Acţiunea introductivă prezintă un caracter complex, în acelaşi timp unitar, cu capete de cerere interdependente. Astfel, pretenţiile reclamantelor se referă, pe lângă cererile de desfiinţare a actelor juridice subsecvente antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1624/21 decembrie 2000, rectificarea înscrierilor operate în cartea funciară în baza actelor nule având ca obiect terenul de sub nr. top 6446/2/2/2/2/2/2/2/2, radierea ipotecii şi interdicţiilor înscrise în registrul de publicitate imobiliară şi la stabilirea componenţei masei succesorale rămase în urma decesului mamei lor, ca activ terenul de mai sus, şi a vocaţiei lor de moştenitoare. Acestea din urmă reprezintă în realitate finalitatea urmărită prin demersul judiciar întreprins.
Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. I civ., decizia nr. 89/A/10 noiembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 5133/2011 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la petitele 3, 4 şi 5 din cererea de chemare în judecată, invocată de pârâţii BG, BCD, TC.
A fost admisă acţiunea precizată, formulată de reclamantele WFL, GM, OV, SV în contradictoriu cu pârâţii BVA, TC, BG şi soţia BCD şi Banca Comercială Română S.A. şi pe cale de consecinţă:
S-a dispus desfiinţarea contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 14 martie 2007 între pârâtele BVA şi TC, autentificat sub nr. 417 de public DCL, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 iulie 2008 între pârâta TC şi pârâtul BG, autentificat sub nr. 1366 de notar public DMI, având ca obiect terenul în suprafaţă de 2.200 mp, ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare iniţial, autentificat sub nr. 1624 din 21 decembrie 2000 de notar public MD, încheiat între defuncta II (mama reclamantelor) şi pârâta BVA.
S-a dispus rectificarea C.F. nr. 17368 şi C.F. nr. 50101 Bistriţa (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. 17368) în sensul:
– radierii dreptului de proprietate al pârâtelor BVA şi TC, înscris în C.F. nr. 17368 Bistriţa, sub B 1, asupra imobilului A+1, cu nr. top. 6446/2/2/2/2/2/2/2/2 şi anulării încheierii de carte funciară nr. 148 din 7.01.2008, prin care s-a dispus înscrierea,
– radierii dreptului de proprietate al pârâtului BG înscris în C.F.nr.50101 Bistriţa sub B 1, asupra imobilului A+1, cu nr. top. 6446/2/2/2/2/2/2/2/2 şi anulării încheierii de carte funciară nr.25219 din 25.07.2008, prin care s-a dispus înscrierea,
– radierii dreptului de ipotecă al pârâtei B.C.R. S.A. înscrisă în C.F. nr. 50101 Bistriţa, sub C 1, precum şi a interdicţiei de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, alipire, construire, demolare, restructurare al pârâtei B.C.R. S.A., înscrisă în C.F.nr.50101 Bistriţa, sub C 2, asupra imobilului A+l, cu nr. top. 6446/2/2/2/2/2/2/2/2 şi anulării încheierii de carte funciară nr. 8227 din 26.03.2009, prin care s-au dispus înscrierile.
S-a constatat că masa succesorală rămasă după defuncta II, decedată la data de 7 noiembrie 2006, se compune din terenul în suprafaţă de 2200 mp, cuprins în T.P. nr. 13318/2003, tarlaua 12/1, parcela 2/1, înscris în C.F. nr. 50101 Bistriţa, cu nr. top. 6446/2/2/2/2/2/2/2/2, iar vocaţie succesorală o au reclamantele WFL, GM, OV şi SV, în calitate de fiice, în cote părţi egale.
S-a dispus întabularea dreptului de proprietate, mai întâi al defunctei II şi apoi al reclamantelor WFL, GM, OV şi SV, asupra terenului în suprafaţă de 2200 mp, având nr. top. 6446/2/2/2/2/2/2/2/2, înscris în C.F. nr. 50101 Bistriţa, cu titlul de moştenire, în cote părţi egale, ca bun propriu.
Pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata către reclamante a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.378,2 lei, reprezentând taxă timbru, timbru judiciar şi onorariu avocat.
Împotriva sentinţei expuse au declarat apel pârâţii BG şi BCD.
În primul rând s-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Bistriţa, arătându-se că potrivit petitului 1 al cererii de chemare în judecată, reclamantele intimate solicită desfiinţarea contractului autentic de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 iulie 2008 între apelanţi şi pârâta T, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Valoarea contractului autentic a cărui desfiinţare s-a solicitat este de 120.000 euro, valoare prin raportare la care reclamantele intimate au achitat şi taxa de timbru.
Apreciază că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2 lit. b Cod procedură civilă, valoarea litigiului depăşind suma de 500.000 lei, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la data de 13.07.2010, cursul de schimb valutar al BNR leu/euro era de 4.2580 lei/1 euro, respectiv suma de 510.960 lei.
În aceste condiţii consideră că Judecătoria Bistriţa nu a fost instanţa competentă să judece în fond litigiu, competenţa în primă instanţă revenind Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
În dosar a declarat apel şi pârâta BA, pe care nu l-a motivat şi a formulat o cerere de aderare la apelul declarat de pârâţii B.
În cursul derulării procesului, la 23.10.2010, a decedat pârâta TC. Toate celelalte părţi şi-au exprimat dorinţa de a continua procesul în contradictoriu cu moştenitorii ei. În acest context, atât reclamantele, cât şi pârâţii B au învederat tribunalului că singura moştenitoare a defunctei este BVA, care are deja statutul de parte în proces, TC neavând soţ supravieţuitor.
Apelul declarat de pârâţii BG şi BCD nu este fondat şi se va respinge ca atare.
Asupra principalului apel se constată că acţiunea introductivă prezintă un caracter complex, în acelaşi timp unitar, cu capete de cerere interdependente. Astfel, pretenţiile reclamantelor se referă, pe lângă cererile de desfiinţare a actelor juridice subsecvente antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1624/21 decembrie 2000, rectificarea înscrierilor operate în cartea funciară în baza actelor nule având ca obiect terenul de sub nr. top 6446/2/2/2/2/2/2/2/2, radierea ipotecii şi interdicţiilor înscrise în registrul de publicitate imobiliară şi la stabilirea componenţei masei succesorale rămase în urma decesului mamei lor, ca activ terenul de mai sus, şi a vocaţiei lor de moştenitoare. Acestea din urmă reprezintă în realitate finalitatea urmărită prin demersul judiciar întreprins.
Articolul 2 pct. 1 lit. b din Codul de procedură civilă, într-adevăr, dispune că procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (RON) sunt de competenţa în primă instanţă a tribunalelor. Valoarea obiectului litigiului este corect estimată de apelaţi, prin raportare la valoarea de circulaţie cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1366/2008, exprimată în preţul de 120.000 Euro, echivalent în lei la data introducerii acţiunii introductive la 510.960 lei, faţă de cursul de schimb al Băncii Naţionale a României. O altă valoare, cea susţinută de reclamante, nu poate fi avută în vedere întrucât suma precizată de ele nu este cu nimic susţinută probator. Deşi ele susţin că din informaţiile ce le deţin în zonă preţurile de piaţă erau în momentul expus 10 sau 12 euro/mp, împrejurarea nu a fost întărită prin dovezile corespunzătoare.
Acelaşi text legal cuprinde însă şi excepţii de la regula enunţată, respectiv a cererilor în materie succesorală, cum este şi cazul speţei, după cum s-a subliniat la început în legătură cu scopul final pe care reclamantele doresc să-l atingă în proces. A îmbrăţişa teza apelanţilor, dându-se eficienţă regulii în defavoarea excepţiei expres instituite, ar însemna să se încalce regulile de competenţă materială, de strictă aplicare şi de ordine publică, ceea ce nu poate fi admis.
Concluzia este că prima instanţă s-a investit cu judecarea cauzei în mod legal, criteriul valoric neprezentând relevanţă în acest proces.
Apărările reclamantei din punctul de vedere analizat, constând în tardivitatea invocării excepţiei de necompetenţă materială a judecătoriei, nu primesc aplicare în speţă. Articolul 1591 alin. 2 din s-a introdus prin Legea 202/2010. Articolul XXII din lege arată că art. 1591 se aplică numai proceselor începute după intrarea ei în vigoare. Or, litigiul actual s-a înregistrat la Judecătoria Bistriţa la 13 iulie 2010, anterior aplicării Legii 202/2010 – 25 noiembrie 2010, potrivit art. XXVIII. În sens contrar, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii.
Aşa fiind, sub imperiul normelor cuprinse în Codul de procedură civilă în forma existentă la 13 iulie 2010 (art. 158-160), excepţia necompetenţei materiale, de ordine publică (art. 159 pct. 2), se poate ridica de părţi sau de judecător, din oficiu, în orice stare a pricinii.
Nici criticile din subsidiarul apelului analizat nu sunt întemeiate. Se susţine în favoarea apelanţilor excepţia de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis ce guvernează materia nulităţilor, aceea a validităţii aparenţei de drept (erros communis facit jus). Esenţa derogării de la principiul desfiinţării actelor subsecvente, a celor a căror nulitate s-a constatat, se traduce în următoarele condiţii cumulative: să existe o eroare comună şi invincibilă; subdobânditorul să fie de bună credinţă, actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros.
Sentinţa reţine pe drept cuvânt că în cauză nu toate cerinţele sunt îndeplinite şi nulitatea trebuie să-şi producă efectele. Există eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii de drept. Aparenţa înşelătoare trebuie să fie una comună (împărtăşită public) şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat. Pentru ca subdobânditorul să fie de bună-credinţă se impune nu numai ca acesta să fi crezut în realitatea falsă a situaţiei aparente, dar şi ca această credinţă să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă, dedusă din precauţiile pe care şi le-ar fi luat orice om rezonabil, din diligenţele apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează.
Acest comportament al apelanţilor nu se regăseşte în dovezile speţei. Pretind că s-au încrezut în cuprinsul cărţii funciare şi în faptul că vânzătoarea TC exercita dreptul în mod public. Faptele speţei sunt însă altele şi se circumscriu unei ignoranţe a lor în aflarea adevăratei stări de drept şi de fapt a terenului cumpărat.
Dintr-un prim punct de vedere, în cartea funciară 1829 Bistriţa la 15.10.2007, reclamantele au notat procesul intentat contra lui BVA şi TC cu privire la imobilul de sub A+17, cel litigios, obiect al dosarului 6508/190/2007 al Judecătoriei Bistriţa (B27). Este real însă că la 7.01.2008 s-a radiat notarea (B30), înainte de încheierea contractului autentic nr. 1366 din 24.07.2008, însă, dacă i-ar fi interesat real starea proprietăţii pe care au înţeles să o achiziţioneze, ar fi putut lesne observa prin consultarea colii de carte funciară că radierea este greşită întrucât s-a bazat pe existenţa sentinţei 323/2006 dată de Judecătoria Bistriţa în dosar nr. 7899/2005 şi nu pe soluţionarea diferendului obiect al dosarului notat, nr. 6508/190/2007 al aceleiaşi judecătorii.
Nepotrivirea îi obliga să verifice dosarul instanţei, ocazie cu care ar fi descoperit că în dosarul ultim se judeca cererea reclamantelor împotriva lui BVA şi TC de constatare a nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare din 21.12.2000, autentificat, vizând terenul ce-l interesau şi pe ei. Antecontractul supus cercetării judecătoreşti constituia prima verigă din şirul înstrăinărilor ulterioare, de soarta căreia depindeau subdobândirile. De altfel, prin sentinţa civilă nr. 5115/2008, reclamantele au şi obţinut câştig de cauză. În considerentele hotărârii judecătoreşti s-a statuat că:
„Pârâta BVA a profitat (cu concursul pârâtei BC) de ignoranţa defunctei II privind valoarea reală a terenului din litigiu, pentru a obţine avantaje materiale disproporţionate (expertiza efectuată în cauză concluzionând că la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30.04.2003, în numele defunctei, cu MV), instanţa reţine că, contractul este nul absolut, fiind întemeiat pe o cauză ilicită (art. 968 Cod civil), leziunea fiind doar un indiciu al împrejurării că s-a profitat de starea de constrângere în care s-a aflat cealaltă parte.
Instanţa mai reţine că preţul la care s-a vândut terenul este derizoriu şi atât de disproporţionat în raport de valoarea acestuia, încât de fapt nu a existat un preţ.”
Aceste verificări, obiectiv, nu sunt de natură să întreacă limitele normalei diligenţe pe care trebuiau să o depună.
Sub al doilea aspect, nu s-au preocupat nici de starea de fapt a terenului. Pretind că vânzătoarea TC exercita dreptul în mod public. Circumstanţa este contrazisă de mijloacele de probă administrate în dosar nr. 3770/190/2007 – declaraţii de martori şi înscrisuri, din care reiese că începând cu data de 17 aprilie 2003 terenul l-a folosit numita MV, o altă subdobânditoare în lanţul înstrăinărilor, că TC a recunoscut calitatea de proprietar a VM. Actele efectuate de cea din urmă au fost interpretate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2683/2009 din dosarul nr. 3770/190/2007 (decizia nr. 42/A/2010) ca fiind unele de întrerupere a termenului de prescripţie în care se poate cere validarea convenţiei unde MV figurează drept cumpărătoare. Perfectarea convenţiei nu a putut fi pronunţată tot datorită soluţiei ce se regăseşte în sentinţa civilă nr. 5115/2008.
Nefondat se subliniază că probele au fost efectuate în alt dosar, fără legătură cu cel de faţă. În cauza cu nr. 3770/190/2007, TC şi BG au avut calitatea de pârâţi, deci le sunt opozabile, şi elementele de fapt ilustrate de probele indicate fără putinţă de îndoială au putere de înrâurire pentru soluţia din acest dosar pentru că sunt de natură să contrazică teza că apelanţii au cumpărat de la un veritabil proprietar, ce se manifestă public în această calitate, elemente care le-ar fi fundamentat buna-credinţă.
Un alt argument al apelului este acela că antecontractul din 21.12.2000 şi-a produs efectele până la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 323/2006 a Judecătoriei Bistriţa din dosarul nr. 7899/2005. Opinia nu poate fi împărtăşită, deoarece nulitatea absolută este cârmuită de principiul retroactivităţii, ceea ce înseamnă că efectele ei se produc din ziua în care actul a fost încheiat. Retroactivitatea se justifică prin cerinţa restabilirii ordinii de drept încălcate prin încheierea actului juridic civil cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate.
Ultimul motiv de apel primeşte aceeaşi calificare. Cererilor din acţiunea introductivă nu li se poate opune autoritatea de lucru judecat derivată din sentinţa 2683/2009. Hotărârea subliniază:
„Intervenientele au solicitat includerea în masa succesorală rămasă după defuncta lor mamă a terenului în litigiu care să le fie atribuit în indiviziune, însă atâta timp cât imobilul nu s-a mai aflat în patrimoniul defunctei la data deschiderii succesiunii, cererea privitoare la este neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, şi cererile de rectificare de C.F.şi de întabulare în C.F.a drepturilor de proprietate.”
Este de menţionat că speţa prezentă se întemeiază pe o altă cauză, adică pe nulitatea constatată prin sentinţa civilă nr. 5115/2008, putându-se, prin urmare, să se abordeze fondul actualului dosar fără contrazicerea sentinţei 2683/2009. În aceeaşi manieră se pune problema şi în legătură cu sentinţa 323/2006. În final, se conchide că cele două sentinţe, precum şi cea atacată aici, nu se exclud, niciuna nu încalcă dezlegările date prin celelalte pentru că abordează chestiuni juridice diferite. Ultimele, în sens cronologic, aduc spre cercetare elemente noi. Validitatea ori ineficacitatea unui act juridic poate fi analizată din mai multe perspective, fără ca hotărârile judecătoreşti ce le tranşează să se contrazică şi dezbaterea pe fond a litigiilor să fie obstrucţionată de excepţia autorităţii de lucru judecat.
Apelul pârâtei BVA va fi anulat ca netimbrat. La termenul de judecată din 6 octombrie 2011 s-a stabilit în sarcina acesteia obligaţia achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 4610,3 lei şi a timbrului judiciar de 5 lei. A fost citată cu această menţiune la domiciliul procesual ales, arătându-se, totodată şi sancţiunea aplicată în caz de neplată. Cu toate acestea, până la termenul de judecată acordat nu s-a conformat obligaţiei ce cade în sarcina sa. Drept urmare, văzând dispoziţiile art. 20 elen. 3 din Legea 146/1997, dar şi ale art. 35 alin. 5 din Ordinul nr. 760/C/1999 al Ministrului Justiţiei, privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, se va aplica apelantei sancţiunea anulării apelului ca netimbrat.
S-a tratat cu prioritate această excepţie, înaintea celei privind tardivitatea declarării apelului, întrucât problema timbrajului primează în concurs cu alte incidente ce fac de prisos analiza pe fond a căii de atac, prin prisma art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, unde se dispune că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.
Cererea de aderare la apel formulată de BVA este inadmisibilă. Pentru a decide în acest sens se împărtăşesc apărările reclamantelor în această direcţie. Ca o primă condiţie, articolul 293 alin. 1 Cod procedură civilă permite doar intimatului să adere la apelul principal. BVA nu a avut în acest apel nicicând însuşirea de intimată. A înţeles să-şi exercite dreptul de a ataca sentinţa primei instanţe, act prin care a devenit apelantă.
Este de remarcat că soluţia dată asupra apelului nu influenţează în nici un fel calitatea pe care şi-a atribuit-o şi nu-i permite să aibă, în acelaşi proces şi în acelaşi timp, două calităţi care se exclud, cea de apelantă şi de intimată, şi, în final, să poată introduce o cerere de aderare la apel.
Nu se verifică nici cea de-a doua cerinţă a textului. Aderarea se face la apelul părţii potrivnice. Părţile potrivnice nu-i sunt BG şi CD, deoarece au acelaşi interes în proces, ci reclamantele neapelante.
Aserţiunile pârâtei pe fondul problemei supuse cercetării judecătoreşti sunt fără legătură şi fără influenţă asupra concretului speţei, potrivit argumentelor legale pe care reclamantele şi-au fundamentat apărarea (f. 47-50). Acestea au cerut radierea ipotecii ca efect al stingerii ei pe cale principală raportat la desfiinţarea dreptului de proprietate al constituitorului. Într-adevăr, pentru a hotărî în maniera evocată, reclamantelor, persoane ce nu sunt subdobânditoare ale dreptului de proprietate de la apelanţii B, nu le sunt incidente regulile ce guvernează efectele ipotecii faţă de terţii dobânditori şi pentru radierea garanţiei reale nu sunt obligaţi să ceară anularea contractului de împrumut şi al celui de garanţie, pe de o parte fiindcă acţiunea în anulare nu este la îndemâna terţilor faţă de subiecţii de drept între care împrumutul şi garantarea lui a intervenit, iar pe de altă parte este suficient ca pentru radiere să obţină desfiinţarea titlului proprietarului imobilului grevat.
Apoi, desocotirea privind împrumutul garantat de ipotecă nu este legal să se facă între reclamante şi bancă tocmai pentru argumentul lipsei calităţii de parte contractantă, ci revine în sarcina băncii, a împrumutatului şi a garanţilor.
Toate referirile la buna credinţă a băncii se exclud prin prisma consideraţiilor identice făcute în cadrul analizei apelului pârâţilor B. Aceleaşi verificări şi obligaţii reveneau şi împrumutătorului creditor ipotecar.
Este întemeiat însă motivul privind modalitatea în care judecătoria a obligat părţile la plata cheltuielilor de judecată la fond. Articolul 1039 dispune că o obligaţie este solidară din partea debitorilor, când toţi s-au obligat la acelaşi lucru. Într-adevăr, în speţa dedusă judecăţii există raporturi juridice de drept material distincte, independente unele faţă de celelalte, cu contractanţi diferiţi, cu obiecte diferite şi cu interese urmărite de părţi cu acelaşi caracter.
Aşadar, obligaţiile fiind conjuncte, prima instanţă trebuie să se raporteze în soluţie la prevederile art. 277 Cod procedură civilă. Din perspectiva acestuia se observă că reclamantele urmăresc să-şi aducă în patrimoniu un bun cu o valoare de 120.000 Euro, pe când banca urmăreşte să-şi protejeze un drept de garanţie pentru suma de 45.000 Euro. Remarcându-se interesul ce-l are fiecare, cheltuielile pe care banca trebuie să le suporte se compun din taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar aferent pretenţiilor ridicate de reclamante împotriva ei, de 8 lei, plus 0,3 lei, la care se adaugă o treime din onorariul avocaţial plătit de reclamante, respectiv de 500 lei, în total 508,3 lei.
Calculul cuantumului total al cheltuielilor de judecată efectuat de prima instanţă nu s-a contestat. Soluţia de obligare în solidar în privinţa celorlalţi pârâţi nu se va supune analizei pentru că acest aspect nu a făcut obiectul căilor de atac concurente.
În apel, reclamantele au avansat cheltuieli de judecată de 2480 lei. Respectând dezlegările de până acum, pârâţii BG, BCD şi BVA le vor achita celor dintâi suma de 1654 lei, iar banca suma de 826 lei. Cea din urmă nu va beneficia de cheltuieli în apel pentru că cererile din calea de atac s-au încuviinţat numai vis-a-vis de cheltuielile de judecată de la fond, ce sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, şi celelalte pretenţii s-au înlăturat.
