Revendicare
Acţiune în revendicarea unui imobil aflat sub incidenţa prev. Legii 10/2001
S.C. – 599/15.03.2011
Asupra cauzei de faţă, instanţa constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Mediaş sub nr.-/257/2009, la data de 31.07.2009, reclamanţii H. H. K., H. H. M. şi H. R. au acţionat în judecată pe pârâtul S. R. PRIN M. M. PRIN P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
– să se constate că imobilele situate în M., cartier A. de S., înscrise în CF 5789 Mediaş nr.top 4112/2/3 şi CF 4779 Mediaş nr.top 4112/3/2 transcrise din CF 3722 Mediaş, nr.top 4112/2; 4113; 4115 au fost preluate de Statul Român de la proprietarul tabular fără titlu valabil;
– să fie obligat pârâtul să predea reclamanţilor în deplină proprietate, posesie şi paşnică folosinţă imobilele situate în M., cartier A. de S., întabulate în CF 5789 Mediaş nr.top 412/2/3 şi CF 4779 Mediaş nr.top 4112/3/2, transcrise din CF 3722 Mediaş, nr.top 412/2; 4113; 415;
– să se dispună revenirea la situaţia de carte funciară anterioară trecerii în proprietatea statului a imobilelor identificate mai sus şi întabularea dreptului de proprietate asupra acestora pe numele fostului proprietar;
– cu cheltuieli de judecată.
Acţiunea este scutită de taxa de timbru conform art.15 lit.r din Legea nr.146/1997.
În motivarea acţiunii reclamanţii au relevat faptul că imobilele din litigiu au constituit proprietatea ascendentei lor H. C., născută O., decedată la -, fiind înscrise în CF 3722 Mediaş, nr.top 4112/2, 4113, 4115. În baza Legii 187/1945 acestea au trecut în proprietatea S. R., cu titlu de şi au fost retranscrise în CF 4779 Mediaş.
Ulterior, parcelele cu nr.top 412/2, 4113, 4115 au fost comasate şi dezmembrate în numere topografice noi. Nr.top nou 4112/3/2 a rămas înscris în CF 4779 Mediaş, iar nr.top nou 4112/2/3 a fost transcris în CF 5789 Mediaş, ambele pe numele S. R..
Fiind etnici germani, asimilaţi pe nedrept nazismului şi criminalilor de război, autorităţile statului comunist, invocând art.3 din Legea 187/1945, au ocupat imobilele familiei lor, deposedându-i pe nedrept de proprietatea lor.
Legea 187/1945 în general şi dispoziţiile art.3 în special nu constituie un titlu valabil pentru dobândirea proprietăţii de către S. R.. Acest act normativ a fost emis de autorităţile statului comunist, cu încălcarea Constituţiei României din anul 1948, a tratatelor internaţionale la care România era parte, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Aceste aspecte, coroborate cu dispoziţiile art.481 şi art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care dispun că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică dar cu o justă şi prealabilă despăgubire, examinate prin prisma dispoziţiilor art.6 din legea 213/1998 atrag calificarea de imobil preluat de S. R. fără titlu valabil.
În cazul lor, reclamanţii consideră că au fost încălcate şi dispoziţiile Legii 187/1945, familia lor nu a colaborat cu Germania hitleristă, fiindu-le luate proprietăţile doar pe criteriul etnic, al originii lor germane. În această situaţie, S. R. nu a fost niciodată autentic proprietar, ci doar un detentor precar, iar ascendenta reclamanţilor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu.
Ca urmare, comparând titlul de proprietate al tatălui cu cel al S. R., dreptul reclamanţilor este mai bine caracterizat şi în consecinţă solicită obligarea pârâţilor la retrocedarea bunului revendicat. Fiind vorba de clădiri şi terenuri aferente din intravilan, acestea ar fi trebuit să le fie restituite în baza Decretului 81/1954.
Consideră că acţiunea în revendicare este admisibilă conf.art.21 (1) din Constituţie – privind accesul la justiţie şi interdicţia oricărei îngrădiri a dreptului de proprietate – OG 137/2000, Legea 48/2002 privind interdicţia oricărei discriminări şi sancţionarea tuturor formelor de în ce priveşte dreptul de proprietate – art.1(2) lit.d(v).
Abuzul nu poate fi un titlu pentru dobândirea proprietăţii de către stat, iar înlăturarea efectelor unui act ilegal nu poate fi limitată la o perioadă de timp în care a operat legea specială.
În motivarea Deciziei nr.33/9.06.2008 pronunţată de ICCJ – Secţiile civile, se arată că este admisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun faţă de persoanele care nu au formulat cerere în temeiul Legii 10/2001. Reclamanţii nu au formulat o asemenea cerere pentru imobilul din prezentul litigiu, astfel că nu există în cazul lor concursul între legea specială şi dreptul comun.
În drept s-au invocat dispoziţiile art.480, 481 Cod civil şi art.1 din protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În dovedire s-au depus înscrisuri, acte de stare civilă, extrase de carte funciară (5789, 4781, 4779, 3722) şi s-au administrat proba cu expertiza tehnică şi cea cu interogatoriul pârâtului Municipiul M. prin P. (f.123 dos.).
Legal citat, pârâtul Statul Român prin Municipiul M. a depus la data de 19.08.2009 întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivând că chemarea în judecată a unor entităţi cu totul distincte, în această formă, nu este în conformitate cu dispoziţiile legale, pe de o parte pentru că statul este reprezentat în litigii de acest gen de către M.F. P. iar, pe de altă parte, Municipiul M. este o entitate cu personalitate juridică.
În toate litigiile ce implică unitatea administrativ-teritorială, calitate procesuală nu poate avea decât municipiul reprezentat legal prin Primar.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acţiunii ca inadmisibilă, fiind formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
După 1989, au fost consacrate proceduri speciale în vederea obţinerii de măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 1945-1989. Această consacrare a avut drept scop însăşi „crearea unei securităţi şi stabilităţi a circuitului civil, pentru a se soluţiona definitiv problema retrocedării proprietăţilor în România (Tribunalul Sibiu, sent.civ.nr.-/2006), tocmai pentru a se evita prelungirea la nesfârşit a termenului înăuntrul căruia foştii puteau efectua demersuri în vederea restituirii imobilelor.
Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 constituie legea cadru în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv în România în perioada regimului comunist, fiind destinată să asigure repararea prejudiciului cauzat foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ca urmare a naţionalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea acestora.
Reclamanţii nu au uzat de procedura Legii nr.10/2001, preferând să acţioneze pe baza dreptului comun. Acest fapt nu se poate reţine în prezenta cauză, întrucât potrivit unei decizii a ÎCCJ cu nr.33/2008 persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art.480 din Codul civil.
A accepta o acţiune de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 ar însemna să se nege dreptul statului de a legifera în maniera pe care o consideră propice modul cum trebuie remediate abuzurile care s-au produs în timpul regimului comunist, în condiţiile în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că „prin convenţie nu se impune statelor contractante nici o obligaţie specială de reparare a daunelor cauzate înaintate de ratificarea Convenţiei”
Prin urmare, consideră că şi din perspectiva legislaţiei internaţionale şi a jurisprudenţei curţii Europene a Drepturilor Omului se recunoaşte legitimitatea dreptului statului de a reglementa prin legislaţie specială această problemă.
După intrarea în vigoare a Legii 10/2001, toate acţiunile întemeiate pe art.480 Cod civil au fost respinse ca inadmisibile, din moment ce foştii proprietari au avut la îndemână calea legii speciale, prin intermediul căreia aveau posibilitatea de a obţine măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.
Totodată, s-a apreciat că, întrucât dispoziţiile art.6 alin.2 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, arată că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”, rezultă că acţiunea în revendicare directă este inadmisibilă.
Faptul că Legea 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art.26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Pârâtul consideră că reclamanţilor li se poate imputa starea de pasivitate întrucât nu au efectuat nici măcar un demers în vederea restituirii imobilului, nu au uzat de prevederile Legii 10/2001, deşi apariţia acestui act normativ a fost de notorietate.
În drept s-au invocat art.115-18 Cod civil, Legea 10/2001.
La data de 7.10.2009 reclamanţii au depus o cerere de întregire a acţiunii civile prin care au chemat în judecată alături de Statul Român prin Municipiul M. prin P. şi pe pârâtul Municipiul M. prin P., apreciind că se impune întregirea acţiunii introductive din cauza situaţiei incerte a situaţiei juridice a imobilelor revendicate.
Arată reclamanţii că aceste imobile nu au fost înscrise în patrimoniul public al statului, al judeţului S. sau al municipiului M., situaţie în care nu cunosc dacă pentru bunurile din patrimoniul privat al statului aflate iniţial în administrarea Municipiului M. s-au finalizat procedurile legale pentru preluarea în patrimoniu şi întabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.
Din înscrisurile de carte funciară nu rezultă o asemenea întabulare a Municipiului Mediaş ca titular al dreptului de proprietate, astfel că, până la o precizare din partea părţii pârâte a raportului juridic al imobilelor revendicate, cheamă în judecată pârâţii în modalitatea arătată.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de M. F. P. arată că potrivit dispoziţiilor art.12(5) din Legea 213/1998, statul este reprezentat de M. F. P. , în litigiile privind bunurile din domeniul public al statului, prevăzute de art.135 al.4 din României, art.3 din Legea 213/1998, nr.1 din Anexa la Legea 213/1998. Imobilele din prezentul litigiu nefiind bunuri din patrimoniul public al statului, M. F. P. nu poate avea calitate de reprezentant.
Faţă de cererea de întregire a acţiunii reclamanţilor, formulată la termenul din 7.10.2009, pârâtul Municipiul M. prin P. consideră că Statul Român trebuie să rămână parte în prezentul proces însă nu reprezentat de municipiul M. ci prin M. de F.. În cuprinsul cărţilor funciare 5789 şi 4779 este înscris un drept de administrare – drept real – aparţinând M. F. A.. Luând act de dispoziţiile din Legea 213/1998, titularul dreptului de administrare, în litigiile privind dreptul de proprietate, are obligaţia de a preciza şi indica titularul dreptului de proprietate. Ministerul este instituţie la nivel central, în conformitate cu prevederile art.117 din Constituţie, în subordinea Guvernului.
Luând act de precizarea direcţiei patrimoniu, conform căreia imobilul identificat prin CF 479, top 4112/3/2 aparţine domeniului public, consideră acţiunea în revendicare a acestuia ca fiind inadmisibilă, ca urmare a incidenţei art.136 din constituţie coroborat cu art.11 din Legea 213/1998 care precizează printre caracterele dreptului de proprietate publică că aceasta este inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă.
După efectuarea expertizei ce s-a dispus în cauză, reclamanţii şi-au micşorat câtimea obiectului acţiunii introductive cu terenul înscris pe nr.top.4115 din CF 3722 Mediaş şi au mărit această câtime cu terenul liber înscris pe nr. top.4112/3/1 din CF 4779 Mediaş. Arată că au revendicat imobilul construcţie situat în str.A. de S., nr.-, împreună cu terenul aferent liber neatribuit altor persoane. Din raportul de expertiză rezultă că acest teren liber este înscris pe nr. top.4112/2/3, 4112/3/2, 4112/3/1 şi nu pe nr. top. vechi 4115.
Pârâtul Municipiul M. prin P. a fost în principiu de acord cu acţiunea.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa retine următoarele:
Imobilele situate în M., cartier A. de S., înscrise în CF 3722 Mediaş nr.top. 4112/2, 4113, 4115 au aparţinut ascendentei reclamanţilor, H. C., născută O., decedată la data de – şi au trecut în proprietatea statului roman prin expropriere în baza legii nr.187/1945, fiind retranscris în CF 4779 Mediaş. Apoi, aceste parcelele au fost comasate şi dezmembrate în numere top.noi, nr.top. nou 4112/3/2 rămânând înscris în CF 4779 Mediaş, iar nr. top nou 4112/2/3 fiind transcris în CF 5789 Mediaş.
Proprietarul tabular, H. C., născută O., a avut doi copii, H. H. K., reclamant şi H. C. D., căsătorită Oprean, care la rândul său a avut ca descendenţi pe reclamantul O. H. M.(care şi-a schimbat numele în H. şi prenumele în H. M.) şi pe O. S. S., căsătorită H., decedată la data de -; aceştia doi au încheiat o convenţie la la data de 26 febr.1999 în care au stabilit ca în cazul în care unul dintre ei va muri înaintea celuilalt, cota lui parte din bunurile ce vor fi restituite în România să fie dobândită de reclamantul R. H., fiul lui H. H. M. (filele 15-37 dosar).
După efectuarea expertizei în cauză de către expert B. C., au fost identificate suprafeţele care fac obiectul acţiunii de faţă, respectiv s-a stabilit că imobilele cu nr. top.4112/2 în suprafaţă de 80 de stânjeni (288 mp) şi 4113 în suprafaţă de 299 stânjeni (1076 mp) sunt identice cu parcelele nou formate nr. top.4112/3/2 în suprafaţă de 288 mp şi nr.top.4112/2/3 în suprafaţa de 1076 mp înscrise în CF 4779 Mediaş. Nr.top.4112/3/2- casă şi teren în suprafaţă de 288 mp din CF 4779 Mediaş este situat pe vechiul amplasament, în str. A. de S., nr.- şi are destinaţia de locuinţe sociale; în conformitate cu dispoziţiile HG nr.978/2002, acesta face parte din categoria de bunuri care aparţin domeniului public al Municipiului M., fiind trecut în inventar la nr. curent 1697, cod clasificare 1.6.1.
In ce priveşte imobilul cu nr. top.4112/2/3 de 299 stânjeni (1076 mp) din CF 5789, fosta proprietate H. până la reforma agrară, în acest moment este trecut în cartea funciară în favoarea MFA, aşa cum a arătat expertul în suplimentul la expertiză de la fila 128 dosar şi pe această suprafaţă se află calea de acces la imobilul ce constituie locuinţa socială de la nr.-. Acest imobil are categoria de folosinţă arabil şi, conform susţinerilor pârâtului Municipiul M. prin Primar, face parte din inventarul bunurilor aparţinând domeniului privat al municipiului, fiind însuşit de Consiliul Local M. prin hotărârea nr.157/2001 (fila 133 dosar). De asemenea susţine că nr.top.4112/2/3 nu se suprapune ca amplasament peste nr. cad.4506/1/13 atribuit numitei H. M., aşa cum a afirmat expertul.
Se retine însă în cauză raportul de expertiză care stabileşte că cele doua suprafeţe se suprapun, întrucât susţinerile pârâtei nu sunt fundamentate, ci sunt întemeiate doar pe adresa primită de la D. P.- S. de C. şi A. din cadrul Primăriei.
De asemenea s-au mai identificat de către expert, conform planului de situaţie actual cu suprafaţa rămasă liberă (fila 174 dosar), şi alte suprafeţe, notate cu S1 de 2129 mp (top.4112/3/1 pe care se găseşte şi o casă în folosinţa numitului M. A), S2 de 2255 mp (top.4112/3/1), S3 de 338 mp, neidentificat cu nr.top si S4 de 337 mp, de asemenea neidentificat cu nr.top.
Reclamanţii au solicitat revendicarea întregii suprafeţe de 6540 mp, prin însumarea suprafeţelor evidenţiate de către expert cu S1, S2, S3, S4 si S5 , pârâtul Municipiul M. prin P. susţinând însă că suprafaţa nr. top.4115 era de 1188 stânjeni, adică 4277 mp şi nu se poate solicita toată suprafaţa rămasă liberă din top.4112/3/1, care este mai mare.
Deposedarea proprietarei tabulare s-a făcut în baza procesului verbal de expropriere nr.205/18 aug.1946 si viza cota de 1/1 din nr.top.3722 (fila 62 dosar). Temeiul pe care s-a făcut exproprierea a fost art.3 lit.a din Legea 187/1945, care prevedea urmatoarele:
În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la improprietarire şi pentru a constitui rezervele prevăzute la art. 2, pct. c şi d, următoarele bunuri agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor;
a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinînd cetăţenilor germani şi cetăţeni romani, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitlerista. Potrivit art.7din acelasi act normative, toate bunurile agricole arătate în art. 3 şi 6 trec imediat, fără nicio despăgubire, pe deplin, în proprietatea Statului, pentru scopurile arătate la art. 2.
Dispoziţiile art. 481 Cod civil prevedea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, în afară numai pentru cauză de utilitate publică şi cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Prevederea legală în baza căreia a fost expropriată proprietara tabulară ascendentă a reclamanţilor contravenea art. 481 Cod civil, dar şi Constituţiei din 1948 în materia ocrotirii proprietăţii particulare (art.8 si 10), precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului la care România era parte şi care prevedea că cedarea proprietăţii nu poate fi făcută decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Nu exista nici o dovada în sensul ca exproprierea s-a facut întrucât proprietarul a colaborat cu Germania hitlerista şi este cunoscut ca etnicii germani care părăseau ţara erau deposedaţi de bunurile lor, fiind obligaţi ori să înstrăineze imobilele în favoarea statului cu sau fără despăgubiri (al căror cuantum le era impus si nu putea reprezenta valoarea reala a bunului), ori expropriaţi. Condiţionarea plecării definitive din ţară a acestor etnici de preluarea de către stat a imobilului proprietatea lor sau preluarea bunurilor lor prin expropriere, fără despăgubiri, ca o sancţiune pentru părăsirea de către aceştia a ţării este considerată a fi un act abuziv, aspect recunoscut de practica judiciară. Titlul de proprietate al statului asupra imobilului este astfel fondat pe un act abuziv, iar preluarea de către stat s-a făcut în mod abuziv, deposedarea de proprietate fiind determinată de originea etnică şi nu de încadrarea în unul din cazurile prevăzute de actul normativ.
Pentru acestea, cererea reclamanţilor privind constatarea că imobilele revendicate au fost preluate de stat de la proprietarul tabular fără titlu valabil va fi admisă.
Decizia în interesul Legii nr. 33/9.06.2008 a Î.C.C.J., obligatorie, a statuat asupra aspectului de practică neunitară cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, acţiuni în revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 următoarele: „concursul dintre legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului SPECIALIA GENERALIBUS DEROGANT, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială expres. Cu toate acestea, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Acesta a fost, printre altele argumentul adus în sprijinul acţiunii in revendicare de către reclamanţi, însă, deşi s-au administrat probe în dosar în perspectiva admisibilităţii acţiunii reclamanţilor, instanţa urmează a se pronunţa mai întâi asupra inadmisibilităţii acţiunii, inadmisibilitate care a fost apreciată ca întemeiată în practica recentă a Tribunalului Sibiu în cauze asemănătoare (ex.decizia nr.-/26.11.2010 şi decizia civilă pronunţată în dosar nr.-/257/2009).
Conform considerentelor deciziei în interesul legii mai sus menţionată, nu se poate aprecia că existenţa Legii 10/2001 exclude, în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiune în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se respecte accesul la justiţie.
De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ si aplicarea dreptul comun în materia revendicării, respectiv art.480 Cod civil. Prin dispoziţiile sale, legea 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate si, fara sa diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedura cu caracter special. Legea 1/2001 , in limitele date de dispoziţiile art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 constituie dreptul comun in materia retrocedărilor imobilelor preluate de stat cu sau fara titlu valabil. Numai persoanele exceptate de la procedura acestuia act normativ, precum si cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale au deschisa calea acţiunii in revendicare (…).
Persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10, în cadrul acestui control partea interesată putând deduce judecaţii însuşi dreptul sau de proprietate asupra imobilului în litigiu. Prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a a Legii 10/2001 privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. In jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de către stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru contra României). Prin urmare imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile acestuia act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, cu excepţia celor pendinte la data de 14 februarie 2001. In caz contrar s-ar ajunge la situaţia in care legea 10/2001 ar fi golită de conţinut şi nu şi-ar produce consecinţe juridice, or nu aceasta a fost raţiunea pentru care s-a adoptat aceasta lege speciala de retrocedare.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 prevede că pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască dreptul de proprietate, iar art.2 al.2 din Legea nr.10/2001 (conform căruia persoanele ale căror imobile au fost preluate fara titlu valabil îsi păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi), invocat de reclamanţi, a fost abrogat de pct.2 al art.I din Legea nr.1/2009.
Prin urmare, în conformitate cu decizia data în interesul legii mai sus amintită, reclamanţii nu pot opta între procedura de drept comun a revendicării şi cea specială prevăzută de Legea nr.10/2001, acţiunea în revendicare pe drept comun fiind inadmisibila si urmând a se respinge ca atare. In consecinţa va fi respinsă şi cererea reclamanţilor privind revenirea la situaţia de CF anterioară trecerii în proprietatea statului.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Municipiul M. prin P., aceasta va fi admisa, în baza art.137 Cod de procedură civilă, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul stă în judecată în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, prin M. F. P., în afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Imobilele în discuţie se află în domeniul privat, trecând în momentul apariţiei Legii nr.69/1991 din proprietatea statului în proprietatea Municipiului M. care este reprezentat de P. (art.21 din Legea nr.215/2001) sau ţin de domeniul public al acestei unităţi administrativ teritoriale astfel încât s-a considerat că acesta este pârâtul care are calitate procesuală pasivă în acest litigiu.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
