Inadmisibilitatea plângerii penale. Organul căruia trebuie să i se adreseze partea vătămată. Art.221, art.279 Cod pr.penală.
Prin plângere penală trebuie să se reclame o vătămare reală, de către o persoană care să-şi însuşească cele reclamate în cuprinsul plângerii.
Plângerea este inadmisibilă şi trebuie respinsă, iar nu sesizate organele de urmărire penală, pentru efectuarea de cercetări în legătură cu o faptă
ce nu a fost vreodată comisă.
(Decizia penală nr.415/R din 16 iunie 2009 – cu majoritate)
Nu instanţei de judecată îi revine competenţa de a analiza temeinicia acuzaţiilor, ci organului de cercetare penală, în speţă Parchetul de pe lângă
Judecătoria Râmnicu Vâlcea, care va adopta una din soluţiile de neîncepere, de încetare, de scoatere de sub urmărire penală ori de trimitere în judecată a
făptuitorilor.
(opinie separată)
Prin sentinţa penală nr.43 din 8 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în temeiul dispoziţiilor art.222 alin.7 Cod pr.penală, s-a dispus scoaterea
cauzei de pe rol şi trimiterea plângerii formulată de partea vătămată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, spre competentă soluţionare, iar în
temeiul art.192 alin.3 Cod pr.penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că la data de 17 martie 2009, partea vătămată a formulat plângere penală, prin
care a solicitat condamnarea mai multor persoane, toate deţinute în Penitenciarul Colibaşi, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi
pedepsită de art.211 alin.2 lit.c şi alin.2/1 lit.a Cod penal.
Tribunalul a constatat că nu a fost legal sesizat, plângerea fiind greşit îndreptată, astfel că nu se poate lua act de faptul că partea vătămată nu îşi
însuşeşte plângerea, aşa cum acesta a precizat în faţa instanţei de judecată, decât după stabilirea competenţei.
In termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,
pentru următoarele motive: 1)în mod greşit instanţa de judecată a trecut la judecarea cauzei, având în vedere lipsa de procedură cu inculpaţii şi 2) în
condiţiile în care petentul a precizat în faţa instanţei că nu formulează plângere, că semnătura nu-i aparţine şi că nu cunoaşte locul comiterii faptei,
nu se poate vorbi de existenţa unei fapte penale, caracterizate de principiul oficialităţii procesului penal.
Prin decizia penală nr.415/R din 16 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, cu majoritate, s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă
Tribunalul Vâlcea, s-a casat în întregime sentinţa şi, rejudecând cauza, s-a respins plângerea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această decizie, în opinia majoritară, s-a reţinut următoarele:
In cazul de faţă, nu numai că sesizarea nu priveşte o persoană ale cărei interese legitime să fi fost vătămate printr-un act al procurorului, dar se
reclamă o faptă inexistentă căci, întrebată fiind „persoana vătămată”, mai întâi de tribunal şi apoi de curte, aceasta a învederat, în primul rând, că
nu a fost victima vreunei fapte penale la data de 24 martie 2007 ori la o altă dată, iar în al doilea rând, că plângerea, de a cărei existenţă nu avea
cunoştinţă, a fost scrisă şi semnată de o altă persoană, probabil un alt deţinut din penitenciar, în ideea de a-i atrage ura celor reclamaţi, aflaţi cu
toţii în Penitenciarul Colibaşi.
In atare situaţie, art.222 alin.7 din Codul de pr.penală, nu poate fi aplicat, întrucât acesta presupune, potrivit art.222 alin.2 şi 3 din acelaşi cod,
că prin plângere să se reclame o vătămare reală, iar nu imaginară, de către o persoană care să-şi însuşească cele reclamate în cuprinsul plângerii.
Aşa fiind, instanţa de recurs a concluzionat, în complet majoritar, că plângerea este inadmisibilă şi trebuie respinsă ca atare, iar nu sesizate organele
de urmărire penală, pentru efectuarea de cercetări în legătură cu o faptă ce nu a fost vreodată comisă.
Opinia separată vizează soluţia de admitere a recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, cu
consecinţa avansării de către stat a cheltuielilor judiciare, pentru următoarele considerente:
Contrar opiniei majoritare, opinia separată a relevat încă din preambulul argumentaţiei sale nelegalitatea hotărârii recurate.
Punctul de plecare al opiniei separate îl constituie dispoziţiile art.291 Cod pr.penală, potrivit cărora judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt
legal citate şi procedura este îndeplinită.
Revenind la speţă, s-a apreciat, în acord cu opinia exprimată de procuror în dezvoltarea recursului declarat, că, la judecarea cauzei la tribunal,
făptuitorii nu au fost citaţi.
Aceasta s-ar fi impus, cu atât mai mult cu cât făptuitorii sunt arestaţi, iar prezenţa lor era obligatorie.
In altă ordine de idei, întrucât opinia majoritară avansează ideea inadmisibilităţii plângerii, magistratul opiniei separate a fost nevoit a se pronunţa
asupra acesteia şi a arătat motivele pentru care nu a achiesat la punctul de vedere exprimat de ceilalţi membri ai completului de judecată.
Nu a agreat opinia majoritară şi cea exprimată în cel de-al doilea motiv de recurs în sensul inadmisibilităţii plângerii, pe considerentul că partea
vătămată a afirmat că nu a formulat plângere.
Aceasta, deoarece, plângerea se adresează organului de cercetare penală, conform art.221 Cod pr.penală, rap. La art.279 Cod pr.penală, şi nu instanţei de
judecată.
Din această perspectivă, nu instanţei de judecată îi revine competenţa de a analiza temeinicia acuzaţiilor, ci organului de cercetare penală, în speţă,
Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, care va adopta una din soluţiile de neîncepere, de încetare, de scoatere de sub urmărire penală ori
de trimitere în judecată a făptuitorilor.
Dacă pe fond, s-a apreciat că soluţia este corectă, nu acelaşi lucru s-a putut afirma despre îndeplinirea procedurii de citare a tuturor părţilor, cu
ocazia judecării cauzei la tribunal, aşa cum amplu s-a analizat anterior.
In baza acestei argumentaţii, s-a conchis, că este irelevantă poziţia părţii vătămate de necunoaştere a formulării plângerii aşa cum, în mod corect a
susţinut şi tribunalul care a apreciat plângerea ca fiind greşit îndreptată la instanţă.
3. Menţinerea arestării preventive a inculpatului. Criterii de apreciere. Starea precară de sănătate a inculpatului.
Starea precară de sănătate a inculpatului este lipsită de relevanţă, dacă se menţin temeiurile care au justificat arestarea preventivă a acestuia.
(Decizia penală nr.395/R/MF din 5 iunie 2009)
Prin încheierea din 3 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.786/90/2009, în baz art.300/2 rap. La art.160/b rap. La art.139 alin.1
Cod pr.penală, s-a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatei cu măsura prevăzută de art.145 Cod pr.penală, a obligării de a nu părăsi localitatea
de domiciliu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut, printre altele, că inculpata are vârsta de 58 de ani, precum şi o stare de sănătate alterată, suferind
de afecţiuni cardiace, diabet zaharat, fiind şi suspectă de ciroză hepatică, după cum rezultă din actele depuse la dosar.
Impotriva acestei încheieri a declarat recurs D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Piteşti.
Prin decizia penală nr.395/R/MF din 5 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a admis recursul declarat, s-a casat, în parte, încheierea şi,
rejudecând cauza, s-a înlăturat dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive privind pe inculpată, iar în baza art.300/2 combinat cu art.160/b
Cod pr.penală, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, care a fost menţinută.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte pe inculpată, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, temeiurile avute în vedere
la momentul luării măsurii arestării preventive subzistă şi în prezent.
In favoarea menţinerii măsurii arestării preventive a inculpatei, Curtea a invocat modalitatea în care au fost săvârşite faptele de trafic de persoane în
formă continuată vizând un număr mare de părţi vătămate, gravitatea acestora cât şi periculozitatea în mod concret a inculpatei, a cărei lăsare în libertate ar produce un sentiment de insecuritate în rândul opiniei publice, perseverenţa inculpatei într-o conduită antisocială de mai mult timp, condamnările anterioare.
S-a mai argumentat că starea de sănătate a inculpatei şi vârsta acesteia nu o pun într-o situaţie incompatibilă cu regimul carceral, iar toate afecţiunile
