Actiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului se solutionează prin raportare la prevederile dreptului intern, cu respectarea dispozitiilor Legii nr.10/2001, dar şi a celor internationale, instanta apreciind dacă reclamantul are sau nu un bun în sensul art.1 din Primul Protocol
(CURTEA DE APEL BUCUREsTI – SECtIA A III-A CIVILĂ sI PENTRU CAUZE CU MINORI sI DE FAMILIE – DOSAR NR.18080/3/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.438A/21.04.2011)
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instante la data de 29.04.2009, reclamanta N.S., a chemat în judecată pe pârâta M.A.C., solicitând instantei să lase în deplină proprietate şi liniştita posesie imobilul, compus din apartamentul nr. 1 şi terenul aferent în suprafată de 200 mp, situat in Bucureşti, str. Intr. Dr. M.P. nr. 10, sector 4.
Reclamanta a evaluat obiectul cererii la suma de 550.000 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de autentificat sub nr.14.106/18.11.1977, tatăl său G.O. i-a donat 1/2 din apartamentul nr. l situat in Bucureşti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4, compus din 4 camere, vestiar, bucătărie, cămara, baie, spălătorie si boxa la subsol. Terenul in suprafata de 100 mp a fost preluat de Stat in baza Legii 58/1974. Totodată conform Certificatului de moştenitor nr. 484/1977 a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul compus din teren în suprafată de 100 mp si apartamentul nr. l situat in Bucureşti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4, compus din 4 camere, vestiar, bucătărie, cămara, baie, spălătorie si boxa la subsol.
Prin Decizia nr. 2449/20.12.1983, Statul a preluat in temeiul Decretului 223/1974 apartamentul nr. l situat in Bucureşti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4 si suprafata de 100 mp teren aferent
Reclamanta a arătat că Decretul nr.223/1974 a fost un act neconstitutional si nelegal, în contradictie vădita cu normele si principiile de baza ale dreptului civil, un act normativ adoptat de către organul executiv al statului, Consiliul de Stat. Decretul nr.223/1974 a fost înainte de a fi un act juridic, un act politic, al cărui scop era sanctionarea celor care părăseau tara din cauza terorii instituite de către regimul comunist. Decretul nr.223/1974 a încalcat chiar si legile adoptate de către acelaşi stat comunist, in primul rând Constitutia. Legea Fundamentala din 1965, care, din punct de vedere juridic era fără discutii deasupra tuturor celorlalte legi si decrete, prevedea in art.12 ca “terenurile si constructiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc si cu plata unei juste despăgubiri” si in art.36 ca “dreptul de proprietate este ocrotit de lege.” Nicăieri in Constitutia din 1965 nu se restrânge dreptul de proprietate după criterii de cetătenie sau domiciliu. In schimb, Decretul 223/1974 prevedea ca imobilele celor care plecau din tara in mod legal, fraudulos sau nu se mai întorceau, treceau in proprietatea statului, cu mentiunea ca daca plecai in mod legal puteai primi despăgubiri pentru constructie. In acest fel Decretul 223/1974 era un act normativ neconstitutional.
Reclamanta a mai precizat că Decretul 223/1974 a fost un act nelegal, încălcând dreptul intern, respectiv Codul Civil. Art.480 si 481 din Codul Civil nu au fost abrogate niciodată. Art.481 garanta ca “nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despăgubire”. Decretul 223/1974 era un act cu o forta juridica mai mica decât cea a Codului Civil, lege organica, cu toate că o lege ordinara nu poate modifica sau abroga o lege organica.
De asemenea, Decretul 223/1974 a încălcat şi dreptul international, respectiv pct.l si 2 din art.l al Primului Protocol Aditional al Conventiei Europene a Drepturilor Omului: ” Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului international”.
În cererea de chemare în judecată s-a mai precizat că „Trecerea in proprietatea statului” a fost de fapt o „confiscare”, în sensul că Decretul 223/1974 folosea termeni evazivi, care lăsau loc la interpretări. Titlul Decretului era: Reglementarea situatiei unor bunuri. In fapt, se restrângea categoria titularilor dreptului de proprietate asupra imobilelor, “se reglementau” doar bunurile imobile si se instituiau sanctiuni pentru cei care părăseau tara. In art.2, 3 si 4 se vorbea de trecerea unor imobile in proprietatea statului, fără a se denumi din punct de vedere juridic acesta operatiune: vânzare, donatie, expropriere, confiscare, etc. Codul Civil enumera modurile de dobândire si transmitere a proprietătii: succesiune, conventie, traditiune, accesiune, prescriptie, lege, ocupatiune si cedare (art.644,645 şi 481). Trecerea in proprietatea statului, in temeiul Decretului 223/1974, nu se făcea in baza unei conventii (cu exceptia situatiei când proprietarul pleca in mod legal), a succesiunii, traditiunii, accesiunii, prescriptiei, ocupatiunii. Din punct de vedere juridic mai rămâneau doua variante : legea si exproprierea.
Neputând fi definita juridic trecerea in proprietatea statului a imobilelor in conditiile prevăzute de Decretul 223/1974, aceasta măsura a reprezentat de fapt o confiscare a acelor bunuri, un abuz, o sanctiune politica. In acesta privinta, C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu si Al. Baicoianu, in Tratatul de Drept Civil Roman, sunt categorici (pct.88): “Confiscarea nu exista in dreptul privat modern, cel putin in principiu si in regula generala. Nimeni nu poate fi lipsit de bunul sau, de exercitiul si folosinta dreptului sau de proprietate, decât pentru un motiv de utilitate publica, si chiar in acest caz numai in schimbul unei despăgubiri (Cas.III, 20 mai 1908, Bul. 1908, p.983; 14 aprilie 1909 Bul. 1909, p.471.)”.
Cu privire la inaplicabilitatea Legii 112/1995, reclamanta a arătat că la 19.07.1995, Curtea Constitutională, prin Decizia nr.73, s-a pronuntat cu privire la constitutionalitatea Legii 112/1995 referitoare la reglementarea situatiei juridice a imobilelor cu destinatia de locuinte trecute in proprietatea statului, stabilind, cu privire la posibilitatea pentru foştii ai imobilelor nationalizate abuziv sau fără formalităti, de a obtine restituirea acestora sau despăgubiri, după cum urmează : “… Situatia este diferita in cazul locuintelor care au fost luate de către stat prin act administrativ ilegal, sau, pur si simplu, in fapt, deci fără titlu, fam ca constituirea dreptului de proprietate al statului sa aibă baza juridica. In asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu s-a stins. In mod legal, statul nefiind proprietar, asemenea bunuri nu pot fi incluse in categoria bunurilor vizate de legea al corei scop este reglementarea situatiei juridice a locuintelor trecute in proprietatea statului. Cu alte cuvinte, (…) masurile prevăzute in prezenta lege nu sunt aplicabile locuintelor pentru care dreptul de proprietate al statului nu a fost constituit legal”.
Reclamanta a concluzionat că “dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiintat”, statul nedevenind proprietar in situatia nationalizărilor fără titlu, în spetă, nationalizarea fiind fără titlu datorită neîncadrării autorului său în art.I din Decretul 92/1950.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispozitiile art.480 si 481 Cod Civil, pct.l si 2 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art.1 din Primul Protocol Aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
În sustinerea cererii, reclamanta a solicitat încuviintarea probei cu înscrisuri, pe care le-a depus la dosar şi proba cu interogatoriu.
Prin sentinta civilă nr. 935 din 25.06.2010 Tribunalul Bucureşti – Sectia a V-a civilă a respins cererea formulată de către reclamanta N.S., în contradictoriu cu pârâta M.A.C., ca neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul a retinut următoarele:
Prin contractul de donatie autentificat sub nr.14.106/18.11.1977, G.O. i-a donat reclamantei N.S.,1/2 din apartamentul nr. l situat în Bucureşti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4, compus din 4 camere, vestiar, bucătărie, cămara, baie, spălătorie si boxa la subsol. Terenul în suprafata de 100 mp a fost preluat de Stat în baza Legii 58/1974. Totodată conform certificatului de moştenitor nr. 484/1977 reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul compus din teren în suprafată de 100 mp şi apartamentul nr. l situat în Bucureşti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4, compus din 4 camere, vestiar, bucătărie, cămara, baie, spălătorie si boxa la subsol.
Prin Decizia nr. 2449/20.12.1983, Statul a preluat în temeiul Decretului 223/1974 apartamentul nr. l situat în Bucureşti, str. Dr. M.P. nr. 10, sector 4 si suprafata de 100 mp teren aferent.
Prin contractul de vânzare cumpărare nr. 8113/06.11.1996 încheiat între SC T. AL SA şi pârâta D.S., în calitate de cumpărătoare, aceasta din urmă a dobândit proprietatea asupra apartamentului nr. l şi terenul aferent în suprafata de 140,51 mp, situat în Bucureşti, str. Intr. Dr. M.P. nr. 10, sector 3.
Tribunalul a retinut că după cele sustinute de reclamantă, aceasta nu a mai făcut alte demersuri de recuperare a imobilului preluat de stat, în afara actiunii de fată.
Pentru a compara titlurile de proprietate ale părtilor, instanta a avut în vedere şi criteriile de preferintă prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul în litigiu se încadra în categoria celor preluate abuziv în perioada martie 1945 – decembrie 1989.
Fată de aceste criterii instanta a apreciat că titlul pârâtei – persoană fizică este preferabil celui detinut de către reclamanta.
Astfel, tribunalul a retinut că potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronuntată de Înalta Curte de Casatie şi Justitie în interesul legii, nu se poate aprecia că existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situatiile posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare în temeiul dreptului comun.
Este aşadar necesar să se analizeze, în functie de circumstantele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Conventia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă actiunea în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securitătii raporturilor juridice.
În principiu, când obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun ce nu apartine a vânzătorului, recunoaşterea dreptului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului nemo plus juris ad allium transferre potest quam isse habet. Totuşi, în conflictele de interes legitim dintre fostul proprietar şi subdobânditorul de bună credintă al bunului imobil, este preferat acesta din urmă, pentru asigurarea securitătii circuitului civil şi a stabilitătii raporturilor juridice.
În această situatie, în cadrul actiunii în revendicare întemeiate pe dispozitiile dreptului comun (art.480 Cod civil), tribunalul nu poate considera preferabil titlul reclamantei, aşa cum sustine aceasta. Având în vedere şi consideratiile teoretice mentionate mai sus, tribunalul a constatat că preferabil este titlul subdobânditorului de bună credintă, aceasta nefiind răsturnată în cauză, în conditiile în care la data cumpărării (sau ulterior) nu figura o cerere a fostului proprietar pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
În această situatie, restituirea în natură a apartamentului cumpărat de pârâta cumpărătoare nu mai este posibilă, pentru acoperirea prejudiciului suferit, reclamanta fiind îndreptătită, în conditiile legii, la despăgubiri.
În ceea ce priveşte aplicarea în spetă a Conventiei Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a retinut următoarele:
În cauza Lupaş împotriva României, din 14.12.2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a retinut că în ipoteza în care, nici o instantă internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamantilor în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu, aceştia nu au un „bun actual” în sensul jurisprudentei Curtii (cauza Kopecky împotriva Slovaciei).
Prin urmare, în sensul acestei jurisprudente a Curtii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care reclamanta nu a introdus până la data prezentei cereri (29.04.2009) nicio actiune în justitie sau cerere la autoritătile administrative, în temeiul dreptului comun sau a unei legi speciale de reparatie, tribunalul a retinut că reclamanta nu se poate prevala de existenta unui „bun” în sensul Conventiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Rămâne de analizat dacă reclamanta avea cel putin o „sperantă legitimă” de a i se recunoaşte un drept de proprietate asupra imobilului.
În această problemă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că o creantă nu poate fi considerată ca o „valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată printr-o jurisprudentă bine stabilită a instantelor (cauza Lupaş împotriva României).
În cauză, aşa cum am arătat mai sus, potrivit jurisprudentei Înaltei Curti de Casatie şi Justitie (Decizia nr. 33/2008 – în interesul legii), aplicarea altor dispozitii legale decât cele ale legii speciale, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Conventie apartinând altor persoane.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a retinut că nu se poate retine că reclamanta ar avea o „sperantă legitimă” privind restituirea în natură a imobilului vândut pârâtei.
Mai mult decât atât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legislatia cu privire la restituirea imobilelor preluate de stat trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstantelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credintă, să nu fie puse în situatia de a suporta responsabilitatea, care apartine Statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, cazul Raicu împotriva României). De asemenea, nici consecinta insecuritătii raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Dreptul la un proces echitabil în fata unei instante garantat de art. 6 alin. 1 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enuntă preemineta dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Având în vedere toate aceste considerente, apreciind ca titlul pârâtei este mai caracterizat tribunalul a respins actiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinte la data de 30.09.2010, a declarat apel reclamanta N.S., care a fost înregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucureşti – Sectia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 01.11.2010.
Prin motivele de apel depuse în şedinta publică de la 27.01.2011, apelanta – reclamant N.S., arată următoarele:
În fond, actiunea în revendicare este întemeiată. In cadrul comparării titlurilor de proprietate invocate, instanta de judecată trebuie să dea câştig de cauza titlului său. Este mai bine caracterizat, este mai vechi, provine de la adevăratul proprietar, a efectuat formalitătile de publicitate imobiliară înaintea intimatei-pârâte.
Conventia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul său de proprietate. Nu exista niciun argument pentru care prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului ar fi în favoarea subdobânditorului unui imobil preluat fără titlu. Dacă ar exista o altă interpretare, Conventia ar legifera hotia şi garantia dreptului de proprietate ar fi golită de continut. Aşadar, Conventia garantează dreptul de proprietate al primului proprietar şi al succesorilor acestora dacă transmiterea proprietătii a respectat legea.
In cazul de fată au existat două abuzuri comise, primul de Statul Român, al doilea de Statul Român în complicitate cu chiriaşul cumpărător. Primul abuz a avut loc în 1950 când imobilul a fost practic confiscat, astfel cum a arătat şi în cererea de chemare în judecată. Al doilea abuz a avut loc în 1996 când s-a întâmplat o a două „nationalizare” prin vânzarea imobilului către chiriaş. Statul a vândut ceva ce nu-i apartinea, iar chiriaşul nu a cumpărat de la adevăratul proprietar. Ambele abuzuri au încălcat prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului şi trebuie să fie sanctionate de către instanta de judecată prin admiterea actiunii. Chiriaşul a cumpărat un imobil care nu intra sub dispozitiile Legii 112/1997 deoarece nu fusese preluat de stat cu titlu.
Prevederile Legii 10/2001 nu constituie o piedică în admiterea actiunii în revendicare. Este adevărat că Legea 10/2001 este o lege specială în raport cu Codul Civil. Este adevărat ca Înalta Curte de Casatie şi Justitie a decis ca în caz de concurs, legea specială prevalează. Insă, aceeaşi Înaltă Curte de Casatie şi Justitie a decis ca “în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Conventia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.”
Mentionează apelanta – reclamantă că, Legea 10/2001 contravine Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Cauza Katz împotriva României, cererea nr. 29739/03, hotărârea din 20 ianuarie 2009
„…. Examinând toate elementele cauzei, Curtea consideră că Guvernul nu a adus nici un argument care să determine Curtea să ajungă la o altă concluzie. Curtea reaminteşte că în contextul legislatiei care guvernează revendicările imobiliare a imobilelor nationalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un tert de bună credintă, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate a reclamantului, constituie o privare de proprietate. O asemenea privare, acompaniată de lipsa totală de compensatii este contrară art. 1 din Primul Protocol Aditional. Cât despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietate, Curtea reaminteşte că aceasta nu corespunde exigentelor Conventiei, deoarece nu este susceptibil să acorde În mod efectiv o compensatie echivalentă. Din aceste considerente, datorită imposibilitătii reclamantului de a obtine restituirea imobilului şi a lipsei totale de compensatii, Curtea consideră că În cauză art. 1 din Protocolul 1 a fost încălcat.
Cu privire la aplicarea art. 46 arată apelanta – reclamantă arată că, în opinia Curtii Europene a Drepturilor Omului ,încălcarea art. 1 din Protocolul 1 relevă o problemă structurală, rezultată din legislatia defectuoasă cu privire la restituirea imobilelor nationalizare, vândute ulterior de către stat unor terti de bună – credintă. Curtea nu poate ignora faptul că multiplele modificări legislative nu au condus la ameliorarea situatiei. Curtea reaminteşte că această problemă a fost relevată prima dată în cauza Străin, urmată de peste o sută de cauze deja decise, şi în mai multe care există pe rolul Curtii. De asemenea, există pericolul real ca plângeri, având o situatie de fapt similară să mai fie înregistrate în viitor la Curte într-un număr foarte mare. Curtea apreciază că incapabilitatea statului de a-şi face ordine în sistemul său legislativ nu numai că agravează răspunderea statului în baza Conventiei, ci reprezintă un pericol la efectivitatea sistemului de protectie pus în aplicare de Conventie. Astfel, înainte de a discuta aplicarea art. 41 din Conventie, Curtea este nevoită să examineze care sunt consecintele acestei situatii cu privire la art. 46 din Conventie. Conform art. 46, un stat parte la Conventie este obligat să execute deciziile Curtii în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniştrii a Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curtii. De aici rezultă că în situatia în care Curtea hotărăşte că statul i-a încălcat unui individ drepturile protejate de Conventie, pe lângă acordarea satisfactiei echitabile la care este obligat de Curte, statul este obligat, sub controlul Comitetului de Miniştrii, să aleagă măsurile generale, sau acolo unde se impune, individuale, care sunt în măsură să corecteze deficientele sistemului legislativ, în aşa fel încât cauza încălcării să fie eliminată. Cu toate că nu este rolul Curtii de a decide care sunt remediile potrivite pentru executarea obligatiilor în baza art. 46, dat fiind sistemul structural propriu al statului, în situatia comentată Curtea observă că se impune în mod indubitabil necesitatea adoptării unor măsuri generale la nivel national “
In drept a invocat dispozitiile art. 282 şi urm. Cod procedură Civilă.
Constatându-se legal învestită şi competentă să solutioneze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului şi hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispozitiilor legale aplicabile, apreciază apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Examinând motivarea apelului declarat de către reclamantă, Curtea constată că aceasta a invocat întreaga problematică a revendicării imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist, sustinând în esentă că este succesoarea adevăratului proprietar, astfel că dreptul său este garantat de art. 1 din primul protocol Aditional la CEDO, statul a preluat imobilul abuziv de fapt de două ori în anul 1950 când a avut loc nationalizarea şi în anul 1996 când a înstrăinat imobilul către pârâta intimată, încălcându-se prevederile CEDO, această încălcare putând fi sanctionată prin admiterea actiunii în revendicare, în conditiile în care potrivit deciziei civile nr 33/2008, instanta supremă a statuat că se poate acorda prioritate Conventiei într-o actiune în revendicare atunci când legea specială se dovedeşte a fi incompatibilă Conventiei. Apelanta a citat câteva pasaje din hotărârea pronuntată de Curtea Europeană în cauza Katz contra României referitoare la ineficacitatea sistemului reparatoriu al legii 10/2001.
Răspunzând criticilor formulate de apelanta reclamantă în ordinea logică, Curtea consideră că trebuie clarificată mai întâi chestiunea admisibilitătii actiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun fată de legea 10/2001, care are caracterul unei legi speciale de reparatie edictată de legiuitor pentru rezolvarea situatiei imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior mentionate sub aspectul concursului între legea specială şi actiunea de drept comun, Curtea constată că legea 10/2001 contine prevederi doar cu privire la actiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ şi recunoaşte foştilor proprietari un drept de optiune între a continua procedura de drept comun a actiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecătii actiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr.10/2001 sau a renuntării la judecata actiunii în revendicare.
De asemenea, este adevărat că Legea nr.10/2001 nu tratează raporturile dintre foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul legii 112/1995, decât sub aspectul constatării nulitătii absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaş, în conditiile art.45 din Legea nr.10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalitătii, prin recunoşterea valabilitătii contractelor încheiate cu respectarea dispozitiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulitătii absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu exceptia bunei credinte, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozitiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu fată de regimul juridic al nulitătii absolute( care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la actiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a legii 10/200, prelungit ulterior până la data de 14.02.2002 prin intermediul a două ordonante de urgentă.
În conceptia sistemului reparator al Legii nr.10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza legii 112/1995 este posibilă numai dacă se obtine de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în conditiile dispozitiilor art.45 din Legea nr.10/2001.
Problema raportului dintre legea specială de reparatie şi actiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilitătii cât şi din punct de vedere al interesului legitim de a formula o actiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 Cod civil, a fost tranşată de instanta supremă prin decizia pronuntată în interesul Legii nr.33/2008.
Instanta supremă a retinut că nu se poate recunoaşte posibilitatea celor care nu au obtinut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr.10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun deoarece o astfel de conceptie ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea speciala si legea generala – specialia generalibus derogant – si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat in fiecare lege speciala.
Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1989 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce conditii aceste imobile se pot restitui in natura persoanelor îndreptătite, nu se poate sustine ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica in concurs cu acesta.
Pentru a-şi argumenta acest punct de vedere, Înalta Curte a luat în considerare faptul că legea speciala se refera atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat si la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum si la relatia dintre persoanele îndreptătite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite conditii expres prevăzute (art. 18 lit. c, art. 29), aşa încât argumentul unor instante în sensul ca nu ar exista o suprapunere în ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
În ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, instanta supremă a avut în vedere şi dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 , care prevede că pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie.
Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanta supremă a statuat că legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, după intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situatie.
Pentru conturarea acestei optici, instanta supremă pornit de la faptul că legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, precum si anumite termene si sanctiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute in legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
În mod similar s-a pronuntat Înalta Curte asupra raportului dintre legea specială şi legea generală şi în privinta dispozitiilor art.35 din Legea nr.33/1994, stabilind că aceste dispozitii nu se aplica actiunilor având ca obiect imobile expropriate in perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 (dec. nr. LIII din 4 iunie 2007) stabilind, in cuprinsul considerentelor, faptul că Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitătii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fără sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedura cu caracter special.
Prin aceeaşi decizie, s-a arătat ca Legea nr. 10/2001, in limitele date de dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun in materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, in perioada 6.03.1945 – 22.12.1989.
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale, au deschisa calea actiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credintă si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
In consecinta, trebuie retinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzută de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.
Sintetizând, Curtea retine că Înalta Curtea de Casatie si Justitie a statuat că, deşi nu exista un drept de optiune pentru persoanele îndreptătite la retrocedarea proprietătilor imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca actiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozitiile Legii nr.10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, in sensul ca specialul deroga de la general, instanta suprema a stabilit ca in concursul dintre legea 10/2001 si actiune in revendicare întemeiată pe dispozitiile art.480 cod civil, are prioritate legea speciala de reparatie. În acelaşi timp, instanta suprema a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării actiunii in revendicare, datorita deficientelor de reglementare ale legi 10/2001, actiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala interventie legislativă care să înlăture neconcordantele legii 10/2001 cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Astfel, instanta suprema recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Conventiei in cadrul unei actiuni in revendicare in ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Conventiei, o solutie contrara mergând către ideea unei privări de proprietate precum si a unei încălcări a dispozitiilor art 6 din CEDO, care consacra dreptul la un proces echitabil si care are drept componenta de baza accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretentiei reclamantului.
Din decizia Înaltei Curti se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune în revendicare trebuie să le analizeze in concret, tinând cont de particularitătile cauzei: existenta unui bun in sensul Conventiei in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor Legii nr.10/2001 in speta dedusa judecatii, securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil , sa nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Din aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionării unei actiuni in revendicare care priveşte un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instantei în privinta la celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamantilor de a formula o actiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de actiuni rezidă în existenta unui bun în patrimoniul reclamantilor, în sensul Conventiei. Această conceptie promovată de instanta supremă prin decizia pronuntată în interesul legii porneşte de la natura care i se atribuie actiunii în revendicare în actualul context legislativ şi anume aceea de remediu procedural, până la interventia legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiente de ordin legislativ şi institutional care există în sistemul reparatoriu al legii 10/2001şi care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparatii echitabile, în ceea ce priveşte cuantumul şi timpul până la momentul efectiv al plătii.
În ceea ce priveşte chestiunea existentei unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamantilor, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Notiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenta unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis actiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului( cauza Brumăresu contra României). Tot sub incidenta acestei notiuni regăsim şi situatia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Aşa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin şi Katz, o astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de solutia pronuntată în actiunea de constatare a nulitătii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii 112/1995. Pornind de la cele retinute de instanta de european în cauza Păduraru, Curtea constată că se poate retine existenta unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protectie a prevederilor art 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozitiile art 2 alin 2 din legea 10/2001, până la momentul abrogării prin legea 1/2009. O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidenta prevederilor art 1 din Protocolul Aditional nr.1 la CEDO, se poate identifica şi în situatia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparatie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revolutia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. si pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere şi prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, care au fost abrogate prin legea 12009. Este adevărat că aceste dispozitii legale au fost abrogate, însă în opinia instantei de apel acest lucru nu este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a notiunii de bun, având în vedere că prevederile alineatului 2 ale art 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalitătii aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, principiu care-şi găseşte în continuare aplicarea, chiar şi fără consacrarea legală expresă.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de sperantă legitimă în favoarea fostului proprietar, în conditiile în care interesele patrimoniale reclamante beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern sustinută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenta CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparatie, neformulând notificări în baza legii 112/1995 şi sau a legii 10/2001 şi nici actiune în constatarea nulitătii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii 112/1995( respectiv neobtinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobtinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilitătii titlului statului, Curtea retine că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o sperantă legitimă.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speta de fată, Curtea retine că apelanta reclamanta nu a înteles să se prevaleze nici de dispozitiile dreptului comun şi nici de cele ale legilor speciale, motiv pentru care consideră că reclamanta are cel mult o sperantă legitimă.
Pe cale de consecintă, sustinerile reclamantei referitoare la ineficacitatea sistemului reparatoriu creat de legea 10/2001 sunt nerelevante, în conditiile în care aceasta nu a urmat calea pusă la dispozitie de legiuitor prin formularea notificării către unitatea detinătoare a imobilului, în conditii de regularitate procedurală.
În egală măsură, instanta constată că reclamanta nu a solicitat, în conditiile art.45 din Legea nr.10/2001, constatarea nulitătii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii112/1995 de către intimata pârât, astfel că prin expirarea termenului special de prescriptie stabilit de prevederile alineatului final al textului de lege anterior mentionat, acesta s-a consolidat, astfel că nu mai pot fi aduse în discutie în acest cadru procesual chestiuni legate de încheierea sa valabilă. Din această perspectivă, intimata pârâtă, în calitate de titular actual la dreptului de proprietate asupra imobilului, dovedit cu contractul de vânzare cumpărare perfectat în temeiul Legii nr.112/1995, beneficiază de un bun în sensul Conventiei.
Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispozitiile art 296 cod procedură civilă, Curtea apreciază sentinta atacată ca fiind legală şi temeinică şi va respinge apelul ca nefondat.
