Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000
Legea nr. 218/2009, art. 48
Nu este fondată pe dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, acţiunea în contencios administrativ care vizează invocarea unor discriminări rezultată din conţinutul normativ al legislaţiei române.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal,
Sentinţa civilă nr. 311 din 14 iulie 2011, R.O.
Prin sentinţa civilă nr. 311/14.07.2011, pronunţată în dosarul nr. 245/59/2011, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, persoană juridică de chemare în judecată a pârâţilor Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti, Autoritatea Rutieră Română Bucureşti şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii solicitând să se anuleze în tot Hotărârea nr. 401, din data de 08.12.2010, pronunţată în dosarul nr. 365/2010 a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti şi admiterea plângerii formulate în sensul că prin dispoziţiile Ordinului nr. 1019/2009 (anexele 1-5) al ministrului transporturilor şi infrastructurii şi Circularele nr. 15736/14.06.2010 şi nr. 26931/01.09.2010 ale Autorităţii Rutiere Române, a fost instituit un tratament discriminatoriu cu privire la instructorii auto autorizaţi (persoane fizice autorizate în baza Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008) care încalcă prevederile art. 2 lit. e) şi i) din Ordonanţa nr. 137/2000 republicată privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de .
Curtea a reţinut potrivit probelor dosarului, reclamanta a sesizat pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării – Autoritatea de Stat Autonomă Bucureşti cu cererea de a se constata că instructorii auto autorizaţi (PFA în baza Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008) şi şcolile de conducători auto (societăţi comerciale constituite în baza Legii nr. 31/1990), sunt trataţi într-un mod diferit potrivit legilor de înfiinţare şi funcţionare ale acestora, de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi a Autorităţii Rutiere Române.
Reclamanta a susţinut că actele normative cum ar fi Legea nr. 21/2009, privind aprobarea Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2008, pentru modificarea şi completarea Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005, privind transporturile rutiere, Ordinul nr. 10019/2009 Anexele 1-5 al ministrului transporturilor şi Circularele nr. 15736/14.06.2010 precum şi nr. 26931/01.09.2010 ale Autorităţii Rutiere Române, creează un tratament diferit între instructorii auto autorizaţi (PFA constituiţi în baza Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008) şi şcolile de conducători auto (societăţi comerciale constituite în baza Legii nr. 31/1990).
Astfel, aşa cum rezultă din prevederile art. 48 din Legea nr. 218/2009, pregătirea teoretică şi practică a unei persoane în vederea obţinerii permisului de conducere sau a unei noi categorii ori subcategorii a acestuia se poate realiza, numai într-o “şcoală de conducători auto autorizată”, în condiţiile existenţei unui contract încheiat între “persoană şi şcoala respectivă”. In opinia petenţilor Ordinul Ministrului în Anexa 3, Capitolul 1 art. 2, prevede că, „…instructorul auto autorizat poate încheia contract doar cu o singură şcoală de conducători auto autorizată sub forma unui contract de prestări servicii” şi conform art. 3, „pregătirea practică pe care un cursant o face în vederea obţinerii permisului de conducere auto nu poate fi începută decât după ce a efectuat şi absolvit în prealabil pregătirea teoretică în aceeaşi şcoală de conducători auto autorizată”.
In acest sens, dispoziţiile legale reglementează şi modul de înregistrare a persoanei fizice autorizate în precum şi modul în care îşi va organiza şi conduce evidenţa contabilă şi anume în partidă simplă. Astfel, în opinia reclamantei se creează un tratament discriminatoriu faţă de şcolile de conducători auto înfiinţată ca societate comercială. Dispoziţiile legale, au creat un tratament discriminatoriu desfiinţând o întreagă categorie socio-profesională, care i-a transformat pe instructorii auto – persoane fizice autorizate, în angajaţi ai unor societăţi comerciale, în acest sens fiind încălcat accesul liber la o activitate economică, pornită din liberă iniţiativă constituită în mod individual şi independent.
Prin Hotărârea nr. 401/8.XII.2010 pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a dispus clasarea dosarului pentru că aspectele sesizate nu intră sub incidenţa prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, cu motivarea că în cauză trebuie să se analizeze în ce măsură obiectul petiţiei este de natură să cadă sub incidenţa prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, Colegiul analizează în strânsă legătură în ce măsură obiectul unei petiţii întruneşte, în prima instanţă, elementele art. 2 al Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, republicată, cuprins în Capitolul I Principii şi definiţii al Ordonanţei şi subsecvent, elementele faptelor prevăzute şi sancţionate contravenţional în Capitolul II – Dispoziţii Speciale, Secţiunea l-VI din Ordonanţă. În măsura în care se reţine întrunirea elementelor discriminării, aşa cum este definită în art. 2, comportamentul în speţă atrage răspunderea contravenţională, după caz, în condiţiile în care sunt întrunite elementele constitutive ale faptelor contravenţionale prevăzute şi sancţionate de Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată.
S-a mai reţinut de Consiliu că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 828 din 16 februarie 2009 a reţinut că în economia Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 dispoziţiile articolului 2 care definesc formele de discriminare, „sunt consecutive celor din articolul 1 alin. (3), care prevăd cine este subiectul obligaţiei de a respecta principiul egalităţii între cetăţeni – garantat de art. 1 alin. (2) în exercitarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor: „Orice persoană juridică sau fizică are obligaţia să respecte principiile egalităţii şi nediscriminării”. Din coroborarea aceloraşi texte (art. 1-2) rezultă obiectul discriminării: titularii drepturilor constituţionale enumerate în special în art. 1 alin. (2), îngrădiţi ori împiedicaţi în exerciţiul lor. Aşadar, în limitele atribuţiilor sale legale, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti este obligat să soluţioneze orice plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 prin stabilirea existenţei celor trei elemente susmenţionate.
Din acest punct de vedere, Colegiul a constatat că, în esenţă, petenta invocă vătămarea drepturilor prin efectul discriminatoriu al unor dispoziţii normative, în speţă nerecunoaşterea ca instructor autorizat în raport cu alte acte şi prevederi normative coroborat situaţiei instructorilor din cadrul şcolilor de şoferi. Partea reclamată arată că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 218/2009 s-au adus clarificări în legătură cu noţiuni precum instructor auto autorizat şi atestat, în sensul în care la art. 4814 sunt prevăzute condiţiile în care instructorii auto atestaţi, care sunt persoane fizice înregistrate la oficiul registrului comerţului, pot fi autorizaţi şi îşi pot desfăşura activitatea.
Colegiul a reţinut că s-a mai pronunţat asupra unor plângeri cu acelaşi obiect, între altele, prin Hotărârea nr. 604 din 26.11.2009. Pe de altă parte, analizând fondul plângerii deduse soluţionării şi susţinerile contradictorii ale părţilor, în opinia Colegiului, împrejurările invocate de petent, ce ar presupune analiza obiectului dedus soluţionării, sub aspectul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, exced prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, deoarece acestea vizează în mod indisolubil modalitatea de interpretare a legii (legea privind transporturile rutiere şi prevederile referitoare la condiţiile de autorizare a instructorilor auto) şi în ultimă instanţă aplicarea legii şi a metodologiei de autorizare a instructorilor auto.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.011 din 8 noiembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 809 din 27 noiembrie 2007 şi a reiterat în Deciziile sale cu nr. 818, nr. 819, nr. 820 şi nr. 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008 „Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare este o reglementare specială care stabileşte comportamentele considerate discriminatorii în viziunea legiuitorului şi creează mecanismele prin care orice tip de discriminare poate fi sancţionat şi eliminat”. Astfel, Curtea în mod expres desprinde scopul legiuitorului în reglementarea acelor „comportamente”, i.e. împrejurări de fapt aplicate la situaţia unor persoane, grupuri de persoane sau comunităţi comparativ cu alte persoane, grupuri de persoane ori comunităţi, ce pot fi reţinute ca discriminatorii în ipotezele prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 republicată. De altfel, în deciziile sus menţionate, Curtea Constituţională arată în mod explicit că „actul normativ criticat sancţionează contravenţional orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă care are ca scop ori efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în domeniul politic, economic, social şi cultural ori în orice alte domenii ale vieţii publice, dacă deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa se datorează apartenenţei la o rasă, naţionalitate, etnie, , categorie socială, respectiv convingerilor, sexului sau orientării sexuale ori apartenenţei la o categorie defavorizată”.
Se arată că este evident în acest sens, că acele comportamente considerate discriminatorii şi care sunt sancţionabile contravenţional nu pot fi echivalate sau asimilate cu situaţiile ce implică modificarea, completarea, respectiv adoptarea unor prevederi legale de către legiuitor si subsecvent modalitatea de interpretare şi aplicare a acestora. în cauză prin adoptarea şi ulterior modificarea legislaţiei privind transporturile rutiere s-au stipulat condiţiile în care instructorii auto atestaţi pot fi autorizaţi şi subsecvent s-au adoptat normele metodologice de autorizare a instructorilor auto. Or, condiţiile de fond privind autorizarea decurg sine qua non din prevederile art. 48 indice 14 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 218 din 2 iunie 2009, iar normele metodologice reglementează modalitatea concretă de aplicare a acestor prevederi din punct de vedere organizatoric şi administrativ.
În raport cu statuările relativ la Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, este lipsit de echivoc faptul că, prin natura sa, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti investighează, constată şi sancţionează fapte de discriminare. Or, în exercitarea competenţelor sale determinate de Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti nu se poate pronunţa asupra unor aspecte de legalitate din care poate decurge un eventual tratament diferit. Pentru a reţine incidenţa unui atare scop sau efect, în prezenta speţă, Colegiul Director ar trebui să se substituie instanţei judecătoreşti pentru a analiza justificarea aplicabilităţii prevederilor invocate, ca temei legal, în speţa de faţă. De altfel, situaţia invocată în cauză pune în discuţie drepturile subiective ale petentului în strânsă legătură cu interpretarea unor noţiuni care sunt reglementate de legiuitor prin acte normative speciale precum şi metodologia de atestare/autorizate a instructorilor de pregătire practică. Or, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională, interpretarea legii este atributul suveran al instanţelor judecătoreşti în opera de înfăptuire a justiţiei, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac. În acest sens este, de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 5 octombrie 1993, Decizia nr. 120 din 16 noiembrie 1994, Decizia nr. 39 din 10 aprilie 1996, Decizia nr. 300 din 1 iulie 1997, Decizia nr. 151 din 27 octombrie 1998, Decizia nr. 160 din 10 noiembrie 1998, Decizia nr. 14 din 9 februarie 1999, Decizia nr. 64 din 11 aprilie 2000, Decizia nr. 74 din 25 aprilie 2000, Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, Decizia nr. 24 din 29 ianuarie 2002, Decizia nr. 282 din 29 iunie 2004. Din acest punct de vedere, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti nu se poate subroga instanţelor de judecată pentru a face aprecieri în legătură cu aspectele de fond ale petiţiei care decurg din modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, precum şi consecinţele juridice ce decurg dintr-o asemenea interpretare.
Cu atât mai mult, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti arată că nu are competenţa raţione materiae de a se pronunţa cu privire la existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unui text de lege. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 997 din 7.10.2008, relativ la dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, republicată. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 828 din 16 februarie 2009 a statuat că în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti dispoziţiile unei legi, reclamate ca având efect discriminatoriu, nu pot face, prin ele însele, obiectul unei sesizări întemeiate pe Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, ci doar al unei excepţii de neconstituţionalitate în a cărei soluţionare Curtea Constituţională are atribuţii exclusive, conform art. 146 lit. d din României.
Potrivit art.1 alin.(1) din O.G. nr.137/2000 republicată, în România, stat de drept, democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege.
Prin alin. (2) al acestui articol din ordonanţă, sunt enumerate drepturile de a căror garanţie se bucură cetăţenii României.
Potrivit art. 2 alin. (1) din ordonanţă, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
(2) Dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. 1 este considerată discriminare în înţelesul prezentei ordonanţe.
Art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 dispune că, comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1 – 7) atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, în condiţiile legii.
Art. 3 din ordonanţă prevede că dispoziţiile prezentei ordonanţe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum şi instituţiilor publice cu atribuţii în ceea ce priveşte:
a) condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul la toate formele şi nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare profesională;
b) protecţia şi securitatea socială;
c) serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi;
d) sistemul educaţional;
e) asigurarea libertăţii de circulaţie;
f) asigurarea liniştii şi ordinii publice;
g) alte domenii ale viaţii sociale.
Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă că pot face obiectul unei discriminări în sensul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 numai comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislaţia statului român, şi nicidecum constatarea unei discriminări între persoane, rezultată din conţinutul normativ al legislaţiei care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi, aşa cum reclamanta a cerut a se constata prin sesizarea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti.
Reţinându-se că şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, în acelaşi sens prin decizia civilă nr. 829/16.II.2009, şi anume că nu poate face obiectul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 cererea de a se constata caracterul discriminatoriu al unui act normativ, Curtea a respins acţiunea ca nefondată.
