(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.1920/3/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.79 A/31.01.2011)
Prin cererea formulată la 19.03.2008 reclamanţii B.A. – M. şi V.C. au chemat în judecată pe pârâţii B.I. şi B.R., C.G.E., Ş.D., M.A. şi M.S., M.B. prin P.G., C.G.M.B. prin P.G. al M.B. şi S.R. prin M.E.F., solicitând să se constate nulitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în str.C.U. nr.12 bis, sectorul 3 Bucureşti, să fie obligaţi pârâţii, persoane fizice, să lase în deplină proprietatea şi liniştită posesie imobilul, alcătuit din teren în suprafaţă de 150,20 mp şi clădire compusă din parter, mansardă şi demisol/subsol.
În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanţii sunt unicii moştenitori ai fostului proprietar al imobilului, autorul lor A.H. a construit imobilul pe terenul în suprafaţă de 150,20 mp, dobândit prin actul autentic de vânzare – cumpărare nr.29140/29.10.1932 şi conform autorizaţiei de construire nr.2OU/23.11.1932.
Imobilul a fost preluat abuziv prin hotărârea nr.1324/18.09.1958 a Consiliului de Miniştri al R.P.Române privind completarea listelor anexe la Decretul nr.92/1950, figurând în acest act la poziţia nr.26.
Autorul reclamanţilor a fost funcţionar şi ofiţer în armata română şi făcea parte din categoriile exceptate de la naţionalizare.
Pârâţii persoane fizice, au cumpărat apartamente din imobilul revendicat prin contracte de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995. Deşi au solicitat constatarea nulităţii actelor de vânzare – cumpărare încheiate de pârâţi, acţiunea a fost respinsă ca prescrisă.
Reclamanţii au mai arătat că s-au judecat în contradictoriu cu M.B. prin P.G. şi C.G.M.B., în acţiune în revendicare, intentată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acţiunea fiind admisă şi pârâţii fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Singurul motiv pentru care nu s-au judecat şi cu pârâţii persoane fizice a fost acela că nu au fost încunoştinţaţi că apartamentele din imobil au fost vândute.
Reclamanţii îşi justifică calitatea procesuală activă cu certificatele de moştenitor nr.315/26.11.1965, nr.117/26.03.1973 şi nr.87/12.03.2001.
Pârâtul S.R. prin M.F. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes referitor la capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, având în vedere dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi Legii nr.247/2005.
Pârâta M.B. prin P.G. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a C.G.M.B., excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei de interes.
Pârâţii B.I. şi R., C.G.E. şi Ş.D., precum şi pârâţii M.A. şi S. au formulat întâmpinare invocând excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi cea a autorităţii de lucru judecat.
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti prin sentinţa civilă nr.9786/29.10.2008 a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă.
La data de 13.04.2009, în faţa tribunalului, s-a depus cererea de modificare a acţiunii fiind chemaţi în judecată, în calitate de pârâţi şi Ş.C.I., Ş.R.I. şi Ş.C..
Tribunalul a respins, ca neîntemeiate excepţiile insuficientei timbrări şi cea a prescripţiei cererii de revendicare, admiţând excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la primul capăt de cerere, prin încheierea din data de 26.05.2009.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă prin sentinţa civilă nr.500/1.04.2010 a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a titlului statului, în contradictoriu cu M.B. prin P.G., S.R. prin M.F. şi C.G.M.B., ca intrat în puterea lucrului judecat, şi a respins cererea având ca obiect revendicarea, ca neîntemeiat, în contradictoriu cu pârâţii B.I. şi R., C.G.E., Ş.D., M.A. şi S., F.F., Ş.S., Ş.C.I., Ş.R.I. şi Ş.C..
În considerentele sentinţei s-a arătat că imobilul teren în suprafaţă de 150 mp a fost dobândit de către autorul reclamanţilor prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.29140/29.10.1932 de Tribunalul Ilfov- Secţia Notariat, pe acesta construind conform autorizaţiei de construire nr.20/23.11.1932 un imobil format din pivniţe, parter, două etaje şi mansardă.
De asemenea, tribunalul a constatat că imobilul a intrat în patrimoniul statului în baza Decretului nr.92/1950 şi ulterior a fost dobândit de pârâţi în baza contractelor de vânzare – cumpărare nr.9265/30.10.1996 (C.G.E.- ap.1), nr.1333/07.11.1996 (Ş.I. – ap.3, et.2), nr.7148/12.12.1969 (M.A. – parter), nr.7230/03.02.1997 (B.I.-ap.2, et.1).
Prin sentinţa civilă nr.8383/21.09.2001 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâţii CGMB şi SC T. AL SA, fiind obligaţi aceştia să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Tribunalul a constatat că acţiunea de faţă este o acţiune în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor în baza Legii nr.112/1995. Fiind o acţiune petitorie prin excelenţă acţiunea în revendicare presupune analiza drepturilor de proprietate opuse în acelaşi timp asupra bunului litigios. Cu alte cuvinte verificarea titlurilor de proprietate şi stabilirea preferabilităţii unuia dintre ele este scopul acţiunii în revendicare.
Plecând de la această premisă, tribunalul a reţinut că simplul fapt că reclamanţii prezintă o hotărâre judecătorească prin care li s-a recunoscut calitatea de asupra bunului, fiind obligat să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie, chiar în contradictoriu cu autorul pârâtelor nu poate conduce automat la admiterea acţiunii sale în revendicare, ci trebuie ca, în cadrul mecanismului acţiunii în revendicare, să se verifice dacă faţă de subdobânditorii de la stat (stat cu care reclamanţii s-au judecat în mod exclusiv în cadrul acţiunii în revendicare), titlul reclamanţilor este preferabil. Această verificare este obligatorie în cadrul acţiunii în revendicare şi consecinţa acestei verificări poate fi şi acordarea preferabilităţii titlului pârâţilor, ceea ce este cazul în speţă.
Cu alte cuvinte, nu se poate admite că în ipoteza în care fostul proprietar a avut câştig de cauză în acţiunea în revendicare îndreptată exclusiv împotriva statului, acţiunea în revendicare îndreptată apoi împotriva chiriaşului cumpărător în baza Legii nr.112/1995 trebuie să ducă în mod univoc la soluţia admiterii acţiunii, deoarece aceasta ar însemna că acţiunea în revendicare îndreptată împotriva fostului chiriaş ar fi lipsită de conţinut. Astfel, s-ar transforma acţiunea în revendicare din acţiune petitorie în acţiune posesorie, căci ar însemna că în cadrul revendicării îndreptate împotriva cumpărătorului în baza Legii nr.112/1995 nu s-ar mai discuta proprietatea ci exclusiv stăpânirea bunului. Or, acest punct de vedere nu poate fi primit deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, revendicarea este prin excelenţă o acţiune petitorie, de esenţa sa fiind că pune în discuţie în primul rând şi obligatoriu dreptul de proprietate şi abia apoi stăpânirea bunului.
Tribunalul a reţinut că regimul acestei revendicării este guvernat de Legea nr.10/2001.
Mai reţine tribunalul că incidenţa acestei legi este cerută de situaţia imobilului în litigiu de imobil preluat în mod abuziv în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989. Astfel, potrivit art.2 lit.a) din Legea nr.10/2001 au acest caracter “imobilele naţionalizate prin Decretul nr.92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare.”
Situaţia de bun preluat de stat a imobilului în litigiu impune raportarea la acest act normativ care reglementează situaţia juridică a imobilelor preluate de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Aplicarea Legii nr.10/2001 este obligatorie în speţă chiar dacă s-a stabilit că statul nu a avut un titlu asupra bunului litigios (în sensul că actul de preluare nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate către stat), deoarece art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 prevede în mod expres că, “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”. Or, Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este tocmai legea specială de reparaţie.
Formularea acţiunii în revendicare de către reclamanţi şi întemeierea pe dispoziţiile art.480 nu exclud, în cadrul acţiunii în revendicare prin care se solicită compararea titlurilor concurente, incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001 deoarece regimul revendicării bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este cel special prevăzut de Legea nr.10/2001.
Incidenţa Legii nr.10/2001 în cauză nu poate fi înlăturată prin voinţa reclamanţilor deoarece regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr.10/2001 iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă din art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 citat mai sus. Compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare trebuie făcută prin raportarea la dispoziţiile Legii nr.10/2001 deoarece numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat. Acţiunea în revendicare nu poate face abstracţie de situaţia juridică a imobilului în litigiu de imobil despre care se susţine că a fost preluat de stat în anul 1958, de modul de preluare şi de dispoziţiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989. Or, un asemenea act normativ este Legea nr.10/2001.
Tribunalul a constatat că soluţia este în acord cu decizia nr.33/2008 ICCJ – obligatorie pentru instanţele judecătoreşti – în care s-a stabilit că “de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art.480 din Codul civil.”
În cauză este incidentă în cauză Legea nr.10/2001, iar în lipsa anulării contractelor de vânzare – cumpărare încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr.112/1995, nu se poate acorda preferinţă titlului prezentat de reclamanţi, această soluţie decurgând din art.45 din Legea nr.10/2001 în varianta în vigoare la data promovării acţiunii de faţă.
Soluţia aceasta este aplicabilă în speţă, chiar dacă, anterior prezentului litigiu, s-a reţinut în considerentele sentinţei civile nr.8383/21.09.2001 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti că titlul statului de preluare a întregului imobil din str.C.U. nr.12 bis, sector 3 nu a fost valabil pentru că aşa cum s-a arătat mai sus, prezenta acţiune în revendicare presupune analiza celor două titluri în concurs, iar această analiză se poate face numai din perspectiva dispoziţiilor Legii nr.10/2001, deoarece de la data intrării sale în vigoare acest act normativ guvernează regimul juridic al restituirii bunurilor care intră în domeniul său de aplicare. Faptul că sentinţa civilă nr.8383/21.09.2001 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti constituie un bun al reclamanţilor în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la CEDO nu poate conduce la altă concluzie, deoarece existenţa acestui bun în patrimoniul reclamanţilor nu poate înlătura regimul juridic al revendicării imobilului în litigiu. Urmează ca în cadrul comparării titlurilor să se stabilească efectele sentinţei civile nr.8383/21.09.2001 şi dacă datorită acestei sentinţe titlul reclamanţilor este sau nu preferabil celor invocate de pârâţi. În plus, în cauza de faţă, în cadrul comparării titlurilor, în condiţiile Legii nr.10/2001, trebuie să se ţină cont şi de sentinţa civilă nr.505/26.01.2004 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti (irevocabilă – filele 67-71) prin care s-a constatat prescris dreptul reclamanţilor la constatarea nulităţii absolute a contractelor încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 care constituie titlurile de proprietate al pârâţilor, această hotărâre judecătorească constituind în egală măsură un bun în sensul articolului nr. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO pentru pârâţi.
Prin Legea nr.10/2001 s-a instituit un regim juridic special faţă de dreptul comun al acţiunii în revendicare cu privire la posibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat dacă acesta a fost vândut în condiţiile Legii nr.112/1995.
Aşa fiind, este evidentă opţiunea legiuitorului de a condiţiona restituirea imobilelor vândute cu eludarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995 de declararea prealabilă a nulităţii contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu foştii chiriaşi. Or, aceasta atrage şi consecinţa necesară a preferabilităţii titlului cumpărătorului în baza Legii nr.112/1995 (chiar dacă a dobândit imobilul cu eludarea Legii nr.112/1995), faţă de fostul proprietar. Soluţia privind restituirea în natură în cadrul procedurii administrative nu poate să difere în cazul acţiunii în revendicare introduse împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr.112/1995, deoarece Legea nr.10/2001 reglementează condiţiile de fond ale restituirii în natură ale imobilelor care intră în domeniul său de aplicare.
Soluţia nu este contrară dispoziţiilor art.480 şi următoarele Cod civil, care constituie dreptul comun în ceea ce priveşte regimul juridic al revendicării, deoarece aceste texte legale permit ca pentru anumite categorii de bunuri să fie instituite reguli speciale pentru revendicare.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste cele de mai sus, şi s-ar aprecia că Legea nr.10/2001 nu instituie regimul derogator menţionat în cazul imobilelor vândute fără respectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995 şi s-ar admite că trebuie comparate conform procedeului clasic instituit de practica judiciară titlurile aflate în concurs asupra aceluiaşi imobil, în speţă tot nu este posibilă restituirea imobilului în litigiu către reclamanţi – moştenitorii proprietarului de la care a preluat statul în baza Decretului nr.92/1950. Aceasta deoarece în speţă, în favoarea pârâţilor funcţionează principiul error communis facit ius. Aparenţa de drept în care a acţionat autorul unora dintre pârâţi (pentru familia Ştefan) şi ceilalţi pârâţii a funcţionat cu privire la calitatea statului de proprietar al imobilului în litigiu. Astfel, la data când au fost încheiate contractele de vânzare – cumpărare 30.10.1996, 07.11.1996, 12.12.1996, 03.02.1997, titlul de dobândire al statului – Decretul nr.92/1950 – era declarat prin lege ca fiind un titlu valabil, în sensul că era confirmat de lege că a fost apt să transfere dreptul de proprietate. Această lege era Legea nr.112/1995 coroborată cu dispoziţiile art.1 alin.2 din H.G. nr.20/1996 (în forma în vigoare din noiembrie 1996) care prevedea expres “Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr.92/1950. Mai mult, alin.3 al aceluiaşi articol stabilea că imobilele preluate fără titlu erau “locuinţele care au fost preluate de stat în fapt, în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului”, şi că acestea nu intră sub incidenţa Legii nr.112/1995.
De asemenea, nu se poate imputa pârâţilor, ştiind că imobilul cumpărat era un imobil preluat de stat în perioada comunistă, nu a prevăzut posibilitatea ca în viitor printr-o lege ulterioară încheierii actului juridic în baza Legii nr.112/1995, se va declara ca abuzivă preluarea în baza Decretului nr.92/1950, fiind de principiu că orice subiect de drept trebuie să se supună legii în vigoare la momentul încheierii actului, iar nu unei legi viitoare.
În fine, tribunalul a mai reţinut şi faptul că, deşi sentinţa civilă nr.8383/21.09.2001 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti este un bun pentru reclamanţi în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la CEDO, această situaţie de fapt nu poate constitui un temei suficient pentru a-i obliga pe pârâţi la restituire, fără a se ţine cont de legislaţia internă în privinţa preferabilităţii titlului cumpărătorului în baza Legii nr.112/1995, şi aceasta deoarece la rândul său, în cauză, pârâţii au un bun în sensul articolului menţionat, căci aceasta ar însemna că pentru atenuarea vechilor prejudicii create de stat fostului proprietar să se creeze noi neajunsuri disproporţionate cu scopul urmărit, pentru cumpărătorii care au dobândit cu bună credinţă în condiţiile Legii nr.112/1995. În speţă, pârâţii, persoane care au dobândit apartamentele din bunul litigios cu bună-credinţă, ar fi puşi în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care a confiscat odinioară bunul în litigiu (Raicu împotriva României par.37). Cu alte cuvinte, pentru situaţia creată în patrimoniul reclamanţilor, prin efectul sentinţei civile nr.8383/2001 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi al vânzării imobilului în litigiu prin contractele de vânzare – cumpărare nr.9265/30.10.1996 (C.G.E. – ap.1), nr.1333/07.11.1996 (Ş.I. – ap.3, et.2), nr.7148/12.12.19969 (M.A. – parter), nr.7230/03.02.1997 (B.I.-ap.2, et.1) în baza Legii nr.112/1995 nu pot răspunde cumpărătorii în baza Legii nr.112/1995 care au fost într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului la data vânzării şi cărora li s-a recunoscut valabilitatea vânzării printr-o hotărâre judecătorească. O asemenea răspundere a cumpărătorului în baza Legii nr.112/1995 ar fi disproporţionată cu scopul urmărit (protejarea intereselor foştilor proprietar) deoarece nu un particular care şi-a dobândit bunul de bună-credinţă trebuie să suporte povara responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în perioada comunistă, ci doar statul.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii V.C. şi B.A.M. criticând sentinţa ca nelegală şi netemeinică.
Se susţine că instanţa nu s-a pronunţat pe situaţia de fapt şi de drept astfel cum a fost stabilită de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, nu a respectat principiul contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului deoarece nu a pus în discuţia părţilor aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr.10/2001, Legii nr.112/1995.
Deşi s-a investit instanţa cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, instanţa nu a analizat şi titlul apelanţilor – reclamanţi.
Astfel s-a susţinut în mod constant că titlul pe care se sprijină acţiunea reclamanţilor este cel ce provine de la autorul lor A.H. şi nu sentinţa civilă nr.8383/2001 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, această sentinţă doar confirmând, să întărească preferabilitatea titlului autorului lor, să îl caracterizeze mai bine.
Temeiul de drept invocat de apelanţi şi în baza căruia trebuia pronunţată sentinţa este cel prevăzut de art.480 Cod civil iar nu Legea nr.10/2001 ţinând cont şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, se susţine că decizia nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie a fost citată trunchiat, ignorându-se că în dispozitiv se menţionează că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Art.45 din Legea nr.10/2001 şi împrejurarea că nu s-au anulat contractele de vânzare – cumpărare nu poate da preferinţă titlului pârâţilor. Nici analogia cu dispoziţiile art.20 din Legea nr.10/2001 nu este legală, această chestiune nefiind pusă în discuţia părţilor.
Greşit s-a invocat principiul error communis facit jus. Acest principiu funcţionează doar în cadrul acţiunilor prin care se verifică legalitatea încheierii unui contract ori, în cauză nu s-a solicitat nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, aceiaşi fiind situaţia şi în ceea ce priveşte aprecierile referitoare la bună credinţă.
Titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor care au dobândit de la un neproprietar, este preferabil fiind în concordanţă cu art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, aceştia având un bun actual. Deşi s-a recunoscut anterior calitatea de proprietari a apelanţilor – reclamanţi şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului, prin vânzarea de către stat a apartamentelor din imobilul în litigiu, s-a ajuns la imposibilitatea redobândirii posesiei şi a privării de proprietate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţe persoane de bună – credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie a dreptului de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor constituie o privare de proprietate contrară art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Intimatul C.G.E., B.I. şi R. şi Ş.D. au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu motivele de apel formulate Curtea va admite apelul având în vedere următoarele considerente:
Deşi, tribunalul a plecat în analizarea temeiniciei acţiunii în revendicare de la principiul verificării titlurilor de proprietate şi stabilirea preferabilităţii unuia dintre acestea, a considerat greşit că titlurile pârâţilor, contractele de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, sunt preferabile în concurs cu titlul reclamanţilor.
Determinant în soluţionarea acestei cauze este dacă după apariţia legii speciale, Legea nr.10/2001 reclamanţii mai au posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare şi, legea aplicabilă acestora.
Sub acest aspect, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a decis prin decizia nr.33/2008 că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr.10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Potrivit art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului noţiunea “bunuri” poate cuprinde atât “bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o “speranţa legitima” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Ţinând cont de sensul autonom al noţiunii “bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa unui “bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima fraza a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru şi cauza Atanasiu vs.România).
În cauză, prin sentinţa civilă nr.8383/21.09.2001 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, pârâţii C.G.M.B. şi SC T. Al SA au fost obligaţi să restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor imobilul situat în B., str.C.U. nr.12 bis, sectorul 3.
Rezultă astfel, că reclamanţii au un bun actual în patrimoniu întrucât beneficiază de o hotărâre definitivă şi irevocabilă, investită cu formulă executorie, prin care li s-a recunoscut calitatea de proprietari, iar statul prin organele sale, a fost obligat să restituie imobilul.
În concurs cu bunul actual al reclamanţilor, conform art.1 din C.E.D.O., s-au pus principiile error communis facit jus, al bunei credinţe al terţului cumpărător, şi noţiunea de titlu, dându-se astfel, preferinţă titlului pârâţilor.
Sub acest aspect, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că vânzarea de către stat a bunului altui semen către terţi de bună credinţă, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absenţa totală a indemnizaţiei, este contrară articolului 1 din Protocolul nr.1 (Străin şi alţii vs. România).
În plus, în cazul Păduraru menţionat anterior, Curtea a constatat că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzare imobilelor întrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare.
De asemenea, a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său atunci când dispunea de o sentinţă definitivă prin care obliga statul să i-l restituie (Păduraru, menţionat anterior, § 112).
În cauza de faţă, nu există nici un motiv pentru a ne abate de la jurisprudenţa menţionată anterior, situaţia de fapt fiind în mod sensibil aceeaşi. Asemeni cazurilor Păduraru şi Porteanu, în acest caz, terţii au devenit proprietarii apartamentului înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi cum în aceste cazuri, precum şi în cazul Străin, reclamanţii au fost în speţă recunoscuţi proprietari legitimi, instanţele considerându-le incontestabil titlul de proprietate, având în vedere naţionalizarea abuzivă.
De asemenea, se constată că vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor, în temeiul Legii nr.112/1995 care nu permitea decât vânzarea bunurilor naţionalizate în mod legal, îi împiedică pe reclamanţi să se bucure de dreptul lor şi că nici o despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare.
Rezultă că eventuala bună – credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar titular, implicit a încălcării art.1 din Protocolul nr.1, cu atât mai mult cu cât privarea de bun este e acompaniată de lipsa totală de compensaţii.
O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, ca efect al dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul naţional are obligaţia de a o aplica prioritar legii naţionale, în temeiul art.11 alin.2 şi art.20 alin.2 din Constituţie.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia.
Instanţa de apel are în vedere în egală măsură, la pronunţarea acestei soluţii, şi art.46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia un stat parte la Convenţie este obligat să execute deciziile Curţii în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniştri a Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curţii.
Astfel fiind, în temeiul art.296 Cod procedură civilă Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentinţa în sensul că se va admite acţiunea în parte, va obliga pârâţii persoane fizice să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în B., str.C.U. nr.12 bis, sectorul 3, compus din teren în suprafaţă de 150,20 mp şi clădire compusă din parter, două etaje, mansardă şi demisol/subsol şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
2
