marja de apreciere.
În ce masura o astfel de cale era una concreta si efectiva s-ar fi impus a se examina în masura în care s-ar fi facut dovada ca reclamanta a îndeplinit conditiile prevazute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea.
În acest context, Curtea nu poate retine ca reclamanta ar avea un drept de proprietate si nici un “titlu” care sa fie comparat cu titlul pârâtului.
În raport de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, o actiune în revendicare formulata pe calea dreptului comun si întemeiata exclusiv pe prevederile art. 480 C. civil, facându-se abstractie de prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate fi admisa, deoarece prin aceasta decizie, obligatorie pentru instante conform art. 329 alin. 3 C. pr. civ., s-a statuat ca legea speciala primeaza în raport cu dreptul comun si ca o actiune în revendicare poate fi admisa numai daca reclamantul are un “bun” în sensul Conventiei.
Pentru aceste motive, toate sustinerile reclamantei in sensul existentei in patrimoniul sau a unui drept de proprietate care se impune a fi ocrotit, la preferabilitatea titlului sau de proprietate si la caracterul abuziv al preluarii imobilului de catre stat nu mai pot fi primite.
In privinta acestei cereri a reclamantei, anume capatul de cerere care viza constatarea caracterului abuziv al preluarii imobilului de catre stat, Curtea constata ca intr-adevar, aceasta a format un capat de cerere distinct, gresit considerand instantele de fond contrariul.
Pe de alta parte, Curtea constata ca instantele de fond au cercetat pe fond acest petit, nefiind in prezenta unei necercetari a fondului.
Iar in final, solutia instantelor de fond de a respinge cererea reclamantei in intregime, deci inclusiv acest capat de cerere, este corecta, neexistand un motiv de modificare a acesteia.
Aceleasi consideratii dezvoltate mai sus raman pe deplin valabile si atunci cand se ia in analiza exclusiv acest capat de cerere.
Asa cum s-a aratat mai sus, art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/ 1998 recunoaste competenta instantelor de judecata de a verifica valabilitatea preluarii imobilului de catre stat. Textul art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/ 1998 nu trebuie insa interpretat decat corelat cu textul art. 6 alin. 2 din aceeasi lege, dar si iarasi in contextul Legii nr. 10/ 2001 si al deciziei nr. 33/ 2008 mentionata mai sus.
Asa fiind, acest text care vizeaza stabilirea de catre instanta de judecata a nelegalitatii preluarii imobilului de catre stat nu poate fi aplicat decat in sensul ca aceasta stabilire poate fi facuta numai in conditiile in care pentru aceasta nu exista prevazuta o procedura legala speciala care sa permita restabilirea proprietatii pierduta sub regimul comunist. Iar in masura in care aceasta procedura speciala exista, ea se aplica cu prioritate fata de dreptul comun.
Cererea de constatare a nevalabilitatii preluarii de catre stat a imobilului nu este una cu o finalitate autonoma, ci tinde tot la dezideratul ultim al restabilirii incalcarii dreptului de proprietate. Intr-adevar, astfel cum au retinut instantele de fond, aceasta constatare apare ca fiind un pas intermediar in vederea obtinerii rezultatului final de obtinere a unei reparatii ( in natura sau prin echivalent ) pentru imobilul preluat de statul comunist. Aceasta justifica si interesul in formularea unei asemenea pretentii ( ca si admisibilitatea ), caci altfel, privita izolat, facand abstractie de scopul final urmarit prin aceasta pretentie, o asemenea cerere ar avea a fi respinsa fie ca lipsita de interes, fie ca inadmisibila, de vreme ce reclamanta nu are posesia bunului.
Tocmai de aceea, contextul in care trebuie a fi solutionat acest capat de cerere este comun cererii in revendicare pe care acest capat de cerere urmareste sa o sprijine, in sensul ca poate fi constatata nevalabilitatea preluarii imobilului de catre stat numai in masura in care celelalte conditii legale pentru obtinerea reparatiei finale ar fi respectate.
Chiar recurenta reclamanta precizeaza expres in cadrul motivelor de recurs ca interesul sau in formularea acestui capat de cerere este tocmai pentru a isi constitui premisele in cadrul actiunii in revendicare, in sensul constatarii valabilitatii titlului sau de proprietate pentru a se compara cu cel al paratilor.
Cum s-a aratat mai sus, odata ce insa reclamanta nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/ 2001, aceasta si-a pierdut dreptul la reparatii si nu mai are posibilitatea recunoasterii unui bun in patrimoniul sau, situatie in care nici cererea de constatatare a nevalabilitatii titlului statului nu poate fi primita.
Pentru aceste motive, raman irelevante criticile recurentei legat de incalcarea Constitutiei din anul 1948 si nevalabilitatea titlului statului din aceasta perspectiva
Vor fi inlaturate toate consideratiile recurentei legat de modul de incheiere a contractului de vanzare cumparare ce serveste drept titlu de proprietate paratului M.C., nerespectarea HG nr. 20/ 1996 si a Legii nr. 112/ 1995, data contractului de inchiriere care a stat la baza vanzarii cumpararii, data cererii de cumparare comparativ cu data cererii de restituire facuta de reclamanta in baza Legii nr. 112/ 1995, lipsa de diligente pentru stabilirea situatiei juridice a imobilului la data vanzarii cumpararii catre paratul M.C.te, reau credinta a partilor si celelalte argumente dezvoltate in acest sens, acestea ramanand fara relevanta pentru motivele corect aratate de tribunal, anume pentru ca vizeaza valabilitatea, respectiv nulitatea contractului de vanzare cumparare, aspect care nu mai poate face obiectul judecatii la acest moment, atata timp cat contractul de vanzare cumparare nu a fost declarat nul printr-o hotarare judecatoreasca in urma unei cereri formulata in termenul legal prescris de art. 46 din Legea nr. 10/ 2001.
Asadar, in cauza reclamanta nu are un titlu de proprietate si nu are recunoscut un bun, in vreme ce paratul M.C. are in schimb un titlu si un bun in baza contractului de vanzare cumparare nr. 41769/ 1997.
Asa fiind, instanta nu este in situatia de a proceda la o comparare de titluri, in sensul strict al acestei operatiuni, caci reclamanta nu mai are un asemenea titlu care sa isi produca efectele actual, ci este in situatia unei revendicari in care doar una dintre parti prezinta titlu de proprietate – in cauza aceasta parte fiind paratul M.C., care are si posesia, in vreme ce reclamanta pretinde posesia, fara a avea un titlu si fara a avea, evident, posesia. Or, intr-o asemenea actiune in revendicare, nu se poate da castig de cauza decat paratului, care are si titlul si posesia.
In ce priveste sustinerea ca prin cererea de revendicare prezenta nu se solicita un drept nou, ci recunoasterea explicita si retroactiva a supravietuirii vechiului drept, astfel ca reclamanta ar fi titulara unui interes patrimonial recunoscut si protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la CEDO, Curtea constata aceasta sustinere total neintemeiata, un asemenea interes, real in mod evident, neconstituind un bun in intelesul textului citat.
Notiunea autonoma de bun in sensul CEDO nu acopera orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotarâre judecatoreasca irevocabila sau un act al autoritatilor publice, sau sperantele legitime deduse din dispozitiile legale sau jurisprudenta constanta.
Or, in cauza reclamanta nu are nici un act al autoritatii publice sau hotarare judecatoreasca care sa ii recunoasca dreptul de proprietate asupra imobilului, a carui protectie s-o invoce in prezenta cauza, dupa cum dispozitiile legii sau jurisprudenta nu ii confera o speranta legitima la restituire, ci dimpotriva, fata de dispozitiile art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/ 2001 care consacra expres pierderea dreptului la masuri reparatorii in lipsa notificarii, ca si fata de dispozitiile deciziei nr. 33/ 2008 a ICCJ, existenta unei sperante legitime in favoarea sa este exclusa.
In final, in ce priveste faptul ca reclamanta a uzat de procedura prevazuta de Legea nr. 112/ 1995 si a obtinut in temeiul acestei legi hotararea de acordare a despagubirilor nr. 1380/ 1998 emisa de PMB, Curtea constata ca aceasta hotarare nu poate fi considerata ca consfinteste un patrimoniul reclamantei un bun in sensul unui drept de proprietate asupra imobilului, dupa cum nici nu constituie o recunoastere a caracterului nelegal al preluarii imobilului de catre statul comunist, intrucat aceasta hotarare a fost emisa in temeiul Legii nr. 112/ 1995 care reglementa in mod esential situatia imobilelor “trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupa 6 martie 1945, cu titlu”. Prin aceasta hotarare organul administrativ emitent nu a recunoscut nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului si nici un drept de restituire in natura a imobilului, pentru a constitui astfel recunoastere a unui bun asupra imobilului in favoarea reclamantei, ci dimpotriva, in mod esential, plecand de la premisa ca imobilul a fost “trecut in proprietatea statului” comunist “cu titlu” ( astfel cum circumstantiaza expres art. 1 din Legea nr. 112/ 1995 obiectul de reglementare a legii ) a acordat reclamantei o indemnizare prevazuta de lege. Aceasta indemnizare nu era nici ea prevazuta de lege ca reprezentand o reparatie pentru o preluare nelegala a imobilului si nu se dorea a fi o despagubire la valoarea imobilului, ci, astfel cum se mentiona in art. 13 din lege, “valoarea despagubirilor care se acorda fostilor proprietari pentru apartamentele nerestituite în natura” se stabilea pe baza unor prevederi legale ( Decretul nr. 93/ 1977, Decretul lege nr. 61/ 1991 etc.). In mod esential, aceasta lege nu a recunoscut in favoarea “fostilor proprietari” un drept deja preexistent si actual la data adoptarii legii ( cum a facut ulterior art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001), ci a prevazut anumite masuri reparatorii care semnificau pe fond ca fostii proprietari si-au pierdut proprietatea la momentul preluarii de catre statul comunist si pot beneficia in conditiile acestei legi de anumite masuri reparatorii circumstantiate ca atare, printre acestea fiind acordarea de despagubiri, insa nu la valoarea de piata, ci la o valoare calculata conform anumitor dispozitii legale ( dreptul legiuitorului national de a limita despagubirile intrand in marja de apreciere admisibila conform art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la CEDO, astfel cum s-a decis si recent in cauza Atanasiu contra Romaniei ). Asadar, in contextul acestei legi acordarea prin aceasta hotarare a organului administrativ a sumei de 11.202.874 lei drept despagubire, nu reprezinta o recunoastere a unui drept de proprietate in favoarea reclamantei, ci dimpotriva, reprezinta o negare a acestui drept de proprietate. Aceasta hotarare confera reclamantei dreptul doar asupra acestei sume de 11.202.874 lei, drept de creanta care in sine cade intr-adevar sub incidenta art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la CEDO. Acest drept de creanta este insa un drept distinct de dreptul de proprietate pus in discutie in prezenta cauza, cu un continut total diferit si alt obiect, deci la acest moment reclamanta are acest drept de creanta ca bun actual in patrimoniul sau si il poate valorifica ca atare, insa nu poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului care sa fi supravietuit in patrimoniul sau sa fi fost recunoscut in vreun fel printr-o hotarare judecatoreasca sau act al autoritatilor publice statale. In nici un caz Legea nr. 112/ 1995 nu ii conferea reclamantei o speranta legitima la restituirea in natura a bunului si nici la obtinerea unor despagubiri la valoarea de piata a imobilului, mai mari deci decat cele obtinute prin hotararea mentionata, pentru ca in raport de asta sa se analizeze ca, prin neincasarea lor, s-a produs o incalcare a carei reparatie sa se faca prin restituirea bunului in natura, in prezenta cauza. Toate drepturile pe care aceasta lege i le-a recunoscut i-au fost acordate reclamantei prin hotararea nr. 1380/ 1998 emisa de PMB, necontestata de catre reclamanta pe caile legale pe care Legea nr. 112/ 1995 le-a prevazut.
În raport de toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
