C.E.D.O. a remarcat, totodata, anterior dezlegarii date prin decizia mentionata, ca instanta suprema are o solutie jurisprudentiala unitara si constanta în legatura cu inadmisibilitatea de principiu a actiunii în revendicare formulate ulterior aparitiei Legii nr. 10/2001 (cauza Paduraru contra României, 2005).
Tot Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în egala masura, ca simpla pretentie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizând protejarea drepturilor „concrete si efective” (cauza Paduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).
Tot Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în egala masura, ca simpla pretentie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizând protejarea drepturilor „concrete si efective” (cauza Paduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).
Dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocata decât daca se încalca partii un drept recunoscut anterior intrarii în vigoare a legii noi, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret si efectiv”, iar în cauza, faptul ca bunul se afla în posesia unor entitati publice nu are nicio relevanta câta vreme nu s-a dovedit ca partea mai beneficia de un bun sau cel putin de o speranta legitima la data promovarii actiunii în revendicare.
Pentru valorificarea pretentiilor în legatura cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie sa respecte legislatia nationala edictata în legatura cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substantial, cât si a cailor procedurale prevazute de lege pentru obtinerea recunoasterii celor sustinute.
Pentru valorificarea pretentiilor în legatura cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie sa respecte legislatia nationala edictata în legatura cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substantial, cât si a cailor procedurale prevazute de lege pentru obtinerea recunoasterii celor sustinute.
Cod civil, art. 480
Decizia ICCJ 33/2008
Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana
a Drepturilor Omului, art. 1
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr.23148/212/2010, reclamantii B.I., A.M. (fosta B.M), P.C (fosta B.C.) si B.V. au chemat in judecata pe pârâtii Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta si Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, pentru ca instanta, prin hotarârea ce o va pronunta, sa dispuna, în principal, obligarea pârâtilor sa le lase în deplina proprietate si posesie terenul situat în Constanta, str. I.U. nr.65, judet Constanta având o suprafata de 700 mp, si, în subsidiar, obligarea pârâtilor sa le lase în deplina proprietate si posesie o suprafata de teren de 700 mp, pe raza localitatii Constanta, în compensarea proprietatii de 700 mp, situata în localitatea Constanta, str. I.U. nr. 65, jud. Constanta.
Analizând legalitatea hotarârii Tribunalului Constanta în raport de criticile recurentului reclamant, Curtea constata ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
Este indubitabil ca reclamantul B.L. se afla în situatia de a solicita direct în instanta, prin formularea unei actiuni în revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil restituirea imobilului situat în Constanta, strada I.U. nr. 65, compus din teren în suprafata de 700 m.p.
Actiunea reclamantului B.L. întemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil, art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998, art. 8 din Constitutia României si art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. a fost înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta la data de 22 octombrie 2008.
Fara a nega încadrarea situatiei de fapt deduse judecatii în dispozitiile Legii nr. 10/2001, reclamantul B.L. a pretins ca trebuie acordata prioritate dispozitiilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului, sustinându-se ca solutia mentionata este cuprinsa si în dezlegarea data recursului în interesul legii pronuntata cu privire la aceasta chestiune prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Sectiilor Unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie.
Instantele de fond si de apel au dezlegat în mod judicios problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala de reparatie în cazul imobilelor preluate abuziv de catre stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 si Codul civil, ca lege generala, invocat de reclamant ca temei al cererii lui de restituire a imobilului din Municipiul Constanta, strada I.U. nr.65.
În doctrina juridica româneasca este unanim admis faptul ca, pentru a se stabili care sunt normele operante în speta, trebuie facuta mai întâi trimiterea la principiul care guverneaza concursul dintre legea generala si cea speciala. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelasi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 Cod civil (norma generala în materie de revendicare) si a celor din Legea nr. 10/2001 (norma speciala în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enuntata).
Aceasta chestiune a fost transata si prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite (pct. I), statuându-se ca aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut si în alte sisteme juridice si invocat de însasi Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în jurisprudenta – exclude ca, dupa intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, sa mai poata fi fundamentat vreun demers în instanta pentru imobilele preluate de statul român cu sau fara titlu în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituita prin art. 480 Cod civil.
Ca lege speciala, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicarii imediate a normei noi, tuturor situatiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost initiata–anterior intrarii legii speciale în vigoare–procedura de drept comun si continuata ulterior acestui moment.
Decizia Sectiilor Unite a remarcat faptul ca în acest domeniu exista o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative si ca din acest punct de vedere, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de optiune între calea prevazuta de acest act normativ (cu parasirea dreptului comun în materia revendicarii) sau continuarea actiunii în revendicare initiate anterior intrarii în vigoare a legii speciale – art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casatie si Justitie a aratat, totodata, ca aceasta solutie vine în continuarea fireasca a jurisprudentei instantei supreme, care a decis asupra situatiilor de posibil conflict în timp al aplicarii legilor – în acest sens pronuntându-se si decizia nr. LIII din 4.06.2007 privitoare la incidenta art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.
În cauza, actiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamantului B.L. si – si care cade sub incidenta dispozitiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicata – a fost promovata în anul 2008, deci, ulterior intrarii în vigoare a prevederilor legii speciale (14.02.2001).
Împrejurarea invocata de reclamant, legata de existenta unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art.480 Cod civil si cel al art. 21 si urmatoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda si care vizeaza – în cazul revendicarii – compararea titlurilor exhibate de parti si a originii acestora, nu poate fi retinuta în masura în care principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligata sa aleaga un singur demers în justitie pentru obtinerea satisfactiei dreptului pretins.
Desi este real ca art. 480 Cod civil nu a fost abrogat odata cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (actiunea în revendicare fiind de principiu admisibila ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici sustine ca se încalca accesul la justitie în situatia în care judecatorul constata incidenta unei norme speciale la momentul intentarii procesului si care înlatura aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante pâna la data aparitiei noii reglementari.
Referindu-se la prioritatea Conventiei, reclamantul invoca dispozitiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea actiunii ca inadmisibila s-ar nega dreptul de acces la instanta, dar si art.1 din Protocolul 1 al Conventiei.
Articolul 6 din Conventie garanteaza fiecarei persoane „dreptul la un tribunal”, adica dreptul ca o instanta judiciara sa solutioneze orice contestatie privitoare la drepturile si obligatiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Frantei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Însa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut, ca este compatibil cu limitari implicite si ca statele dispun în aceasta materie de o anumita marja de apreciere.
În acelasi timp, instanta de european a statuat ca aceasta problema trebuie examinata într-un context mai larg, si anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natura sa altereze dreptul la un tribunal chiar în substanta sa.
Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul caruia persoanele care se considera îndreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una dintre aceste masuri fiind restituirea în natura a imobilelor.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementeaza, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, împotriva dispozitiei sau deciziei emise în procedura administrativa legea prevede calea contestatiei în instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina, dupa cum au posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronuntata în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casatie si Justitie în Sectii Unite), astfel ca este pe deplin asigurat accesul la justitie.
Existenta Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca art. 6 din Conventie în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectiva.
Ori, asa cum s-a aratat, reclamantul putea obtine masuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea si restituirea în natura, ca masura prevalenta a legii speciale, în conditiile în care era posibila), daca formulau notificare în termen legal, cel prevazut de art. 22, fiind în masura sa dovedeasca atât dreptul de proprietate, dar si preluarea abuziva de catre stat.
În speta se retine ca reclamantul nu a uzat de dispozitiile Legii nr. 10/2001, neîntelegând sa formuleze notificare în termenul prevazut de aceasta lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv pâna la data de 14.02.2002), aspect confirmat de reclamant în fata instantei de fond.
Exercitarea unui drept de catre titularul sau nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigente, între care si stabilirea unor termene, dupa a caror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibila. Solutia decurge din dispozitiile art. 126 alin. (2) din Constitutia României, potrivit carora „Competenta si procedura de judecata sunt stabilite prin lege”. Instanta constitutionala a retinut în jurisprudenta sa ca pentru situatii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedura, precum si modalitati de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justitie sa nu fie afectat (Decizia Curtii Constitutionale nr. 755/31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).
A considera ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice actiune în revendicare este admisibila, pentru ca în caz contrar s-ar încalca principiul liberului acces la justitie prevazut de art. 21 din Constitutia României si art. 6 din C.E.D.O., echivaleaza cu o eronata interpretare a principiilor de drept, dar si a jurisprudentei instantei supreme si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementarii unor limitari implicit admise în exercitiul dreptului de acces la o instanta. Astfel, într-o cauza intentata împotriva Cehiei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca nu se poate reprosa instantei nationale ca a acordat prevalenta legii speciale de restituire fata de dispozitiile generale ale Codului civil, chiar daca petitionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 si 13803/05 din 3 iunie 2008).
Dezlegarea data în temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedura civila prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite exprima în realitate opinia ca intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei actiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situatia în care se releva existenta unui „bun” în sensul Conventiei, ,,recunoscut anterior si supus protectiei art. 1 din Protocolul I al Conventiei”.
Din acest punct de vedere, sunt eronate si lipsite de fundament juridic sustinerile reclamantului conform carora persoana care invoca deposedarea abuziva de catre stat si care nu a urmat în termen legal, procedura reglementata de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea actiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun chiar dupa intrarea în vigoare a noii legi, cu conditia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice, nefiind permisa încalcarea prin simpla vointa a petitionarului a principiilor de drept enuntate.
Astfel fiind, nicio persoana nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o actiune promovata ulterior datei de 14.02.2001 si fondata pe dreptul comun (art. 480 Cod civil), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, daca nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenta unei sperante legitime în legatura cu acesta.
Notiunea de „bun” nu are acceptiunea înteleasa de reclamantul B.L., anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantilor anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotarâre judecatoreasca de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalitatii de preluare abuziva a imobilului, recunoasterea dreptului la plata unor despagubiri, neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a retinut în Cauza pilot Atanasiu s.a. contra României, Hotarârea din 12 octombrie 2010 „existenta unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinteaza manifest fara nicio îndoiala, daca printr-o hotarâre definitiva si executorie, jurisdictiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca, în dispozitivul hotarârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinta, Curtea apreciaza ca, transformarea într-o „valoare patrimoniala” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Conventie a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii, „se subordoneaza îndeplinirii de catre partea interesata, a cerintelor legale din cadrul procedurilor prevazute de legile de reparatie si epuizarii cailor de recurs prevazute de aceste legi” (paragraful 142).
Ori, pornind de la aceste premise de abordare, se va retine ca instanta de fond a dat o corecta dezlegare în drept spetei, apreciind ca reclamantul – care nu s-a prevalat de un bun în contextul aratat nu se încadreaza într-o situatie care permitea admiterea actiunii în revendicare, fondata pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului sau.
În egala masura, reclamantul B.L. nu avea „o speranta legitima” în legatura cu recunoasterea dreptului sau, câta vreme decizia nr.33/2008 pronuntata în Sectiile Unite transeaza situatiile în care, dupa intrarea în vigoare a normei noi, actiunea în revendicare fondata pe dispozitiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers în fata instantelor nationale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedura civila, premisele unei jurisprudente unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodata, anterior dezlegarii date prin decizia mentionata, ca instanta suprema are o solutie jurisprudentiala unitara si constanta în legatura cu inadmisibilitatea de principiu a actiunii în revendicare formulate ulterior aparitiei Legii nr. 10/2001 (cauza Paduraru contra României, 2005).
Conchizând, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocata decât daca se încalca partii un drept recunoscut anterior intrarii în vigoare a legii noi, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret si efectiv”, iar în cauza, faptul ca bunul se afla în posesia unor entitati publice nu are nicio relevanta câta vreme nu s-a dovedit ca partea mai beneficia de un bun sau cel putin de o speranta legitima la data promovarii actiunii în revendicare.
Statul român si-a propus sa acorde masuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în conditiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamantul B.L. nu a înteles a uza în termen legal, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar pâna în anul 2010, aflându-se într-o stare de totala pasivitate.
În raport cu modalitatea de solutionare a exceptiei inadmisibilitatii actiunii în revendicare promovata de reclamant, constatând ca instantele de fond si de apel au solutionat în mod judicios aceasta exceptie, Curtea constata ca recursul reclamantului este nefondat, iar analizarea celorlalte motive de recurs ce vizeaza fondul dreptului reclamantului si care implica realizarea unei comparatii între titlurile partilor din conflict sunt invocate omissio media, ele nefacând obiectul dezbaterilor în apel.
Pentru considerentele expuse, în baza art.312 Cod proc.civila se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
În baza art.274 Cod proc.civila obliga recurentul reclamant la 372 lei cheltuieli de judecata catre intimatii pârâtii Municipiul Constanta si Consiliul Local Constanta.
