Prin acţiunea civilă precizată, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe
pârâta S.C.N.T.B.S.R.L., solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se
pronunţe să se dispună anularea deciziei nr.35/25.02.2009 emisă de S.C.N.T.B.S.R.L., să fie
reintegrată în funcţie deţinută anterior concedierii şi obligarea pârâtei la plata salariilor care ar fi
beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă pe postul deţinut anterior
concedierii .
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că desfiinţarea postului său nu a
avut la bază o cauză reală si serioasă întrucât desfiinţarea postului pe care îl ocupa nu era
de natură să eficientizeze activitatea societăţii pârâte.
Mai arată reclamanta că a comunicat pârâtei că este de acord cu orice post
în cadrul societăţii, însă i s-a comunicat că s-a hotărât disponibilizarea sa ca urmare a demisiei
soţului său din cadrul societăţii.
De asemenea, societatea pârâtă a luat decizia disponibilizării sale fără a
notifica cazul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, mulţumindu-se numai să
menţioneze în decizia de disponibilizare că : ”societatea nu are locuri disponibile pentru
pregătirea profesională a salariatei” .
În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Argeş – prin sentinţa civilă
nr.1396/CM/6 noiembrie 2009 – a admis contestaţia formulată de reclamanta şi a anulat decizia
nr. 35/25.02.2009 emisa de S.C.N.T.B.S.R.L.
A dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii
A obligat pe intimată la plata salariilor actualizate, majorate, indexate şi a
celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii şi până la
reintegrarea efectivă a acesteia.
S-a reţinut de instanţa de fond la pronunţarea acestei sentinţe că, prin
decizia civilă nr.35/25.02.2009 emisă de S.C.N.T.B.S.R.L. s-a dispus încetarea contractului
individual de muncă al contestatoarei, conform art. 65 din Codul muncii, începând cu data de
06.03.2009.
Analizând legalitatea acestei decizii, prin prisma motivelor invocate de
contestatoare, instanţa a reţinut că, potrivit disp. art. 76 din Codul muncii, măsura concedierii
este lovită de nulitate absolută, deoarece nu s-au respectat dispoziţiile art. 74 alin1 lit. (d) rap la
art. 64 din Codul muncii .
Astfel, art. 74 lit. (d) Codul muncii prevede că decizia de concediere se
comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de
muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa
un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 Codul muncii.
Art.64 din Codul muncii la care se face trimitere stipulează la alin.(1) că
în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit ( c) şi (d),
precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul .art. 56
lit. (f),angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate
compatibile cu pregătirea profesională sau după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de
medicul de medicină a muncii .
Conform alin 2 al aceluiaşi articol, în situaţia în care angajatorul nu dispune
de locuri de muncă vacante potrivit alin.(1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei
teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător
pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină
a muncii .
În decizia contestată, intimata a menţionat doar că unitatea nu dispune de
alte locuri de muncă potrivit pregătirii profesionale a contestatoarei, al cărei post se desfiinţează.
În plus, potrivit art.64 alin.4 Codul muncii, angajatorul poate dispune
concedierea salariatului după notificarea cazului către A.T.O.F.M., conform alin.2 .
În cauză , intimata nu a solicitat sprijinul agenţiei teritoriale pentru ocuparea
forţei de muncă în vederea redistribuirii contestatoarei, corespunzător pregătirii sale
profesionale .
În concluzie, intimata a încălcat legea, decizia de concediere fiind lovită de
nulitate absolută.
De asemenea, a încălcat dispoziţiile art. 74 din Carta Socială Europeană
privitoare la măsurile sociale care vizează ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea
lucrătorilor şi dispoziţiile Directivei nr. 78/59/CE/20.07.1998 privind legislaţia statelor membre .
Împotriva acestei sentinţa a declarat recurs, în termen legal, pârâta
S.C.N.T.B.S.R.L..
Se arată în motivarea recursului formulat că sentinţa instanţei de fond este
nelegală faţă de motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, solicitând
reanalizarea cauzei şi sub aspectul prevăzut de art.3041 Cod procedură civilă.
În mod greşit instanţa de fond a reţinut că desfacerea contractului de muncă
al contestatoarei este nelegală.
Din actele dosarului rezultă că încă de la sfârşitul primului semestru al
anului 2008 societatea s-a confundat cu serioase probleme economice ce au impus măsuri de
reorganizare a societăţii, inclusiv de reducere a numărului de posturi prin concedieri colective de
personal, situaţie care a determinat şi concedierea contestatoarei şi care a fost făcută cu
respectarea dispoziţiilor legale în materia concedierii individuale pentru motive care nu ţin de
persoana salariatului.
Instanţa de fond nu a avut în vedere că desfiinţarea locului de muncă a fost
efectivă, reală şi serioasă, postul neregăsindu-se în organigrama ulterioară concedierii,
desfiinţarea s-a bazat pe motive obiective, care nu au legătură cu persoana salariatei.
Contestatoarea a beneficiat de un preaviz de 20 de zile şi de drepturile care decurg din
contractul de muncă.
Dispoziţiile Legii nr.76/2002, invocate de instanţa de fond, vizează
concedierea colectivă de personal şi nu cea individuală, care formează obiectul prezentei cauze.
Faţă de motivele arătate se solicită admiterea recursului, desfiinţarea
hotărârii instanţei de fond şi respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Recursul declarat de intimată este nefondat.
În mod corect instanţa de fond a apreciat că, la emiterea deciziei nr.35 din
25 februarie 2009, prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al
contestatoarei conform art.65 din Codul muncii, intimata nu a solicitat sprijinul A.T.O.F.M. în
vederea redistribuirii contestatoarei în conformitate cu pregătirea sa profesională.
Într-adevăr, potrivit art.64 din Codul muncii, angajatorul poate dispune
concedierea salariatului după notificarea cazului către A.T.O.F.M.
Textul art.64 nu are în vedere situaţia concedierii pentru motive care nu ţin
de persoana salariatului, fie că este vorba de o concediere individuală sau de una colectivă, de
unde ar rezulta că într-o atare situaţie angajatorul nu are obligaţia propunerii altor locuri de
muncă vacante sau, în caz contrar, de a solicita sprijinul A.T.O.F.M..
O asemenea soluţie ar fi însă contrară spiritului dispoziţiilor legislaţiei
muncii. Nu ar fi logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică sau psihică ori
necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă, or, după caz, să se intervină la
A.T.O.F.M., iar pentru desfiinţarea locului de muncă, pentru motive care nu ţin de persoana
salariatului, să nu se procedeze la fel.
De altfel, dispoziţiile Codului muncii se completează cu cele ale
C.C.M.U.N.N., care prevede, atunci când disponibilizările de personal nu pot fi evitate, a se
comunica fiecărui salariat dacă i se oferă sau nu un loc de muncă.
De asemenea, se completează şi cu cele ale Legii nr.76/2002 privind
asigurările de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, potrivit cărora, în cadrul restructurării
activităţii care conduce la modificarea substanţială a numărului şi structurii profesionale a
personalului, angajatorii au obligaţia de a înştiinţa A.T.O.F.M. În practica judiciară s-a apreciat
că în pofida formulării limitative a art.64 alin.1 şi 2, dispoziţiile sale trebuie aplicate şi în situaţiile
vizate de art.65 alin.1, întrucât relaţiile de muncă se bazează şi pe principiul bunei-credinţe şi a
garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului.
Astfel s-a decis că obligaţia respectivă este prealabilă desfacerii
contractului, încât omisiunea de a o aduce la îndeplinire atrage nulitatea acelei măsuri.
Cum intimata-recurentă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a notifica situaţia la
A.T.O.F.M., în mod corect instanţa de fond a apreciat că decizia de încetare a contractului de
muncă a contestatoarei este lovită de nulitate absolută.
Sentinţa astfel pronunţată fiind legală şi temeinică, recursul formulat
împotriva acesteia este nefondat şi, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a fi
respins.
CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE
25. Criterii încredinţare minor unuia din părinţi.
Art.38 alin.4 din Codul familiei
Art. 2 şi 5 din Legea nr.272/2004
Cu toate că nici dispoziţiile art.42 şi 97 din Codul familiei şi nici ale art.
2 din Legea nr. 272/2004 nu stabilesc în concret care sunt criteriile în privinţa
încredinţării copiilor minori la unul din părinţi, din aceste texte de lege se desprinde
concluzia că aceste criterii sunt legate nu numai de posibilităţile materiale ale părinţilor,
ci şi de vârsta copilului, de gradul de ataşament al copilului, de măsura în care fiecare
dintre părinţi se poate preocupa de îngrijirea acestuia. În aprecierea criteriilor de
încredinţare a minorei trebuie să primeze interesul acesteia, şi nu al părinţilor sau al
bunicilor cu care aceasta a locuit.
(Decizia civilă nr. 41/R-MF/14 Ianuarie 2010)
