Acţiune în revendicarea unui imobil aflat sub incidenţa prevederilor Legii 10/2001
S.C. – 1312/19.05.2011
Prin acţiunea civilă înregistrată la această instanţă la data de 7.02.2011 sub nr. dosar -/257/2011 reclamanţii W. H. A., W. A., B. K., G. S., W. I. şi S. R. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN C. L. PRIN P. pronunţarea unei hotărâri in care sa se dispună:
– nulitatea Deciziei administrative 197/1979 a fostului C. P. al J. S. emisă în baza D.223/1974 privind trecerea în proprietatea statului a imobilului reprezentând casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1216 mp, situat administrativ în satul M. nr.-, identificat în CF 100012 L. (provenit din conversia CF 2159) top 119-120;
– rectificarea cărţii funciare, radierea dreptului de proprietate al S. R. şi revenirea la situaţia de carte funciară anterioară care atestă dreptul de proprietate al defunctei W. A., mama reclamanţilor, asupra imobilului;
– restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv în baza Decretului 223/1974 prin decizia 197/1979;
– obligarea de a le preda imobilul în deplină proprietate, posesie şi folosinţă, urmând ca reclamanţii să ramburseze în condiţiile legii suma reprezentând valoarea despăgubirilor primite (8.469 lei), actualizată cu indicele inflaţiei.
Cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.
În fapt, se arată că reclamanţii sunt moştenitori legali ai defunctei W. A., născută în satul M. la data de -, decedată la data de – în G., G..
Mai arata reclamanţii că până în anul 1979 au locuit împreună cu mama lor în imobilul din M. nr.- care a fost proprietatea acesteia, proprietate pe care a pierdut-o în condiţii de ilegalitate ca urmare a unor măsuri abuzive luate în baza Decretului nr.223/1974 prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin acordarea unei sume modice, impuse, ce nu reprezintă exprimarea consimţământului şi nici valoarea reală a dreptului de proprietate. Acest act normativ a fost printre primele abrogate după Revoluţia din 22 decembrie 1989, ceea ce vine să dovedească lipsa lui de legalitate şi ca urmare să confirme caracterul ilicit al tuturor actelor de preluare în baza lui. Caracterul ilegal rezultă din faptul că s-a dat cu încălcarea Constituţiei din 1965, a reglementărilor privind proprietatea din art.480-481 ca şi a actelor normative internaţionale la care România era parte semnatară, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Protocoalelor la aceasta, în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Mai arată faptul că Statul a dobândit dreptul de proprietate în mod nevalabil, titlul său fiind nelegal, iar măsura de preluare una abuzivă.
Transferul dreptului de proprietate către stat în baza Decretului nr.223/1974 nu a fost un act liber consimţit, iar cauza care a stat la bază a fost una ilicită şi imorală, toate acestea fiind de natură să ducă la nulitatea actului şi deci la lipsa de valabilitate a titlului dobânditorului.
Pentru situaţiile în care statul nu a dobândit dreptul de proprietate în condiţii de deplină legalitate, devine evidentă lipsa de valabilitate a titlului sau, ceea ce a determinat legiuitorul, cu ocazia adoptării legii 10/2001, să reglementeze prin art.2(2) ca „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire”. Aşadar, rezultă că mama reclamanţilor nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului şi pe cale de consecinţă că niciodată imobilul nu a ieşit din patrimoniul lor.
Cu referire la lipsa de valabilitate a titlului, în situaţia în care imobilul a fost preluat în baza Decretului 223/1974, practica judecătorească în materie s-a pronunţat în sensul că „imobilul preluat de stat în baza Decretului 223/1974 poate fi restituit în natura fostului proprietar, chiar dacă acesta a primit, la data preluării, o despăgubire. Restituirea despăgubirii primite, actualizată cu indicele de inflaţie, se poate dispune în cazul în care se formulează o cerere în acest sens”.
Potrivit art.6 din Legea 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrative teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat fără titlu pot fi revendicate de foşti sau moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Consideră că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Această reglementare porneşte de la constatarea că, în lumina principilor de drept, categoria de bunuri la care se referă articolul menţionat sunt în proprietatea statului, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enumerate în textul menţionat. În caz contrar, în situaţia imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar. În speţă, la data când imobilul revendicat nu a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului 223/1974, era în vigoare din 1965, iar potrivit art.36, dreptul de proprietate personală era ocrotit. Mai mult, România ratificase Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, care în art.17 al.(1) şi (2), prevede că orice persoană are dreptul de proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa. Din interpretarea prevederilor art.480 Cod civil rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art.481 Cod civil nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În ceea ce priveşte calea dreptului comun aleasă de către reclamanţi pentru revendicarea imobilului, având în vedere faptul că prin acţiunea lor nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate – imobilul revendicat nefiind înstrăinat, fiind în continuare în domeniul privat al statului sau eventual al unităţii administrativ teritoriale nici nu este afectată securitatea raporturilor juridice, aşa cum statuează de altfel şi reprezentanţii ICCJ când au reglementat practica judiciară în materia proprietăţii, reclamanţii considerând că cererea lor înaintată în baza dreptului comun este admisibilă.
În dovedire au depus la dosar CF in extenso, încheierea de întabulare 717/21.03.1979, decizia 197/12.03.1979 de preluare în baza D.223/1974, act de identitate, acte de stare civilă, toate în copii certificate în conformitate cu originalul.
Cererea a fost timbrată cu taxa de timbru de 100 lei şi timbru judiciar de 0,6 lei.
La data de 22.03.2011 reclamanţii au depus la dosar o precizare de acţiune prin care au arătat că înţeleg să cheme în judecată în calitate de pârâţi C. L. prin P. şi C. J. S., solicitând:
– să se constate nulitatea absolută a Deciziei 197/1979 a fostului Consiliu Popular al jud. S. prin care s-a preluat în proprietatea statului imobilul casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1216 mp, situat administrativ în satul M., nr.-, identificat în CF 100012 L. (provenit din conversia CF 2159) top 119-120, aparţinând defunctei lor mame W. A. precum şi a încheierii de întabulare nr.717/21.03.1979;
– să se dispună revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, în favoarea numitei W. A., în cea ce priveşte imobilul identificat mai sus, aşa cum a fost aceasta înscrisă în CF 100012 L., A+1, sub nr. top 119 şi 120, sub B,1, cu titlu de drept atribuire potrivit Decretului 81/1954. Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Au arătat că scopul acţiunii pe care au formulat-o, întemeiată pe dispoziţiile art.480 Cod civil, este redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ca urmare a preluării acestuia în mod unilateral de către stat, fără acordarea unei despăgubiri reale şi echitabile, în baza Decretului 223/1974, act normativ care cuprinde dispoziţii legale abuzive aflate în contradicţie cu Constituţia României din 1965 în vigoare la acea dată şi care prevedea la art.36 că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. De asemenea, dată fiind situaţia socio-politică a vremii, defuncta lor mamă – proprietară fiind, a fost nevoită să vândă statului, pentru un preţ derizoriu şi stabilit unilateral, imobilul în litigiu în temeiul D.223/1974, pentru a i se aproba plecarea din ţară, ceea ce conturează o preluare abuzivă a bunului.
Mai precizează reclamanţii că în prezenta cauză au calitate procesuală pasivă Consiliul Judeţean S. şi C. L. prin P., primul având calitate de continuator/succesor în drepturi şi obligaţii al fostului Consiliu Popular Judeţean S. – emitentul actului a cărei nulitate o cer, iar C. L. prin P. pentru că imobilul în discuţie se află în domeniul privat, trecând în momentul apariţiei Legii 69/1991 din proprietatea statului în proprietatea C. L. care este reprezentată în instanţă de Primar, conf.art.21 din Legea 215/2001.
În drept a invocat art.12 şi 36 din Constituţia României din anul 1965 republicată în BO, Partea I, nr.64/1986, art.48 şi 481 Cod civil, art.34 alin.1 pct.1 coroborat cu art.36 din DL 15/1938, art.6 din Legea 213/1998 şi art.1 al Protocolului 1 la CEDO şi a art.6 din aceeaşi convenţie.
Pârâta C. L. a formulat întâmpinare prin care a arătat că, în principiu, nu se opune acţiunii formulate de reclamanţi, în măsura în care aceştia fac dovada calităţii de moştenitori acceptanţi ai defunctei W. A., decedată la data de -, fosta proprietară a imobilului în litigiu; solicită, totodată, a nu fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, având în vedere poziţia procesuală exprimată, în condiţiile art.275 Cod pr. civilă.
În fapt, se arată că, în prezent, imobilul situat administrativ în M. nr. – jud. S., înscris în CF nr.100012 L., nr. top 119-120 este proprietatea S. R.. La momentul la care proprietara imobilului a plecat din ţară, acesta a fost luat în proprietate de către S. R., în schimbul unei juste despăgubiri, despăgubire ce nu era atât de modică, aşa cum spun reclamanţii din prezenta cauză.
În prezent, imobilul se află în proprietatea S. R., care, de la momentul plecării defunctei în G. şi până în prezent, s-a ocupat de acesta. Pârâta a încheiat cu familia numitului L. A., familie compusă din 8 membri, un contract de închiriere cu privire la acest imobil, în anul 2009, pe o perioadă de 5 ani, până la data de 01.05.2014. În momentul de faţă se află în derulare acest contract de închiriere, contract ce a fost încheiat în condiţii de legalitate, aşa încât, în măsura în care se va restitui în natură imobilul către reclamanţi, trebuie respectat dreptul chiriaşilor în condiţiile OUG 40/1999.
Dat fiind faptul că nu suntem în prezenţa Legii 10/2001, lege specială de reparaţie, potrivit căreia formularea notificării echivala cu acceptarea moştenirii după defunctul înscris în cartea funciară, pârâta consideră că reclamanţii trebuie să facă dovada calităţii de moştenitori acceptanţi ai succesiunii, deci implicit calitatea de persoane îndreptăţite.
Aşadar, fiind în prezenţa unei acţiuni de drept comun, reclamanţii au obligaţia de a face dovada aspectelor mai sus invocate, respectiv preluarea abuzivă din partea statului şi calitatea de persoane îndreptăţite.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la restituirea în natură a imobilului, consideră că acesta nu este de natura acţiunii în revendicare, fiind specific acţiunilor bazate pe legea specială.
Solicită, totodată, a obliga reclamanţii, în situaţia în care se va dispune restituirea în natură a imobilului, la restituirea către C. L. reprezentată legal prin Primar, a sumei primite cu titlu de despăgubiri, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, de la momentul acordării acesteia şi până la plata efectivă.
De asemenea, solicită, în temeiul art.275 cod pr. civilă a nu fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, având în vedere poziţia lor procesuală.
În drept s-au invocat dispoziţiile art.115-18, art.275 Cod pr. civilă. În baza art.242 Cod pr. civilă au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Pârâtul C. J. S. a formulat întâmpinare, depusă la dosar la data de 27.04.2011, prin care solicită să se dispună respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu acesta, dat fiind faptul că nu are calitate procesuală pasivă.
Arată că imobilul în cauză, situat în comuna L., sat M., nr.-, identificat în CF 100012 L., nr. top 119-120 se află în proprietatea C. L. – domeniul privat al acesteia aşa cum se susţine în precizarea de acţiune formulată de reclamanţi.
Între fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al jud. S., organizat în baza Legii 57/1968, emitentul deciziei de trecere în proprietatea Statului Român şi actualul Consiliu Judeţean S., ca autoritate deliberativă a administraţiei publice judeţene, organizat în baza Legii 215/2001 există diferenţe fundamentale, care fac imposibilă orice identitate între acestea. Totodată, imobilul cu privire la care s-a formulat prezenta acţiune nu face parte din domeniul privat al jud. S., unitatea administrativ teritorială, ca persoană juridică de drept public nu a exercitat drepturile, respectiv obligaţiile corespunzătoare calităţii de titular al dreptului de proprietate. În consecinţă, Consiliul Judeţean S. nu este îndreptăţit să stea în judecată în calitate de pârât.
Pe fondul cauzei, deoarece Consiliul Judeţean S. nu este îndreptăţit a sta în judecată în calitate de pârât, lasă soluţia la aprecierea instanţei.
În drept s-au invocat dispoziţiile art.480 Cod civil, art.15-18 Cod pr. civilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Antecesoarea reclamanţilor, W. A., născută în M. la – şi decedată în 1998 în G., a fost proprietara tabulară a imobilului situat în M. nr. -. Acest imobil compus din casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1216 mp, CF 2159, top 119-120 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974 cu plata unei despăgubiri, conform deciziei administrative nr.197/1977 a fostului Consiliu Popular al Judeţului S..
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe art.480 Cod civil si nu au făcut dovada acceptării moştenirii după proprietara tabulara, ci doar dovada faptului ca sunt succesori ai acesteia. De asemenea acestora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001, acţiunea lor tinzând la retrocedarea imobilului trecut in proprietatea statului după emigrarea proprietarei tabulare in Germania. Nu au făcut dovada faptului ca au apelat la aceasta procedura speciala.
Decizia în interesul Legii nr.33/9.06.2008 a Î.C.C.J., obligatorie, a statuat asupra aspectului de practică neunitară cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, acţiuni în revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 următoarele: „concursul dintre legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului SPECIALIA GENERALIBUS DEROGAT, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială expres. Cu toate acestea, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Acesta a fost, printre altele argumentul adus în sprijinul acţiunii în revendicare de către reclamanţi, însă instanţa urmează a se pronunţa mai întâi asupra inadmisibilităţii acţiunii, inadmisibilitate care a fost apreciată ca întemeiată în practica recentă a Tribunalului Sibiu.
Conform considerentelor deciziei în interesul legii mai sus menţionate, nu se poate aprecia că existenţa Legii 10/2001 exclude, în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiune în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se respecte accesul la justiţie.
De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicări, respectiv art.480 Cod civil. Prin dispoziţiile sale, Legea 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Legea 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 constituie dreptul comun în materia retrocedărilor imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare (…).
Persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii 10/2001, în cadrul acestui control partea interesată putând deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de către stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru contra României). Prin urmare imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile acestui act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, cu excepţia celor pendinte la data de 14 februarie 2001. În caz contrar s-ar ajunge la situaţia în care Legea 10/2001 ar fi golită de conţinut şi nu şi-ar produce consecinţe juridice, or nu aceasta a fost raţiunea pentru care s-a adoptat această lege specială de retrocedare.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 prevede că pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască dreptul de proprietate, iar art.2 al.2 din Legea nr.10/2001 (conform căruia persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi), invocat de reclamanţi, a fost abrogat de pct.2 al art.I din Legea nr.1/2009.
Prin urmare, în conformitate cu decizia dată în interesul legii mai sus amintită, reclamanţii nu pot opta între procedura de drept comun a revendicării şi cea specială prevăzută de Legea nr.10/2001, acţiunea în revendicare pe drept comun fiind inadmisibilă şi urmând a se respinge ca atare. În consecinţă va fi respinsă şi cererea reclamanţilor privind revenirea la situaţia de CF anterioară trecerii în proprietatea statului. Fata de excepţia inadmisibilităţii invocate in cauza, analizata cu întâietate, este superfluu a se mai pronunţa instanţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a paratului Consiliul Judeţean S., inadmisibilitatea primând fata de lipsa de calitate a părţii.
Va dispune restituirea taxei de timbru de 100 lei achitate de către reclamanţi conform chitanţei nr.SBXWM7620678 din 17.01.2011, întrucât acţiunea este scutita de plata taxelor de timbru in temeiul art.15 lit.4 din Legea nr.146/1997.
