Acţiune în revendicare formulată în contradictoriu cu unitatea deţinătoare. Neurmarea procedurii administrative reglementată de Legea nr.10/2001. Consecinţe.
Acţiunea în revendicare de faţă nu a fost introdusă împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă al bunului revendicat, ci chiar împotriva celui ce are rol de „unitare deţinătoare” în aplicarea Legii nr.10/2001, imobilul în cauză nefiind înstrăinat unui terţ de către acesta.
Împrejurarea că terenul revendicat în cauză nu a fost înstrăinat unui terţ de către M.B. nu deschide reclamantei vocaţia redobândirii sale în natură şi acest element nu poate singur să justifice o soluţie de admitere a acţiunii sale în revendicare de vreme ce, cum pertinent s-a reţinut de către instanţa de apel, aceasta nu a formulat o notificare de restituire a imobilului în termenul limitativ prevăzut de Legea nr.10/2001, ca act normativ care dă în prezent regimul juridic de restituire a unor astfel de bunuri.
Împrejurarea că terenul revendicat în cauză nu a fost înstrăinat unui terţ de către M.B. nu deschide reclamantei vocaţia redobândirii sale în natură şi acest element nu poate singur să justifice o soluţie de admitere a acţiunii sale în revendicare de vreme ce, cum pertinent s-a reţinut de către instanţa de apel, aceasta nu a formulat o notificare de restituire a imobilului în termenul limitativ prevăzut de Legea nr.10/2001, ca act normativ care dă în prezent regimul juridic de restituire a unor astfel de bunuri.
Deşi se prevalează în susţinerile lor de prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, Curtea apreciază că recurenţii nu beneficiază de protecţia acestui text convenţional, întrucât ei nu deţin un „bun actual” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Deşi se prevalează în susţinerile lor de prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, Curtea apreciază că recurenţii nu beneficiază de protecţia acestui text convenţional, întrucât ei nu deţin un „bun actual” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.4141/4/2008 – DECIZIA CIVILĂ NR.1635/22.11.2011)
Prin sentinţa civilă nr.6503/5.10.2010, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr.4141/4/2008, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta B.M. împotriva pârâtului M.B.P.G., s-a constatat că terenul în suprafaţă de 350 m.p. din Bucureşti, str.Ileanda nr.33, sector 4, a fost preluat de statul român, nelegal, a fost respinsă cererea în revendicarea acestui teren introdusă de reclamantă şi a fost admisă în parte cererea de intervenţie formulată de intervenienţii R.I. şi R.R., împotriva aceluiaşi pârât, care a fost obligat să le lase lor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul de 250 m.p. identificat de expertiza completată întocmită în cauză de ing.Mihai Florian, prin pct.1-4-8-9-10-5.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că reclamanta B.M. a introdus o acţiune în revendicarea terenului de 350 mp din Bucureşti, str.Ileanda nr.33, sector 4, teren pentru care a solicitat să se constate caracterul nelegal al preluării sale de către stat, însă în cursul judecării cauzei, numiţii R.I. şi R.R.au cerut introducerea lor în judecată, în calitate de intervenienţi în interes propriu, ca persoane care au dobândit drepturile asupra imobilului în litigiu.
Prima instanţă a calificat solicitarea lor deficitară, ca referindu-se la obligarea pârâtului să le lase lor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în cauză, ataşând cererii lor de intervenţie contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr.1118/2008 încheiat cu reclamanta B.M..
Analizând probele administrate, s-a reţinut că, iniţial, terenul în litigiu s-a aflat în patrimoniul numitei B.M., care a edificat o construcţie pe teren, pe care a vândut-o intervenienţilor, terenul a intrat sub regimul juridic al art.30 din Legea nr.58/1974, devenind proprietatea statului.
S-a apreciat că acest mod de preluare realizat de către stat a fost unul abuziv, întrucât s-a realizat fără plata niciunei despăgubiri, iar separat de aceasta, Legea nr.58/1974 nu respecta dispoziţiile art.12 din din 1965, republicată.
S-a mai arătat că dreptul de proprietate asupra terenului nu a trecut în patrimoniul intervenienţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între ei şi reclamanta B.M., contract autentificat sub nr.2795/1981 de Notariatul de Stat Sector 1 Bucureşti, având ca obiect exclusiv construcţia de pe teren, în prezent demolată, ci pe baza contractului autentificat sub nr.1118/2008.
În temeiul dispoziţiilor art.480 Cod civil, s-a apreciat că se impune admiterea cererii intervenienţilor, referitoare la lăsarea în proprietatea lor a terenului litigios, însă numai în măsura în care acest teren este disponibil din punct de vedere urbanistic şi al afectării sale de detalii de sistematizare, reţinându-se că o parte din terenul în cauză este liber şi neafectat de detalii de sistematizare, în timp ce o altă parte a sa este afectată de prezenţa unei reţele de şi a unei căi de acces public. Prin urmare, soluţia de admitere a cererii de intervenţie a vizat doar suprafaţa de 250 m.p. liberă.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr.316/A/27.04.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, care a schimbat în tot hotărârea de primă instanţă, în sensul respingerii în tot atât a acţiunii principale, cât şi a celei de intervenţie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că judecătorul fondului s-a pronunţat pe un lucru care nu a fost solicitat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată atunci când a constatat că terenul revendicat a fost preluat în mod nelegal de către Statul român, potrivit art.1 din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005, o astfel de preluare fiind considerată ca abuzivă de legiuitor.
De asemenea, tribunalul a redat soluţia conţinută în Legea nr.10/2001 şi Normele metodologice de aplicare a acesteia, pentru ipoteza regăsită în cauză, respectiv când în privinţa terenului au fost aplicate dispoziţiile art.30 şi 31 din Legea nr.58/1974, în timp ce construcţia aflată pe acesta a fost legal înstrăinată către o terţă persoană, iar ulterior demolată, arătându-se că îndreptăţită să obţină restituirea în natură este fosta proprietară a imobilului teren (reclamanta B.M.), iar pentru cazul imposibilităţii restituirii în natură, tot această persoană este îndreptăţită să primească celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, sub condiţia însă ca aceasta să fi formulat în termenul prevăzut de art.21 din Legea nr.10/2001 o notificare adresată unităţii deţinătoare, M.B..
S-a observat însă că, o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză, motiv pentru care această persoană nici nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001.
Cu referire la situaţia intervenienţilor din proces, s-a arătat că aceştia ar fi avut vocaţia dobândirii în proprietate a terenului, fie în situaţia în care construcţia nu ar fi fost demolată, fie în situaţia în care reclamanta ar fi formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, în acest caz drepturile lor cuvenindu-li-se în virtutea contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr.1118/2008.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs intimaţii intervenienţi R.I. şi R.R..
În motivarea recursului declarat, recurenţii au susţinut următoarele critici:
– deşi nu o spune expres, instanţa de apel a respins acţiunea ca inadmisibilă, afirmând doar că ea este neîntemeiată pentru singurul motiv al priorităţii normei speciale, reprezentată de Legea nr.10/2001, în faţa normei generale reprezentată de art.480 – 481 Cod civil, fără a analiza şi a se pronunţa asupra fondului acţiunii în revendicare. Tribunalul, arătând doar că reclamanta nu mai poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2011 întrucât nu a formulat notificare conform Legii nr.10/2001, a respins şi a tranşat exclusiv problema admisibilităţii acţiunii, neanalizând şi nepronunţându-se asupra fondului acesteia;
– soluţia instanţei de apel încalcă în mod flagrant mai multe dispoziţii legale interne şi internaţionale, cum ar fi art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.481 Cod civil, art.44 şi 136 alin.5 din Constituţia României, art.6 alin.1 din C.E.D.O. (dreptul fiecărei persoane la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale…), art.21, 20 şi 11 din Constituţia României, art.8 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului, art.14 din C.E.D.O. şi nu în ultimul rând decizia nr.XXXIII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu referire la această din urmă decizie, s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în conţinutul său că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr.10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un „bun” în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Practica ulterioară deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că a interpreta prevederile art.21 din Legea nr.10/2001 şi cele ale art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, în sensul că părţile nu mai pot formula acţiunea în revendicare potrivit art.480 Cod civil, dacă nu au formulat cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr.10/2001, înseamnă să se aducă atingere principiului constituţional al liberului acces la justiţie prevăzut de art.21 din Constituţie, cât şi dreptului de proprietate prevăzut de art.44 din Constituţie, art.6 din C.E.D.O., aspect confirmat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin recursul în interesul legii din 9 iunie 2008, care a arătat că, „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, într-o astfel de acţiune, se impune a fi verificată pe fond existenţa unui alt drept de proprietate (ceea ce se poate stabili prin compararea titlurilor invocate de părţi) ori dacă se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice.
Imobilul în litigiu nu a fost înstrăinat de stat altui subdobânditor, ceea ce înseamnă că în cauza de faţă nu se impune aprecierea bunei sau relei credinţe a vreunui terţ, nici dacă se încalcă sau nu principiul securităţii raporturilor juridice, incident în cazul în care Statul ar fi vândut unui terţ, ori dacă pârâtul ar avea şi el un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.
Terenul se află în prezent în posesia Statului, iar pârâtul Municipiul Bucureşti (ca reprezentant al statului uzurpator) nu poate invoca faptul că are „un bun” asupra acestuia în sensul art.1, Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În această situaţie, admiterea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată împotriva statului/entităţilor publice, nu aduce atingere unui „un drept de proprietate” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la C.E.D.O., aceste subiecte fiind prin definiţie excluse din sfera subiectelor protejate de Convenţie. Tot astfel, nu s-ar putea invoca respectarea principiului securităţii raporturilor juridice ca motiv pentru nesoluţionarea în fond a acţiunii în revendicare ori pentru respingerea acesteia.
Recurenţii arată că singurii în drept să susţină încălcarea art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la C.E.D.O. şi existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei sunt doar ei, având în vedere titlul autentic de dobândire al imobilului de către autoarea sa şi nelegalitatea caracterului abuziv al preluării.
– decizia instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul motivării conform căreia, constatând nelegala preluare de către stat a terenului, s-ar fi pronunţat pe un lucru care nu s-a solicitat de către reclamantă prin cererea sa.
Reclamanta a cerut prin cererea introductivă să se constate că pârâtul nu are un titlu de proprietate asupra imobilului în cauză, fiind preluat abuziv de stat în baza art.30 din Legea nr.58/1974. Chiar dacă art.2 cuprinde o listă exemplificativă a imobilelor considerate ca fiind preluate abuziv, nu înseamnă că instanţele nu se mai pot pronunţa asupra caracterului nelegal al preluării, practica instanţelor fiind constantă în a analiza modalitatea de preluare a imobilelor de către stat.
– o aplicare corectă a legii şi a deciziei nr.33/2008 ar fi presupus judecarea pe fond a acţiunii în revendicare pentru a se verifica dacă pârâtul Municipiul Bucureşti nu are, la rândul său, un „bun” în sensul Convenţiei. Dacă ar fi procedat astfel, instanţa de apel ar fi constatat că acesta nu are la rândul său „un bun” întrucât nu intră în sfera subiecţilor de drept protejaţi de Convenţie, fiind entitate publică, că nu există un terţ care să poată pretinde că are un drept de proprietate asupra imobilului, că reclamanţii deţin „un bun” şi că dispoziţiile legii interne, în măsura în care sunt interpretate ca lipsindu-i de „bunul” ce le aparţine, le încalcă dreptul de acces la justiţie, intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care are astfel prioritate în aplicare judecând astfel, instanţa de apel nu ar fi făcut decât să dea curs dispoziţiilor art.20 din Constituţia României şi decizia nr.33/2008 care arată că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
– recurenţii au mai invocat încălcarea art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de către instanţa de apel care, prin soluţia şi motivarea dată acesteia, a dovedit că nu şi-a respectat obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă invocate de părţi, nici pentru a analiza pertinenţa acestora şi nici pentru a motiva respingerea acţiunii în revendicare ca „neîntemeiată”.
De asemenea, s-a invocat încălcarea art.14 din C.E.D.O., recurenţii declarându-se victimele unei discriminări din partea instanţei de apel, care le-a soluţionat acţiunea diferit de soluţiile din practica judiciară care este în sensul admiterii acţiunilor în revendicare similare celei de faţă.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Doar aparent nemotivată ori contradictorie, decizia instanţei de apel reţine două argumente pentru infirmarea soluţiei primei instanţe care contează în economia cauzei, după cum se va arăta.
Astfel, în privinţa constatării caracterului nelegal al preluării terenului în litigiu, realizată de stat în baza art.30 din Legea nr.58/1974, tribunalul a reţinut în mod corect că judecătorul fondului s-a pronunţat asupra unui lucru cu care nu a fost învestit, această soluţie a hotărârii de primă instanţă reflectând un caz de „plus petita”.
Observaţia instanţei de apel este pertinentă în condiţiile în care unicul petit al cererii principale cu a cărei soluţionare Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a fost învestită, a constat în obligarea pârâtului la a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul de 350 m.p. situat în Bucureşti, str.Ileanda nr.33, sector 4, faptul trecerii lui abuzive în proprietatea statului constituind doar un argument în justificarea pretenţiilor reclamantei, iar nu un alt petit al acţiunii acesteia.
În aceste circumstanţe, aprecierile judecătorului fondului asupra titlului de preluare al statului a imobilului litigios nu puteau să se reflecte în conţinutul dispozitivului hotărârii pronunţate, ci, cel mult, în considerentele acesteia.
Prin urmare, constatarea tribunalului, care a răspuns criticii apelantului pârât, în sensul că instanţa de fond s-a pronunţat pe un lucru care nu s-a cerut, este corectă şi legitimă.
Şi celelalte aprecieri făcute de instanţa de apel în legătură cu caracterul preluărilor realizate de stat sunt pertinente şi lipsesc de interes critica sub acest aspect formulată de recurenţi întrucât prin cele afirmate, instanţa de apel nu a atribuit legitimitate şi nu a conferit valoare legală trecerii în proprietatea statului a terenului din str.Ileanda nr.33, sector 4, ci a afirmat că, potrivit legislaţiei actuale, toate preluările operate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost declarate prin lege ca având caracter abuziv, aspect confirmat de actualul conţinut al art.2 din Legea nr.10/2001, republicată, modificată şi completată.
Cel de-al doilea argument hotărâtor reţinut de instanţa de apel în argumentarea soluţiei sale, a fost acela că reclamanta din prezenta cauză nu a făcut nici o dovadă că, în termenul prevăzut de art.21 din Legea nr.10/2001, ar fi notificat Municipiul Bucureşti, pentru a solicita măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2011 pentru terenul ce i-a aparţinut. Spunând aceasta, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu le-a respins acţiunea (pe care ei au preluat-o şi continuat-o ca cedenţi ai dreptului litigios ce face obiectul acestei judecăţi, în virtutea contractului autentificat sub nr.1118/12.06.2008 încheiat cu reclamanta iniţială ) ca inadmisibilă şi nici nu a lăsat-o pe aceasta necercetată pe fond, ci a făcut această cercetare dând curs îndrumărilor obligatorii conţinute în decizia nr.33/2008 – consistent invocată şi de recurenţi – şi judecând acţiunea în revendicare de faţă nu după regulile comparării titlurilor, ci prin aplicarea şi recunoaşterea efectelor create de Legea nr.10/2001, ca lege specială, de al cărei conţinut nu s-ar putea face abstracţie.
Aceasta întrucât prezenta acţiune în revendicare a fost promovată la 9.05.2008, aşadar sub imperiul aplicării acestei legi care conţine norme ce reglementează exact situaţia juridică în care se regăseşte terenul vizat prin acţiunea reclamantei.
Astfel, s-a stabilit definitiv şi necontestat în cauză că terenul în litigiu a fost dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare nr.6393/20.08.1975 autentificat de Notariatul de Stat Sector 5 Bucureşti şi că el a fost preluat de stat în temeiul art.30 alin.2 din Legea nr.58/1972, la momentul înstrăinării realizate de reclamantă în favoarea intervenienţilor a construcţiei situată pe acest teren, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.2795/15.05.1981. Ulterior, imobilul din str.Ileanda nr.33, sector 4 a fost expropriat şi demolat în baza Decretului nr.148/9.04.1982, anexa 7, poz.87.
Pentru cazul şi situaţia acestor terenuri, prin Normele de aplicare a Legii nr.10/2001 conţinute de H.G. nr.250/2007, punctul 1.4 lit.c s-a recunoscut dreptul foştilor de a obţine restituirea lor în natură sau, atunci când aceasta nu este posibilă, măsuri reparatorii prin echivalent.
Or, pentru a obţine beneficiul Legii nr.10/2001 în legătură cu terenul ce i-a fost preluat de stat, reclamanta iniţială ar fi trebuit ca, în termenul prevăzut de art.22 din Legea nr.10/2001 republicată, să se adreseze cu o notificare „unităţii deţinătoare” Municipiul Bucureşti, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Este adevărat, o notificare în acest sens a fost formulată de cei doi recurenţi (reţinut ca având calitatea de intervenienţi în prezenta procedură) însă pentru situaţia juridică în care se regăseşte terenul, Legea nr.10/2001 nu a recunoscut nici un fel de drepturi în favoarea acestora întrucât, urmare a convenţiei încheiată cu reclamanta iniţială şi a legilor care au determinat regimul juridic aplicabil terenului pe care s-a aflat construcţia cumpărată de ei, aceştia nu au devenit niciodată proprietari şi ai terenului. Se impune aici a se mai face şi observaţia, faţă de consideraţiile eronate exprimate de judecătorul fondului, că recurenţii-intervenienţi nu au dobândit niciodată dreptul de proprietate în legătură cu acest imobil, nici măcar prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr.1118/2008 încheiat cu reclamanta, care nu le-a putut conferi decât legitimitatea procesuală de a continua şi susţine în prezenta procedură pretenţiile formulate de titularul acţiunii introductive.
Or, Legea nr.10/2001 a reglementat posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în favoarea foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de stat.
Pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr.1118/12.06.2008, ce a oferit acestora legitimitatea procesuală de a sta ca părţi în această judecată, a intervenit în cursul prezentei proceduri, respectiv la 12.06.2008 şi ulterior finalizării de către aceştia a procedurii începută sub regimul Legii nr.10/2001.
În cuprinsul deciziei nr.33/2008, cu caracter obligatoriu pentru instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că soluţionarea acţiunilor în revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 nu s-ar mai putea face apelând exclusiv la compararea titlurilor şi recunoscând preferinţa celui mai vechi, făcând totodată abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale. Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Contrar susţinerilor recurenţilor, care critică o soluţie de respingere a acţiunii lor pentru inadmisibilitate ce nu a fost pronunţată totuşi de instanţa de apel, în decizia sa nr.33/2008 dată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în explicarea celei dintâi teze a deciziei sale – „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială” – că nu poate fi primit punctul de vedere potrivit căruia, acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau care nu au declanşat în termen legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art.480 Cod civil.
Potrivit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală – specialia generalibus derogant – şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1045 – 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. […] Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii”.
Or, Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989.
[…] În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art.480 din Codul civil”.
Aceste considerente ale deciziei 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost reamintite în prezenta cauză nu pentru a susţine soluţia instanţei de apel care nu a respins totuşi acţiunea de faţă ca inadmisibilă, după cum greşit susţin recurenţii, ci pentru a sublinia că, în aplicarea acestei decizii obligatorii pentru instanţe, o astfel de soluţie dată în cauza de faţă, în raport de circumstanţele acesteia – care a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, la 9.05.2008, acţiune îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti, adică a acelei entităţi ce constituie unitate deţinătoare în sensul acestei legi, în condiţiile în care reclamanta B.M. nu a formulat o notificare în temeiul art.22 din acest act normativ – ar fi fost totuşi una posibilă şi stabilită ca legală şi convenţională prin aceeaşi decizie de îndrumare a Înaltei Curţi.
Verificând compatibilitatea unei astfel de soluţii decurgând din concursul între legea specială şi cea generală şi art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul fiecărei persoane „la un tribunal”, aceeaşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, ceea ce instanţa supremă a apreciat că se verifică în privinţa Legii nr.10/2001.
De asemenea, Curtea subliniază dintru început, faţă de conţinutul criticilor de recurs prin care recurenţii invocă o încălcare a deciziei nr.33/2008 prin soluţia instanţei de apel, care nu a verificat dacă legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu a stabilit dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii juridice (putând constata, în opinia acestora, că statul nu a înstrăinat terenul care le putea fi lor restituit, neexistând riscul destabilizării securităţii juridice şi nici a invocării încălcării lipsirii de „bun” de către un terţ dobânditor cu bună-credinţă), că instanţa de apel nu era ţinută de realizarea unei astfel de analize – apreciată de recurenţi ca fiind cea proprie unei cercetări pe fond a acţiunii lor în revendicare – care ţine de aplicarea tezei a II-a dispozitivului deciziei nr.33/2008, pentru simplul motiv că, prin datele cazului, ei nu se situau în această ipoteză.
Explicând teza a II-a a dispozitivului deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept e proprietate ori securităţii raporturilor juridice” – se înţelege că instanţa supremă s-a referit la acele cazuri în care, în cadrul unei acţiuni în revendicare a unui bun preluat abuziv de stat, se află în concurs fostul proprietar al acestuia şi terţul cumpărător al bunului, dobândit cu bună credinţă. Pentru astfel de ipoteze şi pentru a rezolva conflictul între aceste persoane care apar deopotrivă îndreptăţite să păstreze bunul şi dreptul de proprietate asupra bunului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice […] trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect – dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea de circulaţie a imobilului, etc”.
Or, acţiunea în revendicare de faţă nu a fost introdusă împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă al bunului revendicat, ci chiar împotriva celui ce are rol de „unitare deţinătoare” în aplicarea Legii nr.10/2001, imobilul în cauză nefiind înstrăinat unui terţ de către acesta.
Stabilind aceasta, se are în vedere că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (p.134, cauza Atanasiu ş.a. c.României, cauza Gratzinger şi Gratzingerova c.Republici Cehe). „[…] existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie (p.140 cauza Atanasiu ş.a. c.României)
Raportând aceste observaţii şi jurisprudenţa C.E.D.O. la situaţia recurenţilor intervenienţi/reclamanta iniţială, Curtea constată că aceştia/aceasta nu deţin nici o hotărâre definitivă şi anterioară prin care să li se fi recunoscut cu titlu retroactiv şi continuu calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu şi al cărei dispozitiv să conţină un ordin de restituire expresă a bunului, după cum se observă că nici o instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut acestora în mod definitiv un drept de a li se restitui terenul în dispută.
Dimpotrivă, prezenta procedură este prima şi singura iniţiată până în prezent de reclamantă pentru redobândirea acestui imobil, pe care a iniţiat-o fără nici o justificare pertinentă şi obiectivă, cu ignorarea Legii nr.10/2001 care îi dădea chiar cadrul legal în care să acţioneze.
De asemenea, nu se poate spune că reclamanta (sau recurenţii) deţin un bun sub forma „speranţei legitime” în legătură cu acest imobil, chiar luând în considerare caracterul nelegal ori abuziv al preluării realizată de către stat, caracter ce nu a fost negat în substanţă de către instanţa de apel, ci doar înlăturat din conţinutul hotărârii de primă instanţă pentru argumente de ordin procedural.
Aceasta, întrucât, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a C.E.D.O., dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern şi când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (p.137 c.Atanasiu şi Kopecky).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai precizat că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par.142, c.Atanasiu ş.a. c.României).
Or, potrivit legislaţiei interne, cei ale căror bunuri au fost preluate abuziv în una din formele enumerate exhaustiv în conţinutul art.2 din Legea nr.10/2001 pot obţine recunoaşterea dreptului de a primi măsuri reparatorii pentru aceste bunuri, cu întâietate în forma restituirii lor în natură, urmând procedura instituită prin art.22 şi urm. din lege (forma republicată), care presupune înainte de toate trimiterea unei notificări într-un anumit termen, condiţie stabilită ca neregăsită în cauză deoarece reclamanta nu a înţeles să declanşeze procedura Legii 10/2001
Pe de altă parte, deşi au invocat existenţa unei jurisprudenţe constante, ulterioare deciziei nr.33/2008, concretizate prin admiterea acţiunilor în revendicare introduse în circumstanţe similare celei din prezenta cauză, recurenţii nu au şi dovedit existenţa acesteia.
În realitate, Curtea notează inexistenţa unei jurisprudenţe de felul celei invocate de recurenţi, finalizată, aşadar, prin admiterea acţiunilor în revendicare introduse ulterior Legii nr.10/2001 împotriva unităţii deţinătoare, pentru bunuri ce intră sub regimul de aplicare al acesteia, nu doar pentru argumentul nedovedirii sale, ci pentru că este de neacceptat posibilitatea creării unei jurisprudenţe în aplicarea deciziei nr.33/2008, dar care să contravină chiar îndrumărilor obligatorii ale acesteia.
Aşadar, până a se ajunge a se verifica cui opun recurenţii dreptul lor, ei sunt cei dintâi care trebuie să dovedească faptul că deţin acest drept şi că, în virtutea lui, vin în prezenta procedură pentru a-şi proteja un „bun actual”. Or, pentru considerentele arătate, acest lucru nu poate fi reţinut ca regăsit în prezenta cauză, astfel că ei nu pot invoca încălcarea în actuala procedură a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie prin hotărârea dată de instanţa de apel şi nici încălcarea normelor de drept intern, ordinare ori constituţionale, care conţin reglementări relative la dreptul de proprietate.
În jurisprudenţa instanţei europene, în cauza Constandache împotriva României, s-a mai arătat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile sale”, în sensul acestei prevederi , iar potrivit propriei jurisprudenţe, noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosirea efectivă a unui drept de proprietate, în schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca „bun” în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În egală măsură, Curtea nu poate reţine nici criticile recurenţilor privitoare la încălcarea deciziei nr.33/2008 prin soluţia adoptată de instanţa de apel, teza a II-a a dispozitivului acesteia, pentru aplicarea căreia recurenţii au pledat în motivarea recursului lor, şi analiza pe care aceasta o presupune demonstrând că în cazul acestei revendicări, reclamantul nu se poate prevala, la rândul său de un bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., după cum s-a argumentat în cele de mai sus.
Atât pentru argumentele arătate în motivarea recursului de faţă, care completează, în parte, motivarea instanţei de apel, cât şi întrucât, cum s-a arătat, nu se poate considera că aceasta, reţinând că reclamanta nu a formulat o notificare în condiţiile şi temeiul art.21 din Legea nr.10/2001, ar fi respins în realitate acţiunea ca inadmisibilă, lăsându-i necercetat fondul, Curtea nu poate primi susţinerile recursului prin care s-a invocat încălcarea art.6 din C.E.D.O. în cursul prezentei judecăţi, în care titulara acţiunii şi continuatorii acesteia au avut posibilitatea deplină a exercitării dreptului lor la apărare, prin prezentarea tuturor argumentelor, prin propunerea probelor, prin declanşarea căilor legale de atac, în faţa unor instanţe independente şi imparţiale.
Tot astfel, Curtea nu poate reţine nici un argument pentru constatarea realizării vreunei discriminări faţă de recurenţi prin soluţia adoptata in cauza de faţă .Ei nu au arătat pe ce criterii s-ar fi produs această si nici nu au dovedit practica stufoasa care ar exista, contrarie celei a prezentei cauze, şi care ar contrazice-o pe cea a instanţei de apel.
De asemenea, Curtea reaminteşte că dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art.14 din C.E.D.O., nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocată în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Astfel cum s-a argumentat anterior, nu se poate considera că prin soluţia adoptată de instanţa de apel, ce respectă legislaţia internă, s-ar fi adus atingere dreptului recurenţilor la un proces echitabil ori dreptului la un bun, motiv pentru care Curtea nu poate reţine critica susţinută de aceştia în sensul că soluţia adoptată ar fi rezultatul unui act discriminatoriu săvârşit de tribunal la adresa lor.
În consecinţă şi pentru aceste argumente, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat.
