(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.16326/299/2007 – DECIZIA CIVILĂ NR.177/17.02.2011)
Prin sentinţa civilă nr. 13136 pronunţată la data de 20 octombrie 2008, în dosarul nr. 16326/299/2007 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, au fost respinse excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti pentru primul capăt de cerere, iar acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii C.G.F. şi C.T.S. în contradictoriu cu pârâta D.V. a fost admisă, în sensul obligării acesteia să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în B., str.G.C., nr.56, apartament 1.
Pe fond, a reţinut că imobilul proprietatea reclamanţilor a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 iar, după apariţia Legii 10/2001, a fost emisă Dispoziţia 4556/8.09.2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care imobilul a fost restituit în natură reclamanţilor, cu excepţia apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, printre care şi apartamentul nr. 1 al pârâtei.
Raportat la art. 46 din Legea nr. 10/2001, instanţa a constatat că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sunt valabile condiţionat de încheierea lor cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, indiferent dacă acestea au fost preluate cu sau fără titlu valabil, pentru cele din urmă adăugându-se şi condiţia bunei-credinţe.
Raportat la aceasta, instanţa a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu (Decretul 92/1950 neputând constitui un titlu valabil în sensul art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, deoarece contravenea dispoziţiilor art. 8, 10 şi 16 din din 1948, art. 481 şi tratatelor internaţionale la care România era parte, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), actul prin care pârâta a dobândit imobilul a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995 (respectiv cu nerespectarea termenului de 6 luni ce permitea formularea opţiunii chiriaşului pentru cumpărare abia după data de 26.07.1996), iar buna credinţă a părţilor contractante nu poate fi reţinute (în condiţiile în care exista un dubiu cu privire la valabilitatea titlului statului, iar cumpărătoarea nu a făcut minime diligenţe pentru a afla dacă proprietarul deposedat abuziv a contestat sau nu valabilitatea titlului statului).
În considerentele sentinţei prima instanţă a concluzionat că cererea reclamanţilor este întemeiată şi se impune constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr. 269/112/1999 încheiat de pârâtă cu Primăria Municipiului Bucureşti şi obligarea acesteia la a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat.
Prin decizia civilă nr.671 A din 21.05.2010, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta – pârâtă D.V., în contradictoriu cu intimaţii – reclamanţi C.G.F. şi C.T.S., cu intimatul – pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, împotriva sentinţei civile nr. 13136 pronunţată la data de 20 octombrie 2008, în dosarul nr. 16326/299/2007 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererea privind revendicarea imobilului (capătul al doilea al cererii de chemare în judecată), ca neîntemeiată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii, la data de 2.08.2010, au declarat recurs intimaţii – reclamanţi C.G.F. şi C.T.S., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 27.08.2010.
Prin motivele de recurs formulate de către recurenţii – reclamanţi aceştia solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei criticate în sensul respingerii apelului pârâtei D.V. şi, pe cale de consecinţă menţinerea sentinţei nr. 13136/20.10.2008 ca fiind temeinică şi legală, având în vedere:
În fapt: instanţa de apel a admis apelul pârâtei – persoane fizice şi a schimbat în parte sentinţa judecătoriei reţinând că:
– în principiu, acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, este neîntemeiata în raport de Decizia I.C.C.J. nr. 33/09.07.2008 întrucât a uzat deja de prevederile legii speciale nr. 10/2001 şi imobilul respectiv a fost cumpărat cu buna credinţă ca efect al prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute în raport de art. 45 din Legea nr.10/2001.
Perspectiva dispoziţiilor C.E.D.O. nu se aplică în cauza de faţă având în vedere art. 329 Cod procedură civilă şi, implicit Decizia nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Motivul de recurs prevăzut de alt. 304 pct. 9 Cod procedură civilă – Hotărârea este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
A. Consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinica şi nefondată, prin care a omis să se raporteze la: prevederile art. 20 din Constituţia României care instituie obligaţia pentru instanţele şi autorităţile române ca legile interne ale statului român să fie interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului (semnate de România); jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (care se impune cu precădere), şi a dat dreptate celui care a cumpărat un imobil preluat şi vândut abuziv de către stat, prelungind – astfel – starea incertă a proprietăţilor in România.
Recurenţi – reclamanţi arată că nu văd care sunt raţiunile pentru care instanţa de apel a dat întâietate unei Decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în faţa prevederilor Constituţiei şi a Jurisprudenţei C.E.D.O. cu atât mai mult cu cât chiar această decizie confirma faptul că, în cazul în care există neconcordante între Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.
Revenind la motivare a deciziei criticate, consideră că instanţa de apel nu a făcut decât să dezvolte teoria inadmisibilităţii acţiunii de drept comun raportându-se numai la decizia 33 a Înaltei Curţi, fără a arata textele legale încălcate de o astfel de acţiune în revendicare şi care sunt prevederile Legii nr. 10/2001 care arată – fără echivoc – faptul că aceasta este singura cale de recuperare a unui imobil preluat abuziv de către statul comunist.
Acţiunea în revendicare prin comparare de titluri poate fi îndreptată de către proprietar şi împotriva persoanelor care invoca un titlu în baza Legii nr. 112/1995 şi satisface – pe deplin – cerinţele impuse de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv permite accesul proprietarului la justiţie în mod real şi efectiv.
Mai mult, arată recurenţii – reclamanţi că în cauza de faţă nu se aplică dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 (“bunurile preluate de stat fără titlu valabil … pot fi revendicate de foştii sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”) întrucât acesta se referă la situaţia cererilor de restituire pentru bunurile preluate de stat şi aflate în patrimoniul acestuia (sau a unităţilor administrative – teritoriale) nu şi la situaţia bunurilor care nu se mai află în patrimoniul acestora ci în patrimoniul unor terţi, persoane fizice sau juridice.
Legea nr. 10/2001 stabileşte cadrul legal pentru acordarea de măsuri reparatorii, reglementând raporturile dintre stat – prin unităţile considerate prin lege ca fiind deţinătoare şi, respectiv instituţiile publice cu atribuţii specifice în acest sens şi foştii proprietari. Măsurile reparatorii reglementate de această lege sunt măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Dreptul comun, respectiv art. 480 şi următoarele Cod civil, invocat ca temei de drept, de data aceasta în raporturile dintre dobânditorii ulteriori ai imobilului (începând cu persoanele care au cumpărat imobilele de la stat) sunt pe deplin aplicabile întrucât nu conţin norme contradictorii astfel încât nu pot fi exceptate de la aplicare.
Arată recurenţii – reclamanţi că, Lege nr.10/2001 nu numai că nu interzice în mod expres apărarea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, dar mai mult, din cuprinsul său rezultă contrariul. Procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 a fost reglementată ca o cale facilă şi mai rapidă pentru persoanele îndreptăţite la restituire, fără ca aceasta să însemne că intenţia legiuitorului a fost aceea de a limita în vreun fel accesul liber la justiţie.
Au în vedere dispoziţiile art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora: nerespectarea termenului de a depune notificări conduce la pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent. Această prevedere nu poate avea o altă semnificaţie şi un alt efect decât acela de pierdere a beneficiului Legii nr. 10/2001, câtă vreme nu conţine nicio referire la modalitatea de apărare a dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acţiuni pe care solicitantul le-ar promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.
In caz contrar s-ar adăuga nepermis la lege.
Dacă legiuitorul ar fi înţeles să limiteze posibilitatea de apărare a unui drept fundamental (dreptul de proprietate), la un mijloc special de aplicabilitate limitata în timp, atunci ar fi făcut-o în mod expres.
Mai mult, dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Lege nu sunt altceva decât o expresie a principiilor de drept comun conţinute în art. 480 Cod civil, dând vocaţie titularului dreptului de a uza de toate mijloacele legale, administrative şi judiciare pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia acestui drept într-o manieră adecvată interesului său.
Aşadar, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu cuprind nicio prevedere care să împiedice promovarea unei acţiuni în revendicare, pe drept comun, împotriva unor persoane fizice şi nici nu putea să impună o astfel de limitare câtă vreme această lege nu reglementează obligaţia unităţii deţinătoare de a restitui un bun pe care nu îl mai are în patrimoniu, bunul fiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Mai mult, menţionează recurenţii – reclamanţi că, Legea nr.10/2001 nu impune, ca o condiţie specială de admisibilitate, ca înainte de formularea acţiunii în revendicare, să se formuleze acţiunea în constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond în pag.5 ultim aliniat din motivarea sentinţei).
Recurenţii au mai arătat că deşi Legea nr.10/2001 prevede şi o fază judiciară, aceasta nu este suficientă pentru a asigura accesul efectiv la justiţie, conform dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 6 din CEDO, pentru că nu se pot în discuţie toate problemele de fapt şi de drept, verificându-se doar respectarea prevederilor Legii nr.10/2001.
Acţiunea în revendicare urmăreşte redobândirea imobilului în integralitatea sa, în condiţiile în care legea 10/2001 nu are aceeaşi finalitate.
In opinia recurenţilor – reclamanţi, decizia criticată este nemotivată sub aspect legal, atâta vreme cât tribunalul şi-a restrâns motivarea sentinţei bazându-se numai pe interpretarea dată de către Înalta Curte prin Decizia 33/2008, fără a analiza chiar prevederile Legii nr. 10/20011
Astfel, din cuprinsul Legii nr.10/2001 nu reiese că aplicarea acesteia suprimă acţiunea în revendicare, ba mai mult, potrivit art. 47 (devenit art. 46 după republicare) persoana a cărei acţiune se află pe rol la data apariţiei legii poate alege calea Legii nr. 10/2001, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.
Acest text legal îndrumă (nu obligă) pe reclamantul dintr-o acţiune pornită pe dreptul comun (art. 480 – 481 Cod civil), lăsând la latitudinea sa dacă renunţă la judecarea acesteia, sau o suspendă până la emiterea unei dispoziţii/decizii de restituire/respingere, sau o continua, sau promovează altă acţiune.
Cu atât mai mult, Legea nr. 10/2001 nu interzice nici pornirea unei astfel de acţiuni în revendicare prin compararea titlurilor odată cu contestarea unei decizii/dispoziţii nelegale şi nici după eventuala pronunţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile într-o astfel de contestaţie.
B. Instanţa de apel a reţinut faptul că deşi reclamanţii invocă existenţa unui “bun” în accepţiunea doctrinei C.E.D.O. şi pârâta le poate opune existenţa unui alt bun.
Consideră că şi sub acest aspect Tribunalul a încălcat jurisprudenţa C.E.D.O. în ceea ce priveşte cazuri similare.
Astfel, şi în cazul recurenţilor – reclamanţi se poate vorbi de faptul că speranţa legitimă în recuperarea unui bun echivalează cu existenţa acestui bun. Cu atât mai mult cu cât acordându-se întâietate titlului pârâtei nu ar face decât să prelungească un lung sir de nedreptăţi şi de ingerinţe în dreptul de proprietate al autorului meu şi implicit în dreptul lor de proprietate.
In ceea ce priveşte practica europeană, în cererile contra României judecate de C.E.D.O. (Horia Jean Ionescu contra României, Julescu contra României, Paduraru contra României, etc … ), aceasta consideră ca vânzarea de către Stat a bunului altcuiva către terţi, chiar dacă anterior confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor, constituie o privare contrara art. 1 din Protocolul nr. 1.
De asemenea, în sentinţa Paduraru (Cererea nr. 63252/2000), decizia din 1.12.2005, C.E.D.O. decide că “acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie imprescriptibilă şi tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului”.
In consecinţă, nerespectarea acestui drept, atât în situaţia în care persoanele îndreptăţite au urmat procedura administrativă obligatorie, cât şi în situaţia în care această procedură nu a fost încheiată, ar constitui o încălcare a prevederilor art. 21 din Constituţie, care consacră accesul liber la justiţie, a art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi a art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18.05.1994.
Instanţa de apel nu a făcut decât să întoarcă sensul acestor Hotărâri C.E.D.O. în favoarea paratei pregătind astfel terenul pentru o nouă plângere la C.E.D.O.
Totodată recurenţii – reclamanţi, mai arată că pentru a întări aplicabilitatea celor expuse mai sus , menţionează precizarea făcută de către Curtea Constituţională în Decizia nr. 145/2004: “Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile “.
Potrivit aceleiaşi Hotărâri C.E.D.O. pronunţată în cauza Sebastian Taub împotriva României s-a reţinut, că: “44. Chiar dacă reclamantul nu a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, Curtea observă că societatea pe acţiuni Proprietate nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectiva a unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea consideră ca privarea reclamantului de dreptul de proprietate asupra apartamentului …. combinată cu lipsa totală de despăgubire, l-au făcut să suporte o sarcină disproporţionate şi excesivă, incompatibila cu dreptul la respectarea bunului sau, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1”
C. Cât priveşte titlul recurenţilor – reclamanţi, acesta este mai caracterizat, provine de la adevăratul proprietar (tatăl acestora), este un titlu obţinut cu bună credinţă şi, deci, este preferabil titlului obţinut de pârâta care a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
Pentru a concluziona, recurenţii – reclamanţi consideră că au suferit o încălcare majoră a dreptului de proprietate, prin lipsirea de bunul lor pentru o perioadă foarte îndelungată de timp, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor Constituţiei (art. 8 – în vigoare la data preluării şi art. 44 în prezent), art. 480 – 481 Cod Civil şi art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cât priveşte titlul acestora, acesta este mai caracterizat, provine de la adevăratul proprietar (tatăl lor), este un titlu obţinut cu bună credinţă şi, deci, este preferabil titlului obţinut de intimaţii – pârâţi prin vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
D. Mai mult, în cazul acţiunilor în revendicare a unor imobile prin metoda comparării celor titlurilor de proprietate nu are importanţă buna credinţă pe care o invocă una dintre părţile litigiului!
Pârâta nu poate invoca nici buna credinţă în apărarea titlului lui întrucât se află pe calea acţiunii în revendicare şi nu pe calea unei acţiuni în nulitate. Apărarea chiar dacă ar fi justificata, este insuficientă pentru a conduce la aprecierea titlului pârâţilor drept preferabil faţă de cel pe care îşi întemeiază pretenţiile recurenţii – reclamanţi.
Deci nu contează dacă reclamanţii au pornit o acţiune în nulitatea contractului de vânzare cumpărare al pârâtei şi, cu atât mai mult nu are importanţă dacă o astfel de acţiune este prescrisă din punct de vedere legal.
Criteriile legale pe care instanţa trebuia să le aibă în vedere de preferinţă sunt mai multe: astfel că titlul autorului reclamanţilor (şi implicit al acestora) este mai vechi decât al pârâţilor; are o dată certă anterioară – fiind transcris încă din 1946 – de când dreptul era transferat în patrimoniul autorului lor prin contractul de vânzare cumpărare nr. 8172/1938; îndeplinind cerinţele de publicitate imobiliară ale vremii.
De asemenea dreptul acestora este dobândit cu bună credinţă de la adevăratul proprietar.
Aşadar, titlul acestora cumulează toate atributele unui titlu preferabil, nu doar acela de a fi dobândit cu bună credinţă, iar acest aspect reiese din toate probele administrate în cauza şi pe care instanţa de fond nu le-a avut în vedere.
Recurenţii – reclamanţi menţionează faptul că trebuie reţinut şi următorul aspect: fostul chiriaş are posibilitatea reală de a recupera o sumă de bani echivalentă cu preţul actual pe piaţa imobiliară a imobilului respectiv (conform art. 50 alin. 3 şi art. 501 din Legea nr.10/2001 republicată şi modificată prin Legea nr.1/2009) mult mai mare decât cea plătită iniţial pe imobilul respectiv la momentul cumpărării pe când recurenţii – reclamanţi nu pot decât să spere la unele acţiuni la Fondul Proprietatea (a cărei ineficacitate a fost constatată chiar de C.E.D.O. în repetate rânduri).
Pentru a concluziona, consideră recurenţii – reclamanţi că au suferit o încălcare majoră a dreptului de proprietate, prin lipsirea de bunul lor pentru o perioadă foarte îndelungată de timp, cu încălcarea flagranta a dispoziţiilor Constituţiei (art. 8 – în vigoare la data preluării şi art. 44 în prezent), art. 480 – 481 Cod Civil şi art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
In drept recurenţii – reclamanţi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 299 şi următoarele, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă precum şi textele de lege arătate în cuprinsul motivelor de recurs.
La data de 19.11.2010 , prin serviciul registratură, intimata – pârâtă D.V., a repus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei civile nr. 671A, pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, pe care o consideră temeinică şi legală, pentru următoarele:
În fapt, recurenţii, prin motivele de recurs, critică decizia 617A a Tribunalului Municipiului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, pe care o consideră ca netemeinică şi nelegală şi solicită admiterea recursului şi pe fond menţinerea sentinţei civile nr. 13136/2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
În motivele de apel, a criticat sentinţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ca fiind netemeinică şi nelegală, deoarece instanţa de fond pentru a pronunţa o astfel de soluţie a analizat în considerentele sentinţei aspecte care erau străine cauzei (exemplu: – Decizia 369/16.07.2000 a Curţii de Apel Bucureşti). De asemenea, a analizat aspecte cu care nu a fost investită şi nici nu au fost puse în discuţie în şedinţa publică – constatarea nulităţii a contractului de vânzare-cumpărare nr. 269/112/1999.
Prin motivele de recurs, recurenţii îşi exprimă nemulţumirea că instanţa de apel a dat întâietate dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 ICCJ, faţă de jurisprudenţa C.E.D.O. sau a Constituţiei României. În cuprinsul său, Decizia 33/2008 ICCCJ analizează aspectele de ordin general cu privire la aplicarea Legii nr.10/2001 – sens în care se poate arăta că din interpretarea acestor norme legale rezultă că în situaţia în care un imobil cu destinaţie de Iocuinţă a fost înstrăinat fostului chiriaş, rezolvarea acţiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dreptului comun, prin cumpărarea titlurilor de proprietate ci, numai în baza dispoziţiilor Legi nr.10/2001.
Se impune astfel cercetate succesiv valabilitatea titlului cumpărătorului, buna sa credinţă şi respectarea imperativă a dispoziţiilor legii în vigoare la data înstrăinării – ori succesorii fostului proprietar ni i-au contestat în nici un moment valabilitatea contractului nr. 269/112/1999 – încheiat între intimata – pârâtă şi fosta unitate deţinătoare.
Legea nr. 10/2001, prin art. 18, lit. c, stabileşte că în cazul în car au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, cu ocazia înstrăină imobilului către fostul chiriaş, restituirea în natură nu mai este posibilă, în această situaţie foştii proprietari fiind despăgubiţi prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Legea nr.10/2001 nu urmăreşte să acord fostului proprietar deposedat abuziv un drept de opţiuni ci reglementează situaţiile juridice ale imobilelor care face obiectul său. Art. 480 Cod Civil cum a fost interpretat de jurisprudenţă şi literatura de specialitate, nu garantează restituirea bunurilor în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens. Astfel persoana deposedată abuziv de bun nu ar putea să obţină de despăgubiri. Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii.
Se apreciază de către recurenţi că decizia nr. 671A a tribunalului este motivată sub aspectul temeiului de drept deoarece tribunalul îşi restrânge motivarea numai sub aspectul Deciziei 33 a ICCJ, ceea ce este nefondat, având în vedere că în pag. 5 a considerentelor deciziei tribunalului se face referire la Legea 10/2001, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi analizează.
B. Cu privire la al doilea motiv, instanţa de apel nu încalcă jurisprudenţa C.E.D.O. când arată că “atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate”, persoanele care au dobândit cu bună credinţă bunurile (şi-n speţa de faţă buna credinţă nu a fost răsturnată de recurenţi prin neatacarea contractului de vânzare – cumpărare nr. 269/112/1999) nu trebuie să suporte responsabilităţile statului care a certificat acest bun. În motivarea recursului, recurenţii invocă o speţă contra României, judecate de C.E.D.O. din anul 2005 cu privire la acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 Cod civil, ori ICCJ prin Decizia 33/2008 face aplicarea principiului de drept, conform căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de recurenţi că este o privare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 a C.E.D.O. şi jurisprudenţa C.E.D.O., consideră intimata – pârâtă că nu este suficient ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul original de proprietate asupra imobilului revendicat ci şi ca acest titlu să fi fost reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea titlului statului vânzător asupra imobilului şi implicit existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului În patrimoniul reclamanţilor, ceea ce în speţa de faţă nu este cazul.
Simpla afirmaţie a recurenţilor – reclamanţi, din prezenta cauză, că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului 92/1950 şi neavând o hotărâre definitivă şi irevocabilă de anulare a titlului statului nu înseamnă că au fost încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 – neexistând o hotărâre definitivă şi irevocabilă de natura celor prevăzute de art. 2 din Legea 10/2001.
Faţă de cele arătate intimata – pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat.
Constatându-se legal învestită şi competentă să soluţioneze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului şi hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Calea de atac a recursului este întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, reclamanţii recurenţi susţinând că soluţia instanţei de apel este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, invocând din această perspectivă întreaga problematică a acţiunilor în revendicare având ca obiect imobile preluate abuziv în perioada regimului comunist, structurându-şi motivele de critică pe următoarele patru aspecte: admisibilitatea acţiunii în revendicare faţă de apariţia legii 10/2001, existenţa unui bun în sensul CEDO în ceea ce priveşte fostul proprietar, preferabilitatea titlului de proprietate al reclamanţilor faţă de titlu înfăţişat de pârâtă şi n lipsa de relevanţă a bunei credinţe în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Cu privire la chestiune invocată de recurenţii, referitoare la inadmisibilitatea acţiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, Curtea constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a celor statuate de instanţa supremă pe acest aspect, pe calea unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii cu luarea în considerare a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei create prin aplicarea acesteia.
Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, în baza Decretului nr.92/1950, Curtea constată că instanţa supremă s-a pronunţat asupra acestei chestiuni pe calea unei decizii în interesul legii, este vorba de decizia civilă nr 33/2008, care, potrivit prevederilor art. 330 indice 7 alin 3 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, are caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată sub aspectul soluţionării problemelor de drept.
Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat că, deşi nu exista un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acţiunea în revendicare este de plano exclusa ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanţa supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, are prioritate legea specială de reparaţie. In acelaşi timp, instanţa supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativa care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componentă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Din decizia Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanţa, investită cu o acţiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Din aceste aspecte pe care instanţa supremă le-a impus spre analiză în vederea soluţionării unei acţiuni în revendicare care priveşte un imobil preluat abuziv, prima cerinţă referitoare la existenţa unei bun în patrimoniul reclamantului este esenţială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanţei în privinţa la celorlalte chestiuni, anterior enumerate.
Curtea constată că instanţa de apel a dat în mod corect relevanţă acestor criterii de analiză impuse de instanţa supremă, reţinând că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar naţionalizat au urmat procedura Legii nr.10/2001, formulând notificare în condiţiile art.22 din acest act normativ, care a fost soluţionată favorabil prin emiterea unei dispoziţii de restituire parţială a imobilului, cu excepţia apartamentelor înstrăinate potrivit dispoziţiilor Legii nr.112/1995. Având în vedere că pe calea procedurii administrative a sistemului reparatoriu reglementat de Legea nr.10/2001, reclamanţilor li s-a recunoscut calitatea de proprietar asupra imobilului, Curtea constată că cele reţinute de instanţa de apel sub aspectul existenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor corespund dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii precum şi cu cele statuate de Înalta Curte prin decizia pronunţată în interesul legii.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu referitor la neconvenţionalitatea Legii nr.10/2001, instanţa supremă a statuat în decizia anterior menţionată că reprezintă un aspect ce trebuie examinat în raport de particularităţile concrete ale fiecărei cauze în parte.
Coroborând dispoziţiile art.18 ali.1 lit. c cu art.20 al.2 şi art.26 al.1 din Legea nr.10/2001, în ipoteza în care imobilul preluat abuziv a fost vândut de către chiriaşi potrivit dispoziţiilor Legii nr.112/1995, entitatea competentă să soluţioneze notificarea (în prezent Primăria Municipiului Bucureşti), va acorda măsuri reparatorii prin echivalent, acestea putând consta fie în bunuri sau servicii, fie în despăgubiri calculate potrivit dispoziţiilor Legii nr.247/2005 titlul VII. Având în vedere că este de notorietate că modalitatea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma bunurilor sau serviciilor în compensare nu-şi găseşte aplicabilitate practică, înseamnă că în cazul de faţă se impune acordarea de despăgubiri la valoarea de piaţă a apartamentului în litigiu, sens în care Primăria Municipiului Bucureşti a emis o dispoziţie motivată de propunere a acordării despăgubirilor, urmând a înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit dispoziţiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pe lângă aceasta Comisie, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor căreia i s-a acordat competenţa de a valida sumele finale de plată şi de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnaţi pentru stabilirea valorii bunurilor.
Astfel, în speţă, reclamanţilor li s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (sub forma despăgubirilor băneşti), în condiţiile prevederilor legii 247/2005, titlul VII pentru apartamentele are au fost vândute în baza Legii nr.112/1995. În funcţie de valoarea stabilită de Comisia Centrală, pe baza titlurilor de despăgubire, care încorporează dreptul de creanţă al persoanelor îndreptăţite asupra statului, la opţiunea deţinătorului, se vor emite fie titluri de plată în limita sumei de 500.000 ron fie acţiuni la Fondul Proprietatea.
În vederea plăţii despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală a fost înfiinţat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deşi acţiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă, până în prezent nu există nicio dovadă că acest fond ar fi început să funcţioneze de o maniera care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotărârea pronunţată în cauza Faimblat contra României. În orice caz, listarea la bursă a Fondului proprietate reprezintă o iniţiativă de eficientizare a sistemului reparator instituit de legea 10/2001, aspect căruia instanţa de apel înţelege să-i dea relevanţa cuvenită în actualul context legislativ.
Examinarea celorlalte criterii referitoare la respectarea principiului stabilităţii circuitului civil şi a principiului bunei credinţe a fostului chiriaş, cumpărător al apartamentului în baza legii 112/1995, trebuie să se realizeze luând în considerare şi poziţia pârâtului, în sensul dacă acesta se poate prevala de un bun conform prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr 1 la CEDO.
În mod corect, instanţa de apel a reţinut că pârâta este actualul titular al dreptului de proprietate asupra apartamentului, contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr.112/1995 nefiind contestat în justiţie sub aspectul validităţii în condiţiile prevederilor art. 45 din legea 10/2001, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că intimata pârâtă este beneficiarul unui bun, intrând sub protecţia oferită de dispoziţiile convenţionale anterior menţionate.
Într-o a astfel de situaţia, în care ambele părţi litigante se pot prevala de existenţa unui bun în patrimoniul lor, instanţa supremă, dând eficienţă regulilor dreptului comun în materia revendicării imobiliare, principii care de altfel au stat şi la baza sistemului reparatoriu instituit de legea specială, a statuat că în cazul în care există o imposibilitate fizică sau juridică de restituire a bunului în patrimoniul revendicantului, dreptul acestuia se converteşte în despăgubiri. Pe cale de consecinţă, Curtea, faţă de prevederile art. 330 indice 7 alin 4 Cod procedură civilă, care consacră caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate în interesul legii sub aspectul soluţie date problemelor de drept, apreciază că reclamanţii recurenţi au un drept de creanţă, contând în valoarea reală de piaţă a apartamentului revendicat, care se bucură de protecţia oferită de dispoziţiile art 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO.
Pentru aceste motive, Curte apreciază că acţiunea în revendicare este admisibilă dar nu poate fi considerată întemeiată, reclamanţilor recunoscându-li-se existenţa unui bun sub forma dreptului de creanţă şi de a dreptului real, de proprietate.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, Curtea consideră că prin analiza întreprinsă anterior, a răspuns deja acestor critici.
Faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în numeroase cauze înstrăinarea imobilului, în baza Legii nr.112/1995, chiar anterioară confirmării definitive, pe cale judiciară, a dreptului de proprietate a fostului proprietar, combinată cu absenţa unei reparaţii echitabile, reprezintă o ingerinţă contrară prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO nu este de natură să conducă la o altă concluzie. Pentru fundamentarea acestei opinii, Curtea are în vedere faptul că tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că actualii proprietari ai imobilelor care le-au cumpărat în baza Legii nr.112/1995 nu trebuie puşi în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care îi revine acestuia pentru abuzurile comise în perioada regimului comunist, în condiţiile au dobândit cu bună credinţă imobilul. De asemenea Curtea are în vedere şi semnificaţia conferită acţiunii în revendicare de instanţa supremă, potrivit deciziei civile nr.33/2008, în sensul că este un remediu menit să acopere deficienţele sistemului reparator al legii 10/2001(care îl fac incompatibil cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), astfel că soluţia acţiunii în revendicare trebuie să fie dată cu observarea modalităţii de acordare a măsurilor reparatorii de către legiuitor în cadrul legii speciale. În egală măsură, Curtea are în vedere şi faptul că foştii proprietari au la dispoziţie calea acţiunii în despăgubiri, reprezentate de valoarea reală de piaţă a imobilelor neretrocedate în natură, demers judiciar validat de practica judiciară, astfel că acţiunea în pretenţii anterior menţionată reprezintă o procedură judiciară caracterizată prin certitudine sub aspectul admisibilităţii, devenind în aceste condiţii o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar, de obţine o reparaţie echitabilă, care să răspundă principiului proporţionalităţii atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât şi din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, reclamanţii au susţinut preferabilitatea titlului lor, în principal pe motivul dobândirii imobilului de la adevăratul proprietar. Curtea nu contestă justeţea acestei afirmaţii, însă în acelaşi timp contată că reclamanţii nu au înţeles să uzeze de prevederile art 45 din Legea nr.10/2001, în baza cărora ar fi putut solicita în termenul special de prescripţie, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care intimata pârâtă a dobândit apartamentul în litigiu. Prin expirarea acestui termen, actul de înstrăinare care reprezintă titlul de proprietate al intimatei pârâte s-a consolidat, astfel că la acest moment şi în acest context procedural valabilitatea sa nu poate fi pusă în discuţie.
De asemenea Curtea nu neagă susţinerile reclamanţilor că au suferit o încălcare a dreptului de proprietate dar totodată observă că există mijloace legale pentru remedierea acestei ingerinţe la care au fost supuşi recurenţii: pe de o parte există sistemul reparator al Legii nr.10/2001, care este în proces de eficientizare, prin listarea la Bursă a Fondului Proprietatea, iar pe de altă parte, reclamanţii pot uza de căile dreptului comun, formulând o acţiune în despăgubiri pentru a obţine valoarea reală de circulaţie a imobilului.
Cu privire la ultimul motiv de recurs, referitor la greşita relevanţă pe care instanţa de apel a acordat-o bunei credinţe a intimatei pârâte în cadrul acţiunii în revendicare, Curtea reţine faptul că în contextul unei acţiuni în revendicare imobiliare clasice, buna credinţă nu are relevanţă în operaţiunea de comparare a titlurilor înfăţişate de părţi, acest lucru explicându-se prin faptul că instanţa verifică doar legalitatea transmiterii dreptului de proprietate, nu valabilitatea titlurilor părţilor din perspectiva condiţiilor de validitate reglementate de lege, precum şi prin efectul specific al acţiunii în revendicare, în sensul că în caz de admitere instanţa nu se pronunţă asupra nevalabilităţii titlului pârâtului, anulându-l ci doar admiţând acţiunea, obligă la restituirea bunului. Admiterea acţiunii în revendicare nu determină anularea titlului de proprietate al pârâtului ci duce doar la ineficientizarea acestuia. Buna credinţă reprezintă o aplicare a principiului validităţii aparenţei în drept şi-şi găseşte aplicarea în materia nulităţii actului juridic, salvând actul de nulitate şi permiţând dobânditorului cu titlu oneros de bună credinţă să păstreze bunul.
În cazul în care revendicarea are ca obiect un imobil preluat abuziv, această acţiune beneficiază de un regim juridic special, în sensul că soluţionarea acestei acţiuni se realizează cu observarea criteriilor speciale stabilite de instanţa supremă prin decizia civilă nr 33/2008. În cadrul acestora, o importanţă aparte se acordă bunei credinţe a fostului chiriaşi, cumpărător în baza legii 112/1995, Înalta Curte făcând trimitere la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Raicu. Această concepţie este în acord cu soluţia dată de legea 10/2001 în ipoteza în care chiriaşul se dovedeşte a fi de bună de credinţă iar contractul său de vânzare cumpărare s-a consolidat fie prin expirarea termenului de prescripţie pentru constatarea nulităţii absolute fie prin respingerea irevocabilă a acţiunii cu acest obiect. Având în vedere că excepţia dobânditorului de bună credinţă cu titlu oneros reprezintă o aplicare a teoriei proprietarului aparent, ce conduce la validarea actului de înstrăinare, care se impune a fi examinată în cadrul unei acţiuni în revendicare, potrivit celor statuate de instanţa supremă în susmenţionata decizie, Curtea apreciază că a răspuns acestei chestiuni invocate de pârâtă în susţinerea ultimului motiv de recurs.
În finalul motivelor de recurs reclamanţii au invocat faptul că foştii chiriaşi au posibilitatea să obţină , în condiţiile art. 50 din Legea nr.10/2001, preţul de piaţă al imobilului pe care l-au pierdut în urma admiterii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare. De asemenea Curtea reţine că această reglementare, menită să asigure foştilor chiriaşi o reparaţie echitabilă, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care foştii proprietari au posibilitatea legală şi reală să obţină valoarea reală de circulaţie a imobilului pe calea acţiunii în despăgubiri îndreptată împotriva statului, iar dispoziţiile art. 50 din Legea nr.10/2001 stabilesc unele distincţii care nu permit în toate cazurile obţinerea unei despăgubiri de către foştii chiriaşi egale cu valoarea de piaţă a imobilului. Pentru fundamentarea acestei concepţii, Curtea are în vedere şi faptul că instanţa supremă prin decizia civilă nr.33/2008 a statuat în sensul că aplicarea dreptului comun nu se poate face decât cu respectarea drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, faţă de prevederile art. 312 cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
2
