în materie imobiliară, dovada dreptului de proprietate, pentru promovarea acţiunii în revendicare, se poate face prin titlu de proprietate, care poate fi orice act juridic translativ de proprietate, cât şi prin existenţa unui mod originar de dobândire a proprietăţii.
în sistemul de carte funciară, dobândirea drepturilor reale asupra imobilelor operează de la data înscrierii transmisiunii în cartea funciară.
în ceea ce priveşte extrasul de pe procesul-verbal pentru înfiinţarea cărţilor funciare, invocat drept dovadă a titlului de proprietate, nu i se poate recunoaşte decât caracterul declarativ de drepturi, şi nu constitutiv, faţă de cadrul normativ existent la data emiterii sale, în anul 1945, întrucât cărţile funciare provizorii înfiinţate în ideea realizării unui sistem unic şi unitar de carte funciară pe întreaga ţară, potrivit Legii nr. 93/1933, nu au fost transformate în cărţi funciare propriu-zise, conform dispoziţiilor art. 172 din Decretul-lege nr. 115/1938, din cauze obiective, acestea fiind transformate în cărţi de publicitate provizorie, potrivit Legii nr. 242/1947.
în acest ultim sistem, notările au fost făcute în scop de opozabilitate faţă de terţi, fără însă a garanta şi existenţa sau valabilitatea dreptului de proprietate.
(Decizia nr. 109 din 28 ianuarie 2004 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată la 12.02.1997, reclamanţii V.I.M., P.M.A. şi M.A., au chemat în judecată pe pârâţii municipiul Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1, SC “R.” SA, G.M. şi L.Y., solicitând instanţei obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat la parterul unui imobil din Bucureşti.
în motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanţii sunt moştenitorii legali ai autorului M.I., care a fost proprietarul terenului în suprafaţă de 484 mp, situat în Bucureşti, şi că în anul 1945 între autorul lor şi arhitectul C.M. a intervenit o convenţie în urma căreia primul punea la dispoziţie terenul, iar al doilea urma să construiască un bloc pe speze proprii, urmând ca proprietarul terenului să dobândească dreptul de proprietate asupra unei garsoniere şi asupra unui apartament, că autorizaţia de construcţie a fost eliberată în anul 1946 pe numele lui M.l. şi că imobilul a fost preluat de stat fără titlu.
Prin Sentinţa civilă nr. 10250 din 21.11.2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 11085/2002, în al doilea ciclu procesual, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins cererea formulată de reclamanţi ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că, la 25.10.1945, autorul reclamanţilor, M.I., a împuternicit pe numitul C.M. să vândă terenul său numai în “diviziune forţată şi perpetuă şi în procente aferente apartamentelor şi garsonierelor în blocul ce s-a obligat să-l construiască pe spezele sale pe acest teren”.
Din aceeaşi rezultă că numitul M.l. şi-a rezervat dreptul de proprietate asupra a două apartamente ce urmau să fie construite de către C.M., iar la data de 21.02.1946 a fost emisă Autorizaţia de construcţie nr. 63/P, pe numele M.I., în vederea construirii unui bloc compus din subsol, parter şi 5 etaje.
Din procesul-verbal încheiat la 8.03.1947 rezultă că numitul C.M. a construit în anul 1946 un imobil, bloc, în Bucureşti, compus din 15 apartamente, pe care le-a vândut încă înainte de finalizarea construcţiei. S-a mai reţinut faptul că, deşi la dosar există o declaraţie a numitului C.M., nedatată, din care rezultă că a dat numitului M.I., în schimbul terenului, un apartament compus din 2 camere şi o garsonieră pe care acesta a vândut-o chiar în timpul construcţiei, la dosar nu există nici un act încheiat între C.M. şi M.l. din care să rezulte acest schimb.
Având în vedere această situaţie de fapt, s-a apreciat că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, aceştia nefăcând dovada titlului autorului lor asupra imobilului revendicat, autorizaţia de construire şi procesele-verbale de impunere fiscale nereprezentând titlul de proprietate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, imobilul a fost naţionalizat pe numele altei persoane decât autorul reclamanţilor.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, arătând că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi că reclamanţii au făcut dovada dreptului lor de proprietate cu procesul-verbal de carte funciară, autorizaţia de construire şi o convenţie.
Prin Decizia civilă nr. 764/A din 10.04.2003, pronunţată în Dosarul nr. 742/2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamanţi, a anulat sentinţa civilă apelată şi pe fond a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiate şi a respins acţiunea ca nefondată pentru următoarele considerente:
Faţă de actele dosarului, s-a reţinut că, la 25.10.1945, autorul M.l. a împuternicit pe numitul C.M. să vândă terenul său, rezervându-şi dreptul de proprietate asupra a două apartamente ce urmau a fi construite de C.M. la data de 21.02.1946, emiţându-se autorizaţia de construcţie pe numele lui M.l.
La dosar există o declaraţie a lui C.M. din care rezultă că i-a dat lui M.l. în schimbul terenului un apartament compus din 2 camere şi o garsonieră.
Intimata-pârâtă G.M. a cumpărat prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 228/112/1996 apartamentul nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti.
Imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la Mh.l.
Tribunalul a considerat că prin procesul-verbal de intabulare în cartea funciară s-a făcut dovada că Mh.l. era proprietarul imobilului la data naţionalizării, cartea funciară având, în baza legii aplicabile în momentul înscrierii, efecte constitutive de drept, situaţie confirmată de autorizaţia de construire eliberată pe numele aceleiaşi persoane şi de convenţia încheiată între persoana menţionată şi C.M., din care reiese că, în schimbul terenului, Mh.l. a primit apartamentul în litigiu.
Ca o consecinţă a acestei constatări, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv revendicarea imobilului, tribunalul a considerat că pârâţii au calitate procesuală pasivă, astfel că a respins şi această excepţie, ca şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, formulată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că acţiunea a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea dreptul de opţiune între a continua judecata sau a cere suspendarea ei, alegând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 296 şi 297 din Codul de procedură civilă, tribunalul a admis apelul, a anulat sentinţa şi a respins excepţiile analizate mai sus ca neîntemeiate.
în ceea ce priveşte fondul litigiului, s-a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, rezultând astfel că titlul statului este valabil, situaţie în care acesta putea exercita dreptul de proprietate după voinţa sa, iar contractul de vânzare-cumpărare astfel încheiat este valabil.
Neconcordanţa dintre actul de naţionalizare în care apare numele lui Mh.l. şi procesul-verbal de intabulare în care apare acelaşi nume, pe de o parte, şi celelalte acte în care apare numele lui M.l. nu este relevantă, atâta timp cât s-a făcut dovada că este una şi aceeaşi persoană.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele G.M. şi L.Y., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate pentru următoarele considerente, şi anume:
Recurentele-pârâte G.M. şi L.Y. şi-au întemeiat în drept recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, în sensul că motivarea deciziei civile recurate este greşită, contradictorie şi nu are suport în materialul probator administrat în cauză, iar decizia civilă recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, s-a arătat că nici una din părţile contractante nu a susţinut că M.l. ar fi una şi aceeaşi persoană cu Mh.l., iar instanţa de apel face constatarea că ar fi vorba de identitate de persoane şi că naţionalizarea s-a făcut pe numele adevăratului proprietar.
Or, în realitate, imobilul în litigiu a fost proprietatea lui Mh.l., între acesta din urmă şi M.l. nefiind identitate, astfel că naţionalizarea imobilului s-a făcut pe numele adevăratului proprietar.
în ceea ce priveşte critica privind nelegalitatea deciziei civile recurate, se arată că, potrivit convenţiei pe care recurenţii-reclamanţi o invocă în susţinerea pretenţiilor lor, dintre constructorul C.M. şi M.I., cel dintâi s-a obligat să construiască pe terenul situat în Bucureşti un imobil cu mai multe apartamente. Convenţia a avut ca obiect un apartament de două camere şi o garsonieră şi nu reiese de nicăieri că ar fi avut ca obiect apartamentul nr. 1, şi nu un alt apartament din imobil.
Or, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 228/112/1996, reclamanta a devenit proprietara unui apartament cu 3 camere şi dependinţe, nu a unui apartament cu 2 camere, astfel că nu există identitate între apartamentul ce susţin reclamanţii că a aparţinut autorului lor şi apartamentul pârâtei.
Prin aceste critici, este adevărat că, indirect, instanţa a constatat că reclamantele-pârâte au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor-reclamanţi, dată de împrejurarea că reclamanţii-recurenţi nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra apartamentului în litigiu, critici ce pot fi încadrate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, de către instanţă în condiţiile art. 306 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă.
Examinând recursul declarat de recurentele-pârâte, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă, instanţa a constatat următoarele:
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din nu este fondată, întrucât decizia civilă recurată este motivată, cuprinzând considerentele pe care se întemeiază, situaţie ce permite efectuarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.
în ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, formulată de recurentele-pârâte, privind lipsa calităţii de proprietar al autorului reclamanţilor asupra apartamentului în litigiu, implicit invocându-se lipsa calităţii procesuale active a acestora, este întemeiată pentru următoarele motive:
Tribunalul în mod greşit a statuat că recurenţii-reclamanţi au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra apartamentului în litigiu cu procesul-verbal de intabulare în cartea funciară, întrucât această înscriere în cartea funciară avea, în baza legii aplicabile în momentul înscrierii, efecte constitutive de drept.
Aceasta deoarece Procesului-verbal nr. 60749/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti nu i se poate recunoaşte decât caracterul declarativ de drepturi, şi nu constitutiv, faţă de cadrul normativ existent la data emiterii acestuia.
Astfel, în anul 1933, apare Legea nr. 93 pentru organizarea cadastrului funciar şi introducerea cărţilor funciare în Vechiul Regat şi Basarabia, iar în anul 1938, Decretul-lege nr. 115 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, care, în ideea de realizare a cadastrului naţional, a reglementat un sistem unitar şi unic de carte funciară pentru întreaga ţară.
în baza Legii nr. 93/1933, în perioada 1934- 1939, s-au efectuat lucrări cadastrale în judeţul Ilfov, inclusiv în Bucureşti, pentru ca ulterior aceste lucrări să fie sistate din condiţii obiective, în baza cărora în anul 1937 au început lucrările de întocmire a cărţii funciare provizorii, însă aceste cărţi funciare nu au fost transformate în cărţi funciare propriu-zise, conform art. 172 şi următoarele din Decretul-lege nr. 115/1938.
Această situaţie a rămas neschimbată până după război, când cărţile funciare provizorii privind Bucureştiul au fost transformate în cărţi de publicitate funciară prin Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii în cărţi de publicitate funciară, creându-se astfel un nou sistem de publicitate imobiliară care se plasează, prin natura şi efectele sale, între sistemul cărţilor funciare şi cel al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, în acest ultim sistem notările fiind făcute în scop de opozabilitate faţă de terţi (art. 4 din Legea nr. 242/1947), iar, potrivit dispoziţiilor art. 38 din acelaşi act normativ, dispoziţiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 au fost abrogate implicit.
în atare situaţie, statuările instanţei de apel, în sensul că Procesul-verbal provizoriu de înfiinţare a cărţilor funciare nr. 60749/1940 dovedeşte dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, înscrierea în cartea funciară având caracter constitutiv, sunt eronate şi esenţial nelegale, dat fiind faptul că prevederile art. 32 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 erau inaplicabile în speţă.
Faţă de aceste considerente, înscrierea în cartea funciară provizorie asigură numai opozabilitatea faţă de terţi a dreptului, fără a garanta şi existenţa sau valabilitatea lui, ceea ce înseamnă că atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi înscrierea nu şterge orice viciu al titlului dobânditorului, consolidându-i în anumite condiţii dreptul înscris pe numele său.
în consecinţă, extrasul de pe cartea de publicitate funciară provizorie nu se poate constitui în dovada singulară a dreptului de proprietate al celui înscris ca titular al dreptului, el putând avea cel mult valoarea unei simple prezumţii de existenţa dreptului de proprietate, care, în caz de contestaţie, cum este situaţia în speţă, trebuie dovedit cu înscrisul constatator al actului sau faptului juridic translativ de proprietate, ceea ce recurenţii nu au putut produce.
în raport de cele constatate, a rezultat că recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului din Bucureşti, iar calitatea procesuală activă presupune identitatea dintre persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat, condiţie neîndeplinită în cauză.
Aşa fiind, instanţa a dispus admiterea recursului declarat de recurentele-pârâte, modificarea deciziei civile recurate, în sensul că, rejudecând apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, s-a constatat că soluţia primei instanţe, dată pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, a fost legală, întrucât apelanţii-reclamanţi nu au făcut dovada identităţii între autorul lor, I.M., şi titularul dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, ce a fost înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995 către intimata-pârâtă G.M. Ca urmare, în baza dispoziţiilor art. 296 din Codul de procedură civilă, s-a dispus respingerea apelului declarat de apelanţii-reclamanţi, ca nefondat.
