Acţiune în revendicare promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, împotriva persoanelor fizice cărora le-a fost înstrăinat imobilul de către stat. Admisibilitate


Potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să urmeze procedura administrativă prevăzută de acest act normativ special de reparaţie, notificând persoana juridică deţinătoare a imobilului în vederea restituirii lui în natură.

Cerinţa cerută de lege pentru îndeplinirea procedurii prealabile, finalizată cu emiterea unei dispoziţii sau decizii motivate din partea unităţii deţinătoare, este aceea ca imobilele, construcţii şi terenuri, preluate în mod abuziv, să fie deţinute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice la care se referă art. 20 alin. (1) şi (2).

Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat de reclamanţi fusese înstrăinat către pârâţii persoane fizice, nefiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia nu li se poate nega dreptul la acţiune în justiţie pentru revendicarea imobilului preluat abuziv de stat.

(Decizia nr. 252 din 20 februarie 2004 – Secţia a IV-a civilă)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, la data de 30.04.2001, sub nr. 3015, reclamantul I.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul M.V., solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie un apartament şi un garaj situate în Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 688 din 19.06.2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă a anulat acţiunea ca netimbrată, reţinând că acesteia nu îi este aplicabilă scutirea de taxă de timbru prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Soluţia fondului a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, care, prin Decizia civilă nr. 481 din 6.11.2001, a respins apelul exercitat de reclamant ca nefondat.

Decizia din apel a fost atacată cu recurs de reclamant, iar prin Decizia nr. 3351 din 8.10.2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi sentinţa de fond şi a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

Instanţa supremă a apreciat că în raport de valoarea imobilului ce formează obiectul pricinii – 28.539.470 lei, rezultând din contractul de vânzare-cumpărare de la dosarul de fond, competenţa materială de judecare a litigiului în primă instanţă revine judecătoriei, aceasta fiind instanţa care urmează să stabilească şi cuantumul taxei judiciare de timbru, ţinând seama că scutirea de taxă de timbru prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 nu se aplică în ipoteza unei acţiuni în revendicare având ca părţi persoane fizice, cum este cea dedusă judecăţii.

în fond, după casare, pricina a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti sub nr. 4725/2003 şi a fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 6027 din 10.09.2003, conform căreia s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de fond a apreciat că, în raport de prevederile art. 1, art. 20- 30 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare imobiliară promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 devine inadmisibilă, deoarece titularul dreptului la restituire are deschisă pentru valorificarea dreptului său doar procedura administrativă, prevăzută de legea specială.

în justificarea soluţiei, instanţa a făcut trimitere expresă la dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul nerespectării procedurii administrative de restituire, persoana îndreptăţită pierde dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent, apreciind că acestea determină concluzia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece măsura reparatorie a restituirii în natură a imobilelor preluate fără titlu, reglementată de această lege, nu este altceva decât o acţiune în revendicare specială, supusă unui regim juridic aparte; practic, restituirea poate fi cerută numai în procedura administrativă, cu respectarea termenului prevăzut de legea specială, sub sancţiunea pierderii dreptului la restituire.

Având în vedere dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, precum şi principiul de drept “specialia generalibus derogant”, instanţa de fond a constatat inadmisibilitatea acţiunii cu care a fost învestită, concluzionând că dreptul dedus judecăţii putea fi valorificat numai în procedura specială prevăzută de legea de reparaţie, şi nu pe calea acţiunii în justiţie de drept comun.
împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat apel reclamantul, care a criticat-o pentru greşita dezlegare a pricinii pe excepţia de inadmisibilitate.

în dezvoltarea acestui motiv, apelantul a arătat că a promovat prezenta acţiune în revendicare împotriva chiriaşului cumpărător după ce o acţiune având acelaşi obiect, promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, i-a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care înstrăinase bunul revendicat în baza Legii nr. 112/1995; de aceea, apelantul a susţinut că nu se putea reţine inadmisibilitatea acţiunii sale în revendicare, demersurile pentru recuperarea imobilului începând înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, apelantul a invocat că nu-i poate fi opusă Legea nr. 10/2001, pentru că el nu se încadrează în categoria proprietarilor care au stat în pasivitate, singurii pe care legea specială îi sancţionează prin instituirea prescriptibilităţii acţiunii în revendicare.

Faţă de promovarea acţiunii în revendicare la 22 martie 1999 şi faţă de imposibilitatea rezolvării pe fond a acesteia în contradictoriu cu statul, ca urmare a înstrăinării bunului către chiriaş, apelantul a solicitat să se constate că noua sa cerere de revendicare, promovată în contradictoriu cu chiriaşul cumpărător, nu este decât o prelungire a celei dintâi, fiind admisibilă în justiţie pe temeiul dispoziţiilor art. 47 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, care permit continuarea procesului de recuperare a imobilelor în cadrul unei acţiuni în revendicare, dacă acesta a fost demarat înainte de apariţia Legii nr. 10/2001.

Curtea a constatat că apelul este fondat, în sensul celor ce urmează: Acţiunea în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu a fost promovată de fostul proprietar împotriva chiriaşului cumpărător, care a dobândit imobilul de la stat, în condiţiile Legii nr. 112/1995.

Această acţiune a fost promovată la data de 30.04.2001, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 14.02.2001. Anterior, reclamantului-apelant i-a fost respinsă o altă acţiune, în revendicarea aceluiaşi imobil, îndreptată împotriva statului, cu privire la care s-a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive, întrucât imobilul fusese înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995; dovada acţiunii promovate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rezultă din Decizia civilă nr. 1259 din 14.04.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, aflată în copie la Dosarul nr. 3015/2001 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a lll-a civilă.

Apărarea apelantului, după care verificarea admisibilităţii cererii deduse judecăţii trebuia făcută de instanţă prin raportare la prima acţiune în revendicare, deoarece cea subsecventă, promovată în contradictoriu cu chiriaşul cumpărător, nu ar fi decât o continuare a celei dintâi, nu poate fi primită.

Aceasta deoarece fiecare din cele două acţiuni în revendicare formulate de apelantul-reclamant are o individualitate proprie, făcând obiectul unor procese diferite, aşa încât în mod corect instanţa de fond a verificat admisibilitatea acţiunii în revendicare raportându-se exclusiv la momentul cererii cu care ea a fost învestită, şi nu la acela al promovării cererii anterioare în contradictoriu cu statul, care nu face corp comun cu cererea ulterioară îndreptată împotriva chiriaşului cumpărător, neputând fi deci considerate ca un proces unic, spre a fi aplicabile dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, invocate de apelant.

Contestându-se însă soluţia inadmisibilităţii cererii în revendicare promovate în contradictoriu cu chiriaşul cumpărător după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea a analizat legalitatea acestei soluţii prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

în acest sens s-a reţinut că, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de fond, după intrarea Tn vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să urmeze procedura administrativă prevăzută de această lege specială de reparaţie, notificând persoana juridică deţinătoare a imobilului în vederea restituirii lui în natură – art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Procedura administrativă reglementată de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este însă condiţionată de deţinerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice enumerate la art. 20 alin. (1) şi (2) din acest act normativ.

Potrivit acestor dispoziţii, imobilele – terenuri şi construcţii – preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de una din persoanele juridice enumerate expres de legiuitor, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.

Or, în speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14.02.2001, imobilul revendicat de reclamantul-apelant nu mai era deţinut de una din persoanele juridice la care se referă art. 20 alin. (1) şi (2), întrucât fusese anterior înstrăinat chiriaşului, şi anume intimatului-pârât M.V., înstrăinarea către chiriaş fiind făcută la data de 9.06.1997, în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1160/1997.

Ca atare, în absenţa îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită nu mai poate uza, conform art. 21 din aceeaşi lege, de procedura prealabilă a notificării unităţii deţinătoare, pentru că o astfel de unitate nu mai avea în posesie imobilul, datorită înstrăinării lui către chiriaş; de aceea, într-o asemenea ipoteză, fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia nu li se poate nega dreptul la acţiune în justiţie pentru revendicarea imobilului preluat abuziv de stat.

în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana interesată de restituirea bunului ce intră în domeniul de reglementare al acestei legi are deschisă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească, la a cărei soluţionare se vor avea, desigur, în vedere dispoziţiile de drept material din legea specială de reparaţie (Legea nr. 10/2001); în cazul enunţat, care este şi cel dedus judecăţii, acţiunea în revendicare promovată direct la instanţă împotriva chiriaşului cumpărător, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă.

Faţă de considerentele prezentate, s-a reţinut nelegalitatea soluţiei instanţei de fond, care a stabilit inadmisibilitatea cererii în revendicare a reclamantului-apelant, fără a observa că procedura administrativă la unitatea deţinătoare nu mai putea fi urmată în condiţiile în care, la data intrării în vigoare a noi legii de reparaţie (Legea nr. 10/2001), imobilul revendicat nu se mai afla la o astfel de unitate, fiind anterior înstrăinat chiriaşului.

în consecinţă, constatând că în mod greşit prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în sensul că a anulat sentinţa apelată şi a reţinut pricina pentru evocarea fondului.