Legea nr. 10/2001.
În speţă, imobilul revendicat de reclamanţi a fost preluat de către stat, din proprietatea antecesorilor acestora, în baza Legii nr. 119/11 iunie 1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi – art. 1 pct. 20, poziţia nr. 16 din lista Anexă nr. 8.
În speţă, imobilul revendicat de reclamanţi a fost preluat de către stat, din proprietatea antecesorilor acestora, în baza Legii nr. 119/11 iunie 1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi – art. 1 pct. 20, poziţia nr. 16 din lista Anexă nr. 8.
Actul normativ menţionat fiind edictat sub imperiul Constituţiei intrate în vigoare la 13 aprilie 1948, trebuia să răspundă exigenţelor impuse de art. 11, care statua că, atunci „când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege”.
Actul normativ menţionat fiind edictat sub imperiul Constituţiei intrate în vigoare la 13 aprilie 1948, trebuia să răspundă exigenţelor impuse de art. 11, care statua că, atunci „când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege”.
Formal, Legea nr. 119/1948 a răspuns exigenţelor impuse de în vigoare, în sensul că, a prevăzut în cuprinsul art. 11 alin.1 că „statul va acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate”.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, la data de 12 iulie 2001 (dosar nr. 5328/2001) reclamanţii E.J., E.A., L.A.M. şi E.M.B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. M. S.A. şi S.C. R. S.A. obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului cu construcţii „atelier : hală de producţie P+1, din cărămidă, sopron de lemne, buncăr şi finisaj din cărămidă, vestiar, birou, grup sanitar din cărămidă, rezervor de aer cu cota de 862/1127” şi teren aferent în suprafaţă de 862 m.p. situat în Târgu Mureş, Piaţa Mărăşeşti, judeţul Mureş, cuprins în C.F nr. 90952 Târgu Mureş, nr. top. 59/4, 59/3/1/2, 2/1/2, transcris din C.F. nr. 32 şi 312/II Târgu Mureş.
În motivarea cererii s-a arătat că imobilul în cauză a fost preluat de S.R. în mod abuziv, în temeiul Legii nr. 119/1948, anterior imobilul formând proprietatea antecesorilor reclamanţilor E.I.(J.) şi E.M., fiecare cu o cotă de 1 parte. După preluarea imobilului, acesta a intrat în administrarea operativă a fostei Î.S. „.S.G.”, care apoi a devenit Î.P.L. „23 august”, antecesoarea de drept a S.C. M. S.A. Târgu Mureş, şi care în anul 1991 a participat în calitate de asociat la înfiinţarea S.C. R. S.A., din Contractul de asociere autentificat sub nr. 7971/1991 reieşind că, o parte din bunurile imobile mai sus descrise au fost aduse de S.C. M. S.A. ca aport la capitalul social. Reclamanţii au adus la cunoştinţa celor două societăţi în anul 1991 că înţeleg să revendice imobilul în cauză şi că în ipoteza privatizării societăţii solicită a nu fi inclus şi imobilul în cauză în patrimoniul societăţii şi să nu fie înstrăinat.
În drept au fost invocate prevederile art. 1 alin.1, art. 2 lit. „a”, art. 6 alin. 2, art. 21, art. 24 alin. 7 şi art. 8 din Legea nr. 10/2001.
La data de 8 februarie 2002, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, solicitând introducerea în cauză a pârâtei S.C. T. S.R.L. şi anularea Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.1126/22 mai 2001 şi nr.4270/28 august 2001, arătând că acestea sunt lovite de nulitate absolută, fiind încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai mult, după declanşarea procedurii de revendicare de către reclamanţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 321/14 iunie 2002, tribunalul a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor reţinând că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul în cauză aparţinea unei societăţi constituite în condiţiile Legii nr. 31/1990, astfel că, chiar prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare prin care imobilul a intrat în patrimoniul S.C. T. S.R.L., imobilul ar reveni în patrimoniul unei faţă de care de asemenea nu sunt aplicabile prevederile mai sus menţionate.
Soluţia a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 7/A/6 februarie 2003 a Curţii de Apel Târgu Mureş, însă aceasta a fost casată prin Decizia nr. 7953/12 octombrie 2005, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, împreună cu Sentinţa civilă nr. 321/14 iunie 2002, corelativ cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe – Tribunalul Mureş, reţinându-se că nu a fost analizat aspectul bunei sau relei-credinţe a pârâtelor la dobândirea imobilului din litigiu şi nici eventuala îndreptăţire a reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, conform notificării formulate.
Procedând la rejudecarea cauzei, Tribunalul Mureş a pronunţat Sentinţa civilă nr. 841 din 30 mai 2007, dispunând după cum urmează:
S-a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâta S.C. M. S.A.
S-a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată.
S-a dispus judecarea separată a cererii de chemare în garanţie formulată de S.C. M. S.A. în contradictoriu cu A.V.A.S., S.I.F.B.C. şi S.R. – prin M.F.P.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a avut în vedre următoarele motive:
Excepţia prematurităţii acţiunii este neîntemeiată în condiţiile în care nu s-a respectat termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001, aspect care îi îndreptăţeşte pe reclamanţi să se adreseze instanţei.
Întrucât cererea de chemare în garanţie a fost formulată cu încălcarea art. 61 alin. 1 din Codul de procedură civilă, urmează să se judece separat.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat că imobilul în cauză a fost preluat de stat în temeiul Legii nr. 119/1948; prin urmare, sunt aplicabile în cauză prevederile art. 2 alin.1 lit. „a” din Legea nr. 10/2001, fiind o preluare cu titlu.
S-a reţinut totodată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin.1 şi 2 pentru a restitui imobilul în natură, societăţile pârâte fiind societăţi cu capital privat.
Deşi încă din 1991 reclamanţii au adus la cunoştinţa S.C. R. S.R.L. intenţia de a revendica imobilul, în cauză s-a apreciat incidenţa art. 46 alin.2 din Legea nr. 10/2001. Astfel, la privatizarea S.C. M. S.A. nu fuseseră edictate legile de restituire, astfel că, simpla manifestare a intenţiei reclamanţilor nu poate fi considerată o dovadă a relei credinţe, cu atât mai mult cu cât privatizarea s-a efectuat cu respectarea prevederilor în vigoare la momentul privatizării. De altfel, reclamanţii nici nu au solicitat anularea contractelor de privatizare, astfel încât formularea cererii de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare este şi lipsită de interes.
În ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, nu au calitate pârâtele chemate în judecată, în condiţiile în care art. 27 alin.2 din Legea nr. 10/2001 prevede că, este competentă instituţia publică implicată în actul de privatizare.
Prin Decizia civilă nr. 118/A/28 noiembrie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi de chemata în garanţie D.G.F.P. Mureş.
Prin Decizia nr. 5241/26 septembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat în parte soluţia instanţei de apel şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 841/30 mai 2007, a Tribunalului Mureş. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale Deciziei nr. 118/A/28 noiembrie 2008 şi s-a respins ca nefondat recursul declarat de chemata în garanţie D.G. F.P. Mureş.
Din cuprinsul considerentelor deciziei de casare, rezultă că, instanţa supremă a apreciat că, în soluţionarea cauzei prezintă importanţă valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, acest lucru influenţând competenţa de soluţionare a notificării şi natura măsurilor reparatorii care pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul că, în raport de valabilitatea titlului statului este necesar a se face sau nu aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a legii şi a formulării notificării, aceasta atât din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi a Deciziei nr. 830/2008 a .
Prin urmare, instanţa supremă a statuat că, în condiţiile în care imobilul ar fi preluat fără titlu valabil, este înlăturată aplicarea art. 27 din Legea nr.10/2001 (în forma de la data intrării în vigoare legii), neprezentând relevanţă întrunirea celorlalte condiţii impuse de textul legal.
Procedând la rejudecarea cauzei, conform prevederilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea de apel reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, un bun se consideră a fi fost preluat cu titlu valabil de către S.R. în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au fost respectate Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării.
Formal, Legea nr. 119/1948 a răspuns exigenţelor impuse de Constituţia în vigoare, în sensul că, a prevăzut în cuprinsul art. 11 alin.1 că „statul va acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate”.
Din cuprinsul procesului-verbal de preluare a imobilului din litigiu, încheiat la 30 iunie 1948, şi al anexelor acestuia (filele 128 – 196 dosar apel), nu rezultă că foştii ar fi beneficiat de vreo despăgubire, conform prevederilor legale anterior menţionate, fapt care conduce instanţa de apel la concluzia că, imobilul a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil, cu încălcarea însăşi a dispoziţiilor actului de naţionalizare şi a Constituţiei în vigoare la data preluării, care, prin dispoziţiile art. 8 alin.1, garanta şi recunoştea proprietatea particulară şi dreptul de moştenire, iar prin art. 10 dispunea că exproprierea putea fi făcută pentru o cauză de utilitate publică, pe baza unei legi, cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data formulării de către reclamanţi a notificării prin care au solicitat pârâtelor S.C. „M.” S.A. şi S.C. „R.” S.R.L. restituirea în natură a imobilului (11 aprilie 2001 – filele 3, 4 dosar fond), dispoziţiile art. 27 alin.1 stabileau dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent – cu referire la imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale – doar în situaţia în care era vorba de imobile preluate cu titlu valabil.
Prin urmare, aplicabilitatea prevederilor art. 27 este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două elemente: preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi faptul evidenţierii în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale. În ipoteza în care se constată că doar una dintre aceste condiţii a fost îndeplinită – precum în speţă, ultima dintre ele – devine activ principiul restituirii în natură, consacrat de art. 1 alin.1 din lege.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamanţii aveau, la data formulării notificării, chiar dacă nu „un bun” – în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în mod cert „o speranţă legitimă” de redobândire a imobilului în natură, speranţă dată tocmai de către legiuitorul român, prin modul de concepere a conţinutului art. 27 alin.1 la momentul edictării legii.
Împrejurarea că ulterior, pe parcursul judecării cauzei, acelaşi legiuitor le-a răpit reclamanţilor această speranţă legitimă (calificată în mod constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind un element esenţial al dreptului de proprietate), intervenind în conţinutul art. 27 alin.1 din lege prin înlăturarea condiţiei de „preluare cu titlu valabil”, nu este de natură a conduce instanţa la o altă concluzie în abordarea prezentului litigiu, deoarece prin Decizia nr. 830/8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale s-a constatat că, modificarea adusă textului de lege menţionat (în prezent art. 29) încalcă dispoziţiile art. 15 alin.2 şi ale art. 16 alin.1 din Constituţie.
Faţă de constatările anterior relevate, curtea de apel apreciază ca fiind eronată reţinerea de către prima instanţă a lipsei de interes a reclamanţilor în susţinerea cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior cu privire la imobilul revendicat – cu motivarea că, nesolicitându-se anularea actelor de privatizare, imobilul s-ar afla tot în patrimoniul unei societăţi comerciale cu capital privat.
Sub acest aspect trebuie observat, însă, că în sensul prevederilor art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 29) nu era necesar ca imobilul în sine să fi făcut obiectul actelor juridice încheiate pe parcursul procesului de privatizare, ci ca unitatea în patrimoniul căreia se afla la momentul notificării să fi fost privatizată conform cerinţelor legale. Prin urmare, nu prezintă nicio relevanţă faptul că reclamanţii nu au solicitat anularea actelor de privatizare, deoarece textul art. 27 alin.1 din lege, în forma aflată în vigoare la data formulării de către reclamanţi a notificării, este de strictă interpretare, nepermiţând extrapolări de genul celor reţinute de către prima instanţă şi invocate în apărare de către pârâtele deţinătoare ale imobilului revendicat.
Revenind la calificarea bunului din litigiu ca fiind preluat de S.R. fără titlu valabil, Curtea constată că, la data notificării, acesta se încadra în prevederile art. 2 alin.1 lit. „h”, devenit în urma ultimei republicări – art. 2 alin.1 lit. „i”, situaţie în care aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin.1 (în prezent art. 29) este înlăturată, restituirea în natură fiind posibilă.
În ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtele S.C. „R.” S.R.L. – cu privire la construcţii (Contract autentificat sub nr. 1126/22 mai 2001) şi S.C. „M.” S.A. – cu privire la teren (Contract autentificat sub nr. 4270/28 august 2001), ambele în favoarea pârâtei S.C. „T.” S.R.L., Curtea constată că acestea sunt lovite de nulitate absolută, în sensul prevederilor art. 46 alin.2 din Legea nr. 10/2001 (forma în vigoare la data încheierii acestora), neputând fi reţinută buna-credinţă a părţilor contractante, în contextul în care actele de înstrăinare au fost încheiate la scurt timp după iniţierea de către reclamanţi a procedurii administrative de restituire.
În fine, sub acelaşi aspect, nu poate fi ignorată, de asemenea, nici împrejurarea că, la data de 10 septembrie 1991, reclamanţii s-au adresat pârâtei S.C. „R.” S.R.L., aducându-i la cunoştinţă intenţia lor de a revendica imobilul, în situaţia în care vor fi adoptate acte normative care vor permite acest lucru (fila 8 dosar fond). Chiar dacă, la acel moment nu erau încă edictate legile reparatorii în privinţa imobilelor preluate de S.R. în perioada regimului comunist, demersul reclamanţilor era de natură a-l atenţiona pe deţinătorul bunului că titlul său ar putea fi desfiinţat, ceea ce ar fi trebuit să-l determine a acţiona cu maximă prudenţă în viitor, atunci când s-ar fi pus problema unei eventuale înstrăinări.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 296 Cod procedură civilă, va admite apelul declarat de reclamanţi şi va schimba în parte hotărârea primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, anulării contractelor e vânzare-cumpărare menţionate şi obligării pârâtelor la restituirea către reclamanţi a imobilului din litigiu, în natură.
Nu vor fi acordate cheltuieli de judecată, nefiind solicitate.
