În cauzele în care se solicită constatarea nulităţii adopţiei, instanţele sunt ţinute să verifice susţinerile părţilor prin prisma dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii adopţiei, atât cu privire la condiţiile de formă, cât şi cu privire la condiţiile de fond, pentru respectarea principiului „tempus regit actum” şi al principiului neretroactivităţii legii civile.
În condiţiile în care înfierea a cărei nulitate se solicită a fost încuviinţată în temeiul art. 67 din Codul familiei şi art. 1,2 şi urm. din Legea nr. 11/1990, acte normative în vigoare la momentul încuviinţării adopţiei, analizarea calităţii procesuale active a reclamantei se impune a se face prin raportare la textele legale sus-menţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 102 din 28 ianuarie 2008 Tribunalul Harghita a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei B.P, invocată de pârâta S.A, a respins acţiunea reclamantei împotriva pârâtei şi a obligat reclamanta la plata sumei de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată pe seama pârâtei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că regimul juridic al adopţiei este reglementat de Legea nr. 273/2004, fiind incidente dispoziţiile art. 54,56,57 din lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Harghita.
În motivarea recursului a arătat că sentinţa este nelegală, – art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă – fiind dată cu greşita aplicare a legii în materia constatării nulităţii înfierii. Nulitatea este o sancţiune a unui act juridic cu încălcarea condiţiilor esenţiale de validitate. Validitatea actului trebuie raportată la legea în vigoare la momentul încheierii acelui act. Şi în privinţa persoanelor care pot ataca înfierea trebuie avută în vedere legea în vigoare în momentul încuviinţării înfierii. Dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 273/2004 se aplică adopţiilor încheiate după intrarea în vigoare a acesteia. Legea nu retroactivează în privinţa persoanelor care pot cere constatarea nulităţii absolute a unei înfieri anterioare acestei legi. O nulitate absolută poate fi invocată oricând şi de orice persoană care justifică un interes legitim. Aşa cum a arătat în acţiunea iniţială, justifică acest interes legitim.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată , arătând că soluţia este dată cu aplicarea corectă a legii.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi din oficiu, conform prevederilor art. 304/1 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată las Tribunalul Harghita la data de 7 decembrie 2006, reclamanta B.P. a solicitat constatarea nulităţii absolute a înfierii pârâtei S.A. de către defuncta B.V, înfiere încuviinţată prin sentinţa civilă nr. 1361 din 20 iulie 1992, pronunţată de Judecătoria Topliţa în dosarul nr. 1577/1992.
În motivarea cererii a arătat că în acţiunea pentru înfiere se arată că pârâta majoră a fost crescută în timpul minoratului de către reclamanta B.V, susţinere care nu corespunde cu realitatea. Judecătoria Topliţa a admis acţiunea fără a administra nici o probă din care să rezulte că a fost îndeplinită această cerinţă imperativă a legii ca pârâta înfiată ca persoană majoră, să fi fost crescută în timpul minoratului de către înfietoare.
Reclamanta a aflat despre această înfiere după decesul mamei ei adoptive, în vara anului 2006. Ulterior a aflat că în urma unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu defuncta B.V, pârâta şi soţul ei şi-au intabulat dreptul de proprietate asupra gospodăriei mamei ei adoptive şi acum o înlătură de la beneficiul dreptului ei de moştenitor legal după părinţii ei adoptivi.
În drept, a invocat prevederile art. 67 Codul familiei şi art. 1 din Legea nr. 11/1990, aflate în vigoare la data pronunţării sentinţei de încuviinţare a înfierii, respectiv art. 5 alin. 3, art. 54 şi urm. din Legea nr. 273/2004.
Prima instanţă a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei în formularea acţiunii, având în vedere dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 273/2004, care arată că „acţiunea în declararea nulităţii adopţiei aparţine oricărei persoane interesate. După dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea aparţine numai acestuia”.
Aplicarea de către prima instanţă a prevederilor Legii nr. 273/2004 în cauza dedusă judecăţii este greşită. Literatura juridică şi practica de specialitate sunt unanime în aprecierea faptului că, în cauzele în care se solicită anularea adopţiei, instanţele sunt ţinute să verifice susţinerile părţilor prin prisma dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii adopţiei, atât cu privire la condiţiile de formă, cât şi la cele de fond, pentru respectarea principiului „tempus regis actum” şi al principiului neretroactivităţii legii civile, instituit de art. 1 Cod civil şi art. 15 alin. 2 din Constituţie.
Curtea a constatat că înfierea a cărei nulitate se solicită a fost încuviinţată în temeiul art. 67 din Codul familiei şi art. 1,2 şi urm. din Legea nr. 11/1990, acte normative în vigoare la momentul încuviinţării adopţiei, prin sentinţa civilă nr. 1361 din 20 iulie 1992 a Judecătoriei Topliţa. Doar ulterior, prin OG nr. 25/1997 a fost abrogată Legea nr. 11/1990 şi dispoziţiile Capitolului „Adopţia” din Codul familiei. Ca atare, analizarea calităţii procesuale active a reclamantei urmează a se face prin raportare la textele de lege sus-menţionate.
La prima vedere, s-ar părea ca adopţia nu este supusă cauzelor de nulitate absolută şi relativă, cunoscute în dreptul comun, deoarece în Codul familiei nu există o reglementare specială cu privire la nulitatea adopţiei, aşa cum există, de exemplu, în materie de căsătorie. Codul familiei reglementa, prin art. 80, un caz de desfacere a adopţiei, pentru lipsa consimţământului părinţilor adoptatului.
Soluţia jurisprudenţială este aceea că nulitatea absolută sau relativă se aplică şi adopţiei în măsura în care Codul familiei nu derogă de la dreptul comun în materia nulităţilor actelor juridice.
În practica judecătorească şi literatura de specialitate s-a decis că adopţia unei persoane majore, fără ca aceasta, în timpul minorităţii, să fi fost crescută de adoptator, este lovită de nulitate absolută (A.I. ş.a. – „Familia şi rolul ei în societate…..Ed. Dacia, 1975 Tribunalul Suprem – dec.civ. nr. 2969/1973). Pentru a se ajunge la această soluţie, s-a ţinut seama de interesul general ocrotit prin dispoziţia legală nesocotită.
Fiind vorba de o cauză de nulitate absolută a adopţiei, poate fi invocată de către orice persoană interesată, iar prin aceasta se înţelege nu orice persoană, ci aceea care invocă un interes ocrotit de lege, în legătură cu nulitatea adopţiei a cărei constatare se cere. Într-o speţă a Tribunalului Suprem (dec.1533/1985) s-a decis ca rudele adoptatoarei decedate, adopţia fiind cu efectele filiaţiei fireşti, au legitimare procesuală activă de a solicita constatarea nulităţii adopţiei, chiar dacă nu ar moşteni-o pe adoptatoare.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea a opinat că reclamanta are atât interesul, cât şi calitatea procesuală activă de a solicita constatarea nulităţii absolute a înfierii pârâtei, reclamanta fiind fiica adoptivă a adoptatoarei B.V, iar prin actul atacat se vede înlăturată de la moştenirea mamei adoptive.
Ca atare, prima instanţă a respins greşit acţiunea civilă ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
Mai trebuie menţionat că în speţă sunt aplicabile din Legea nr. 273/2004, doar prevederile privitoare la „Dispoziţii procedurale comune”, în aplicarea art. 725 Cod procedură civilă, nu şi prevederile din Cap. VI – „Încetarea adopţiei”. Chiar dacă prin absurd s-ar putea menţiona aceste dispoziţii, prevederile art. 57 din lege nu ar fi aplicabile în speţă, dată fiind particularitatea stării de fapt: pârâta era majoră la data încheierii adopţiei, având capacitate deplină de exerciţiu la acel moment. Din modul de redactare al tezei finale a art. 57 se deduce că e vorba doar de adoptatul minor la momentul încheierii adopţiei şi care ulterior dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. Mai trebuie avută în vedere şi finalitatea adoptării acestei legi: ocrotirea interesului superior al copilului adoptat şi nu al majorului adoptat.
Constatând că instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 şi 5 Cod procedură civilă, a admis recursul pârâtei, a casat integral hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, pentru ca aceasta să cerceteze cauza pe fond.
