Este fără relevanţă că reclamanţii fac obiectul unor grave suspiciuni (intenţia de eludare a prevederilor legii adopţiei indicată expres în corespondenţa D.G.A.S.P.C. cu Ministerul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice) prin raportare la prejudiciul cert pe care copilul urma să îl sufere având în vedere perioada de peste 2 ani (de la nastere şi fără întrerupere până în prezent) pe care a petrecut-o cu (…) care, în mod evident a condus la dezvoltarea unei legături afective extrem de puternice (a se compara cu situaţia reţinută de Curte în decizia de inadmisibilitate din cauza Hülsmann împotriva Germaniei, pct. A.2).
Îndoiala în ceea ce priveste corectitudinea, legalitatea faptelor sau onestitatea inten?iilor cu care acţionează familia (…), chiar dacă poate justifica dorinţa acceptabilă a D.G.A.S.P.C. de a-i descuraja pe cetă?eni de a recurge la o metodă de eludare a dispozitiilor imperative ale legii adop?iei, nu poate conduce la validarea hotărârii de respingere a plasamentului la această familie, căci efectele acestei decizii a Comisiei pentru Protectia Copilului nu se limitează la situatia lui (…) (…) şi (…) care au recurs la o modalitate ce le este acum reprosată de autorităti, deşi nu este interzisă expres: ele se răsfrâng si asupra situatiei copilului însusi, al cărui drept la respectarea vie?ii de familie, ce implică dreptul copilului şi al persoanelor cu care convieţuiesc de a se bucura unul de compania celuilalt, este afectat de o manieră semnificativă (a pari, cauza Mennesson împotriva Frantei, par. 1)
Nu poate fi admisă scoaterea copilului din mediul armonios creat de (…), pentru acesta existând riscul periclitării dezvoltării sale ulterioare, prin lipsirea unei ambianţe calde şi continue în care s-a găsit de la naştere, interesul superior al copilului prevalând interesul general (al societăţii în ansamblul ei) de a urmări aplicarea riguroasă, literală a prevederilor legale vizând Legea nr. 272/2004.
Legea nr. 272/2004
Cauza Moretti şi Benedetti împotriva Italiei
Cauza Wagner şi J.M.W.L. împotriva Luxemburgului
Cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei
Cauza Mennesson împotriva Fran?ei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului (…) la data de 29.01.2015, reclamanţii (…) au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean (…) – Comisia pentru Protecţia Copilului (…) şi (…), anularea hotărârii nr. (…) a Comisiei pentru Protecţia Copilului (…) din cadrul Consiliului Judeţean (…) pronunţată în dosarul nr. (…) şi admiterea cererii lor privind plasamentul minorului (…), cu tată necunoscut, în familia acestora, deoarece sunt întrunite cerinţele instituite prin Legea nr. 272/2004.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat că, încă de la momentul naşterii minorului (…), mama acestuia (…) – care mai are în întreţinere încă doi copii minori, care locuiesc în imobilul aparţinând bunicii materne, situat în comuna (…), judeţul (…) – a întâmpinat dificultăţi financiare în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor de trai pentru minor, fiind ajutată în creşterea minorului de către (…); după naştere, minorul împreună cu mama lui au locuit în apartamentul deţinut de către reclamanţi, care i-au pus la dispoziţie o cameră din apartamentul lor; după o perioadă de timp mama a revenit la domiciliul ei situat în comuna (…), spre a-şi îngriji ceilalţi doi copii, lăsându-şi copilul (…) în grija familiei (…) iar ulterior, vizitele acesteia s-au rărit, în cele din urmă au încetat, iar în august 2013, (…) a formulat prima cerere de stabilire a măsurii de protecţie specială a plasamentului copilului (…), care se află în dificultate în sensul art.60 lit.c din Legea nr. 272/2004 rep.
Această cerere a fost respinsă de către Comisia pentru Protecţia Copilului (…) din cadrul Consiliului Judeţean (…).
Reclamanţii (…) s-au ocupat în continuare de creşterea copilului (…), lipsit de ocrotire părintească şi aflat la domiciliul lor şi, în vederea protejării interesului superior al copilului, au formulat o sesizare de abandon a copilului înregistrată sub nr. (…) la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (…) şi o nouă cerere de instituire a măsurii de protecţie specială a plasamentului în favoarea minorului (…).
Această cerere a fost soluţionată prin Hotărârea nr.(…) a Comisiei pentru Protecţia Copilului (…) din cadrul Consiliului Judeţean (…) pronunţată în Dosarul nr. (…), fiind respinsă întrucât situaţia copilului nu se încadrează în cazurile prevăzute de art.60 din Legea nr. 272/2004, „deoarece mama acestuia şi (…) au căzut de acord ca aceştia să o sprijine la creşterea şi îngrijirea copilului.”.
Reclamanţii arată, în esenţă, că această hotărâre este nelegală, deoarece minorul (…) se află în situaţia prevăzută de art.60 lit. b şi c din Legea nr.272/2004, necesitând măsura de protecţie specială a plasamentului, deoarece este neglijat, fiind părăsit de către mama sa la (…), iar tatăl său nu este cunoscut.
Mama minorului nu deţine o locuinţă personală, fiind tolerată în domiciliul mamei sale, situat în (…), unde ocupă o cameră, nu este încadrată în muncă realizând în mod sporadic venituri din activităţi de muncitor ziler şi mai are în întreţinere doi copii minori.
Familia extinsă a mamei nu doreşte să se ocupe de creşterea acestui copil.
Mama însăşi a lăsat copilul în grija familiei (…) şi, totodată, şi-a exprimat acordul la instituirea măsurii de protecţie a plasamentului copilului (…), învederând că nu deţine mijloace materiale pentru a-l creşte şi educa.
Se arată că Hotărârea nr. (…) a Comisiei pentru Protecţia Copilului (…) din cadrul Consiliului Judeţean (…), pronunţată în Dosarul nr. (…), este nelegală, prin prisma faptului că nesocoteşte principiul interesului superior al copilului, statuat prin art.2 din Legea nr. 272/2004.
Se arată că argumentul privind înţelegerea dintre mama copilului şi (…) nu a fost demonstrat şi, pe de altă parte, în mod greşit susţine pârâta Comisia pentru Protecţia Copilului (…) ideea potrivit căreia atitudinea mamei de a lăsa copilul unor persoane străine şi de a nu se mai interesa de copil vreme de peste 8 luni corespunde interesului superior al copilului.
Copilul trebuie să beneficieze de ocrotire în cadrul legal prevăzut de Legea nr. 272/2004, să fie atent cercetate condiţiile de creştere şi educare care i se oferă şi să fie protejate drepturile sale prin instituirea unui mecanism de verificare atât a mediului în care creşte cât şi a persoanelor care se ocupă efectiv de copil, iar nu să fie lăsat în grija mamei sale care nu se preocupă de îngrijirea sa.
În dovedirea contestaţiei s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale, interogatoriul mamei (…) şi ataşarea dosarului nr. (…) care a stat la baza emiterii Hotărârii nr.(…) a Comisiei pentru Protecţia Copilului (…) din cadrul Consiliului Judeţean (…).
Pârâta (…) şi-a precizat prin întâmpinare poziţia procesuală faţă de prezenta contestaţie, solicitând admiterea contestaţiei, arătând că ori de câte ori a fost chemată în faţa Comisiei pentru Protecţia Copilului (…) a precizat că nu deţine posibilităţi financiare pentru creşterea şi educarea copilului său, (…), fiind de acord cu plasamentul acestuia la familia reclamanţilor; că abia are mijloace materiale pentru a-i creşte pe ceilalţi doi minori pe care îi are, solicitând permanent sprijin de la autorităţile Primăriei comunei (…); că în locuinţa bunicii materne sunt condiţii locative precare, sărăcăcioase, imobilul nefiind racordat la reţeaua de distribuţie a apei menajere şi, mai mult decât atât, bunica maternă refuză să îl primească pe minorul (…) în domiciliul său, motivând că nu mai poate creşte încă un copil; a mai susţinute că aceste aspecte sunt cunoscute şi confirmate de autoritatea tutelară din cadrul Primăriei comunei (…), care a efectuat anchete sociale la domiciliul său şi care i-au recomandat măsura plasamentului pentru copilul (…).
La data de 03.03.2015, pârâta Comisia pentru Protecţia Copilului (…) din cadrul Consiliului Judeţean (…) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, arătând că prin Hotărârea nr.(…) a Comisiei pentru Protecţia Copilului (…) din cadrul Consiliului Judeţean (…) pronunţată în Dosarul nr. (…) a fost respinsă cererea de instituire a măsurii de plasament a copilului (…), deoarece acesta nu se află în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art.60 din Legea nr.272/2004, întrucât între reclamanţii (…) şi mama copilului, pârâta (…), a survenit o înţelegere în urma căreia (…) era de acord să crească şi să îngrijească copilul, iar modalitatea în care (…) a identificat copilul eludează procedurile legale în vigoare.
Pârâtul a precizat că finalitatea acestei înţelegeri dintre mama copilului şi (…) este eludarea Legii nr. 273/2004 privind adopţia, deoarece în iunie 2013, reclamanţii au solicitat Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (…) emiterea atestatului de familie aptă să adopte, fiind consiliaţi cu privire la termenele şi condiţiile privind obţinerea acestui atestat, însă aceştia au renunţat la solicitarea lor, în momentul în care au identificat prin eforturi proprii copilul în cauză, deoarece cunoşteau că în astfel de cazuri sancţiunea era aceea a retragerii atestatului.
Pârâtul a mai susţinut că nu contestă nici dreptul copilului de a creşte într-o familie, cu condiţia respectării dispoziţiilor prevăzute în Legea nr. 272/2004, nici faptul că (…) îndeplineşte condiţiile materiale şi morale pentru creşterea şi educarea unui copil, ci modul în care aceasta a identificat copilul prin mijloace proprii, fără să urmeze procedurile legale în ceea ce priveşte adopţia unui copil, deoarece familiile care se află în situaţia reclamanţilor, fără copii şi care solicită plasamentul unui copil de vârstă mică, solicită într-o perioadă relativ scurtă adopţia copilului luat în plasament.
Se precizează că prin înţelegerea cu mama copilului, acesta nu devine adoptabil, ci este obligatoriu ca mama să îşi exprime consimţământul la adopţie în faţa instanţei de judecată, numai dacă se va stabili ca finalitate a Planului individualizat de protecţie a copilului este adopţia; în ceea ce priveşte anchetele sociale efectuate de către autoritatea publică locală, Primăria (…), fără a contesta realitatea informaţiilor prezentate, se precizează că propunerea privind familia sau persoana căreia i se poate da în plasament un copil aparţine Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (…), cu excepţia situaţiei în care este vorba despre rudele copilului.
Pârâtul a mai susţinut că mama copilului, (…), a recunoscut în faţa Comisiei pentru Protecţia Copilului (…) din cadrul Consiliului Judeţean (…) faptul că s-a gândit să dea copilul familiei (…) pentru a fi crescut, deoarece aceştia nu aveau copii, ceea ce a format convingerea pârâtului că se află în faţa unei încercări de eludare a legii adopţiilor, astfel încât consideră că hotărârea contestată este emisă cu respectarea prevederilor legale privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Prin sentin?a nr. (…), Tribunalul (…) a admis acţiunea, a anulat Hotărârea nr.(…) emisă de către pârâtul Consiliul Judeţean (…) – Comisia pentru Protecţia Copilului şi a instituit măsura plasamentului minorului (…) la familia (…), domiciliată în Municipiul (…); s-a delegat exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti privitoare la persoana şi bunurile minorului în favoarea Directorului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (…) şi s-a încuviinţat ca doamna (…), domiciliată în Municipiul (…), să beneficieze de alocaţia lunară de plasament cuvenită minorului (…), fiind obligată pârâta (…) la plata pensiei de întreţinere datorată către minori în cuantum de 25% din venitul net lunar realizat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a subliniat că scopul edictării Legii nr. 272/2004 este prezentat în art.2 din lege, potrivit căruia orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului; în cauză, potrivit anchetelor sociale şi rapoartelor de evaluare psihologică efectuate fie de specialişti din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (…), fie de personalul din cadrul autorităţii tutelare care funcţionează în aparatul propriu al Primăriei comunei (…) au evidenţiat faptul că minorul (…) se află în dificultate în sensul că este neglijat de către mama sa şi că (…) întruneşte condiţiile necesare creşterii şi îngrijirii acestui copil, asistentul social propunând efectuarea demersurilor necesare în vederea instituirii măsurii de plasament a acestui copil la familia reclamanţilor.
Prima instanţă a mai apreciat că hotărârea nr. (…) a Comisiei pentru Protecţia Copilului (…) din cadrul Consiliului Judeţean (…) pronunţată în Dosarul nr. (…) este nelegală, deoarece este contrară întregii documentaţii pe baza căreia a fost emisă, iar pretinsa înţelegere dintre mamă şi (…) în sensul că aceştia din urmă şi-ar fi exprimat acordul de a o sprijini pe mamă în creşterea şi îngrijirea copilului, nu a fost dovedită şi nu rezultă din niciuna dintre probele administrate în cauză.
Tribunalul a mai reţinut că raţiunea pentru care pârâtul Consiliul Judeţean (…) – Comisia pentru Protecţia Copilului (…) a respins cererea de instituire a plasamentului ţine de motive străine acestei cereri, care exced în totalitate cercetării condiţiilor impuse de lege pentru instituirea acestei măsuri de protecţie specială, motive care rezultă atât din corespondenţa internă purtată între compartimentele din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (…) şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie cât şi din întâmpinarea formulată în prezenta cauză, anume prezumptiva încercare a familiei (…) de a eluda legislaţia privitoare la adopţie.
Prima instanţa a arătat că nu poate acorda prevalenţă unei presupuneri (aceea potrivit căreia, după ce măsura de plasament a copilului (…) la (…) va fi instituită, această familie va depune o cerere de adopţie având prioritate la adopţia acestui copil), deoarece copilul se află în dificultate acum, iar procedura de adopţie depinde de factori aleatorii cum sunt atitudinea mamei faţă de copil (mama putând cere oricând reintegrarea copilului în familia naturală sau putând refuza consimţământul la adopţie), atitudinea membrilor familiei extinse (care pot solicita la rândul lor adopţia copilului) şi, nu în ultimul rând, înşişi reclamanţii (…) pot să nu mai formuleze o nouă cerere de adopţie a copilului, alegând să convieţuiască alături de acesta, dar fără a-şi asuma obligaţiile părintelui adoptiv, ci numai pe acelea restrânse ale asistentului maternal.
În aceste condiţii, tribunalul a considerat că presupunerea privitoare la încercarea de eludare a dispoziţiilor legale referitoare la adopţie nu poate fi motivul pentru care un copil aflat în dificultate în sensul art.60 lit.b şi lit.c din Legea nr. 272/2004 să fie lipsit de autoritate părintească efectivă, de dreptul de a avea un statut legal şi de a beneficia de ocrotirea autorităţii statului, când din întreg ansamblul probator administrat în cauză, înscrisuri şi interogatoriul pârâtei (…), rezultă că minorul se află în dificultate în sensul art.60 lit.b şi c din Legea nr. 272/2004, astfel încât se impune instituirea unei măsuri de protecţie specială în ceea ce îl priveşte.
Pentru a ajunge la concluzia temeiniciei acţiunii, tribunalul a amintit că situaţia minorului (…), aflat la domiciliul reclamanţilor, neglijat de către mama sa (…), atrage incidenţa art. 60 lit.c din Legea nr. 272/2004 şi impune instituirea unei măsuri de protecţie specială, deoarece minorul este lipsit de protecţia părintească, creşterea, dezvoltarea şi evoluţia sa nu sunt urmărite nici de mama sa şi nici de o autoritate a statului, abilitată să verifice dacă drepturile îi sunt respectate, iar prin instituirea măsurii de plasament drepturile si obligaţiile părinteşti privitoare la copil vor fi delegate către Directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (…) care, prin asistenţii sociali specialişti din cadrul acestui organism, poate urmări dacă minorului îi sunt respectate drepturile, dacă dezvoltarea acestuia se realizează într-un ritm progresiv şi, în situaţia în care este necesar, poate să îşi exprime opinia cu privire la necesităţile medico-sanitare ale copilului, la necesităţile educaţionale ale acestuia etc.
Apoi, a arătat tribunalul, deoarece probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că, de la naşterea sa şi până în prezent, minorul (…) a trăit în locuinţa familiei (…), cei doi soţi îngrijindu-l şi ocrotindu-l, asigurându-i toate cele necesare creşterii şi dezvoltării armonioase atât din punct de vedere fizic cât şi psihic, iar între soţii (…) şi copil s-au dezvoltat relaţii de afecţiune reciprocă, s-a apreciat că interesul superior al copilului în sensul art.2 şi art.6 din Legea nr. 272/2004, este de a trăi în continuare în acest mediu familiar, cunoscut, unde i se oferă tot ceea ce are nevoie şi unde este foarte bine îngrijit şi iubit, în timp ce mutarea copilului într-un mediu străin, necunoscut, la un alt asistent maternal profesionist, ar fi o măsură care ar determina o suferinţă nejustificată a copilului.
Împotriva acestei sentinţei a formulat apel pârâta, prin care a criticat hotărârea primei instanţei pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate şi, rejudecând, să se dispună respingerea contestaţiei formulate de către reclamanţii (…) împotriva Hotărârii nr. (…), cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a acestei hotărâri.
În motivarea căii de atac s-a arătat că prima instanţă a ignorat cu desăvârşire principiul legalităţii procedurilor judiciare, în contextul în care procedura iniţiată în prezenta cauză este un prim pas în procedura de adopţie a minorului şi care este calificată ca o fraudă la lege, întrucât prin această modalitate se încearcă eludarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 273 din 2004, privind regimul juridic al adopţiilor şi, cu atât mai mult, al regimului imperativ al dispoziţiilor instituite de acest text de lege.
Apelanta a învederat, în privinţa familiei reclamante, că din chiar modalitatea în care este redactată cererea de chemare în judecată, este evident că aceştia doresc un copil, fapt pentru care au formulat cerere privind obţinerea atestatului ca familie adoptatoare, ulterior renunţând la această cerere; aceasta, în contextul în care (…) a recunoscut că s-a ocupat de achitarea integrală a cheltuielilor privind naşterea minorului, în contextul în care după naştere s-a ocupat de îngrijirea şi a mamei, şi a copilului, ulterior numai a copilului, coroborată cu recunoaşterea dată de către mama naturală care s-a gândit să le dea copilul reclamanţilor să îl crească, reiese împrejurarea că între reclamanţi şi pârâta – mama naturală a existat o înţelegere prestabilită privind încredinţarea ulterioară a minorului în vederea instituirii măsurii plasamentului tocmai la această familie şi, ulterior, a solicitării adopţiei acestui copil tot la această familie, perioadă în care copilul va fi declarat adoptabil, iar familia reclamantă va avea prioritate la încuviinţarea adopţiei, fără a trece peste toate etapele prevăzute imperativ de lege.
În argumentarea căii de atac apelului s-a mai precizat că, independent de situaţia pârâtei, al cărei dezinteres faţă de soarta copilului a fost reafirmat în instanţă şi de intenţiile reale ale reclamanţilor, care sunt într-adevăr preocupaţi în a asigura minorului condiţiile unei adevărate familii, o asemenea implicare directă în identificarea unui copil, potenţial adoptabil, mai înainte de declararea lui ca atare, este contrară dispoziţiilor Legii nr. 273/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 233/2011.
În dezvoltarea acestei critici, s-a mai arătat că reglementarea legală menţionată instituie o întreagă secţiune intitulată „Potrivirea dintre copil şi persoană/ familia adoptatoare”, în cadrul căreia se stabileşte competent Oficiului Român pentru Adopţii în iniţierea procesului de potrivire; s-a urmărit astfel posibilitatea exercitării unui control riguros asupra demersurilor de potrivire realizate la nivel local, tocmai pentru a se evita eludarea dispoziţiilor legale în materie, astfel cum menţionează în mod expres în expunerea de motive a Legii nr. 233/2001; or, în cazul de faţă, reclamanţii au intervenit în mod direct în această procedură prealabilă adopţiei, identificând un minor pe care l-au luat din familie mai înainte de instituirea unei măsuri de protecţie specială. Este important de subliniat împrejurarea că potrivit art. 42 lit.c din Legea nr. 273/2004, încredinţarea în vederea adopţiei nu mai este necesară atunci când copilul se afla în plasament la unul dintre soţii familiei adoptatoare sau la familia adoptatoare de cel puţin doi ani, ceea ce înseamnă că familia la care s-a instituit plasamentul poate solicita încuviinţarea adopţiei după trecerea termenului de doi ani.
În aceste condiţii, apelantul a conchis că între reclamanţi şi mama copilului a existat o înţelegere cu privire la copil, finalitatea acestei pretinse înţelegeri, după cum afirmă aceştia în cererea dedusă judecăţii, este eludarea Legii nr. 273/2004 privind adopţia; la formarea acestei convingeri a contribuit şi faptul că (…) (…) şi (…) s-au adresat D.G.A.S.P.C. (…) cu o cerere prin care solicita obţinerea atestatului de familie aptă să adopte, în data de 06.06.2013, ocazie cu care au fost informaţi şi consiliaţi cu privire la condiţiile şi termenele privind obţinerea atestatului şi cu privire la adopţie, cerere la care au renunţat în momentul în care au identificat pe cont propriu copilul în cauză, în data de 25.09.2013, deoarece cunoşteau faptul că sancţiunea prevăzută de legislaţia în vigoare în asemenea cazuri este retragerea atestatului.
În critica sentinţei apelate s-a mai arătat că ridică un semn de întrebare modalitatea prin care (…) a identificat un copil, eludând procedurile legale în vigoare, atestarea ca familie aptă să adopte, potrivirea teoretică şi practică etc., în condiţiile în care la nivelul judeţului (…) sunt peste 100 de familii atestate care aşteaptă să intre în procesul de potrivire cu un copil.
De aceea, apelantul nu contestă dreptul copilului de a creşte într-o familie, cu condiţia respectării cadrului legal prevăzut de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, acesta fiind principalul obiect de activitate atât al Comisiei pentru Protecţia Copilului (…), cât şi a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului; de asemenea, nu contestăm nici faptul că (…) îndeplineşte condiţiile materiale şi garanţiile morale pentru creşterea şi educarea unui copil, ci modul în care aceasta a înţeles să identifice un copil, prin mijloace proprii şi fără să urmeze procedurile legale în ceea ce priveşte adopţia unui copil.
Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor invocate de pârât, Curtea constată că apelul este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca atare.
Curtea apreciază că, deşi susţinerile apelantei privesc intenţia reclamanţilor-intimaţi de eludare a prevederilor Legii nr. 273/2004 privind adopţia sunt plauzibile – întregul probatoriu convergând către concluzia că reclamanţii au dorit să aibă grijă de copil încă dinainte ca acesta să se nască – această situaţie, care îi este în principal imputabilă apelantei, nu poate conduce la admiterea căii de atac.
Astfel, în circumstanţe puţin cunoscute – disimulate de părţi sub o pretinsă angajare a mamei băieţelului ca menajeră – reclamanţii au aflat de sarcina numitei (…) şi s-au înţeles cu aceasta ca, după naştere, de copil să se ocupe (…) (…) şi (…).
Dovadă a acestei înţelegeri stă faptul că băieţelul (…) a fost născut într-o clinică particulară (…) în condiţiile în care mama nu avea venituri care să-i asigure subzistenţa, deci cu atât mai puţin să suporte costurile unei astfel de naşteri la un spital privat – contravaloarea intervenţiei fiind suportată de reclamanţi; de altfel, naşterea şi aducerea copilului în cadrul familiei (…) a fost îndelung pregătită, reclamanţii aranjând chiar, în locuinţa lor, o cameră a copilului după cum recunoaşte (…) (a cărei instruire prealabilă pentru această probă este la fel de evidentă, folosirea unor termeni precum „condiţiile locative optime” sau „copii de vârstă şcolară” fiind cu mult peste nivelul de pregătire relevat de anumite declaraţii ale acesteia).
După naştere, (…), împreună cu copilul (…) au locuit în casa familiei (…), femeia neglijând soarta celorlalţi doi copii pe care îi avea în grijă şi apoi a revenit la domiciliul său din comuna (…).
La 26.08.2013, la scurt timp după naşterea copilului (…), reclamanţii au cerut, pentru prima dată, D.G.A.S.P.C. (…) plasamentul copilului la ei, motivând, în esenţă, că au constatat că băieţelul trăieşte în condiţii de igienă şi confort „greu de descris”, astfel că au dat curs cererii mamei copilului de a-l creşte pe acesta.
Pentru soluţionarea acestei cereri de plasament s-a făcut o anchetă socială la domiciliul familiei (…) (în care nu se face deloc vorbire despre faptul că băieţelul locuieşte acolo), în care un reprezentant al D.G.A.S.P.C. propune efectuarea „demersurilor necesare” pentru plasarea minorului.
S-a realizat apoi o „notă informativă” prin care s-a constatat că mama şi copilul locuiesc la (…) şi că soţii (…) (…) şi (…) întrunesc condiţiile necesare creşterii şi educării copilului; în fine, s-a întocmit o anchetă socială nr. (…) la locuinţa (…) despre care s-a constatat că locuieşte împreună cu mama ei, (…), şi cu ceilalţi doi copii minori, (…), preşcolari, de care mama se ocupă să frecventeze zilnic cursurile grădiniţei unde vin curat îmbrăcaţi şi cu pacheţele la ei; în octombrie 2013, deşi declarase că locuieşte în (…) cu (…), (…) se găsea în localitatea (…) „pentru câteva zile”.
Prin Hotărârea (…), Comisia pentru protecţia Copilului a respins solicitarea de plasament în regim de urgenţă, considerând că această măsură nu se impune deoarece mama ar fi declarat că este sprijinită de (…), iar printr-o declaraţie scrisă aceasta ar fi spus că „va avea grijă de copilul său pe care îl va lua la domiciliu”; această declaraţie se regăseşte în copie la dosarul tribunalului şi poartă un alt tip de semnătură (ca şi un alt act depus la D.G.A.S.P.C. (…)) decât acea executată în faţa unui reprezentant al Primăriei (…).
Cu toate că prima măsură dispusă de D.G.A.S.P.C. (…) după respingerea solicitării de plasament a fost monitorizarea situaţiei copilului (pentru care au cerut sprijinul Primăriei Comunei (…), apelanta nu a întreprins niciun demers în acest sens permiţând ca, de fapt, încă de la naştere copilul (…) să locuiască neîntrerupt cu (…).
De aceea, în aprilie 2014 aceştia formulează la D.G.A.S.P.C. (…) o nouă cerere în care, deşi nu o solicită expres, „aduc la cunoştinţă” cele întâmplate – „abandonarea” copilului (…) la (…) – pentru a dispune „măsurile necesare… în interesul minorului”.
Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impune statelor semnatare o obligaţie de a garanta persoanelor care se află sub jurisdicţia lor exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale consacrate de textul Convenţiei, acestea fiind extinse de o manieră progresivă printr-o jurisprudenţă constructivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului inclusiv în privinţa vieţii private şi de familie.
Articolul 8 al Convenţiei prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale, nefiind admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Domeniul de aplicabilitate al art. 8 din Convenţie protejează o sferă largă de interese de natură personală, cuprinse în noţiunea generală de drept la viaţă privată, viaţă de familie, domiciliu şi corespondenţă; aceste patru concepte nu sunt definite strict de Convenţie şi pot fi strâns legate între ele, în unele situaţii chiar suprapunându-se, dar Curţii sarcina de a determina atât domeniul de aplicare al acestor drepturi, cât şi condiţiile în care exerciţiul lor poate cunoaşte limitările prevăzute de Convenţie.
Convenţia înscrie distinct viaţa de familie printre drepturile persoanei care se bucură de protecţia acordată de art. 8 şi, astfel, aceasta devine o noţiune autonomă în sistemul convenţiei fiind interpretată independent de calificarea existentă în dreptul naţional al statelor membre dar având în vedere evoluţia relaţiilor sociale, evoluţie ce necesită o interpretare flexibilă a acestei noţiuni din prisma a două dimensiuni: persoanele care pot invoca acest drept şi conţinutul vieţii familiale.
Astfel, în privinţa persoanelor care pot invoca acest drept, art. 8 din Convenţie foloseşte sintagma „orice persoană”, recunoscând dreptul la viaţa de familie tutror subiecţilor de drept, fără nicio altă distincţie, însă, Curtea a delimitat pe cale jurisprudenţială sfera de aplicare a art. 8, statuând că acesta presupune preexistenţa unei vieţi de familie, o legătură biologică şi/sau juridică peste care se suprapune o relaţie personală, reală, efectivă.
Referitor la legătura juridică, instanţa europeană a fost confruntată cu problema aplicabilităţii noţiunii de „viaţă de familie” în materia adopţiei sau a masurilor premergătoare acesteia, Curtea a stabilind că relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile de familie protejate de art. 8 din Convenţie, fără însă a fi protejată o familie iluzorie şi fără a fi conferit persoanelor un drept general de a întemeia o familie, fie prin căsătorie, fie prin naşterea sau adopţia copiilor, cu toate consecinţele decurgând din acest fapt.
În aplicarea art. 8 din Convenţie, statele au obligaţia negativă de a nu întreprinde măsuri de natură a stânjeni exerciţiul dreptului la viaţa de familie de către titularii cărora le sunt recunoscute, urmărindu-se apărarea atât a copiilor minori, cât şi a părinţilor împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a autorităţilor statului; de asemenea, în sarcina statelor membre se găsesc şi o serie de obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii de familie, care impun luarea unor măsuri de protecţie a titularilor dreptului conferit de Convenţie, spre exemplu împiedicarea unui părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copilului său ori obligaţia de a lua toate măsurile necesare, atât pentru a menţine legăturile personale, cât şi pentru a reuni copilul cu părintele său, ţinând cont de interesul superior al minorului
În acele situaţii în care creşterea şi dezvoltarea minorului alături de părinţii săi nu mai este posibilă, se impune luarea de către autorităţile publice a măsurii încredinţării acestuia unor instituţii de ocrotire socială sau persoane anume determinate; astfel dacă viaţa, creşterea şi dezvoltarea armonioasă a unui copil este pusă în pericol în cadrul desfăşurării relaţiilor de familie cu părinţii săi, statul este competent, chiar are obligaţia pozitivă de a acţiona pentru a-i asigura acestuia respectarea drepturilor fundamentale de care se bucură în temeiul convenţiei şi a altor acte internaţionale în materie; apoi, jurisprudenţa Curţii este constantă în a aprecia că, pentru un părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile interne care împiedică acest lucru, respectiv plasamentul acestuia în instituţii publice de ocrotire, reprezintă o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie.
Aşadar, art. 8 din Convenţie încearcă în principal să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie; şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, par. 94)
Întinderea marjei de apreciere lăsată astfel autorităţilor naţionale competente va varia în funcţie de natura problemelor în litigiu şi a gravităţii intereselor în joc. Dacă autorităţile competente se bucură de o marjă de apreciere mai largă pentru a evalua necesitatea măsurii de plasament, mai ales în situaţii de urgenţă, statul trebuie să dovedească că în cauză existau circumstanţe de natură a impune plasamentul, precum şi că autorităţile au evaluat cu grijă atât impactul măsurii respective asupra părinţilor şi copiilor, cât şi posibilele alternative la măsura plasamentului, înainte de a o pune în executare.
Mai mult, alegerea alternativelor nu trebuie făcută din perspectiva considerentului că dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său este unul absolut, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare; astfel, recurgerea la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din convenţie., iar în ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (idem, cauza Ignaccolo-Zenide şi cauza Amanalachioai împotriva României, par. 77).
Deşi niciuna dintre părţi nu a adus în discuţie aplicabilitatea aspectului privind existenţa unei vieţi de familie, instanţa apreciază că inexplicabila pasivitate a D.G.A.S.P.C. (…) şi demersurile constanţe ale reclamanţilor privind instituirea plasamentului cărora apelanta părea a le da un curs favorabil şi lunga perioadă în care intimaţii s-au ocupat corespunzător de creşterea şi educarea copilului pledează în favoarea existenţei unei legături familiale, protejată de art. 8 din Convenţie, care s-ar aplica, prin urmare, relaţiilor familiale de facto între reclamanţi şi copil şi aparenţa de legalitate creată de apelantă fiind decisive, chiar dacă li se poate imputa reclamanţilor că şi-au creat această situaţie favorabilă lor, deşi în final aceştia nu au făcut decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român (ca în cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României, par. 146), chiar dacă aceasta prezintă anumite lacune speculate de reclamanţi.
Astfel, noţiunea de „familie”, menţionată la art. 8, nu se limitează doar la relaţiile bazate pe căsătorie, ci poate include şi alte legături „de familie” de facto, atunci când părţile coabitează în afara oricărei legături maritale şi o relaţie este suficient de stabilă. Totu?i trebuie admis că dreptul la respectarea unei „vieţi de familie” nu protejează simpla nevoie de a întemeia o familie; acesta presupune existenţa unei familii sau, cel puţin, existenţa unei potenţiale relaţii care s-ar fi putut dezvolta, de exemplu, între un tată natural şi un copil născut în afara unei căsătorii, a unei relaţii create ca urmare a unei căsătorii nefictive, chiar dacă nu s-a stabilit încă pe deplin o viaţă de familie, sau a unei relaţii stabilite ca urmare a unei adopţii legale şi nefictive.
Cu privire la aceste alte legături „de familie” de facto – care înseamnă existenţa unor legături personale strânse – cauză Moretti şi Benedetti împotriva Italiei, par.44 -, are o jurisprudenţă bine stabilită prin care s-a recunoscut existenţa unei vieţi de familie, în ciuda absenţei recunoaşterii adopţiei, ţinând seama de faptul că existau legături de familie de facto de peste zece ani şi că una dintre reclamante se comporta ca un părinte în toate privinţele (cauza Wagner şi J.M.W.L. împotriva Luxemburgului); apoi, în cauză Moretti şi Benedetti împotriva Italiei, în care un cuplu căsătorit a primit în familia lor un copil în vârstă de o lună, Curtea a constatat, de asemenea, existenţa unei vieţi de familie de facto, confirmată, între altele, de expertizele efectuate în privinţa familiei, în ciuda absenţei oricărui raport juridic de rudenie pentru că aceştia petrecuseră nouăsprezece luni cu copilul înainte ca instanţele italiene să hotărască plasarea copilului în altă familie, în vederea adopţiei (speţe citate în cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei, par. 68).
În cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei, Curtea a constatat că reclamanţii au petrecut împreună cu copilul primele etape importante din tânăra lui viaţă: şase luni în Italia, începând din a treia lună de viaţă a copilului; înainte de această perioadă, reclamanta petrecuse deja câteva săptămâni cu el în Rusia şi chiar dacă perioada în sine este relativ scurtă, Curtea a apreciază că reclamanţii s-au comportat ca nişte părinţi în raport cu copilul şi constată că există o viaţă de familie de facto între reclamanţi şi copil şi, în consecinţă, art. 8 din Convenţie era aplicabilă în speţă.
Asemănător raţionamentului Curţii din această speţă (par.71-87), dar mai ales în lumina concluziei din par. 88 – ţinând seama de faptul că respectivul copil a dezvoltat cu siguranţă legături afective cu familia substitutivă în care a fost plasat la începutul anului 2013, constatarea încălcării, pronunţată în cauza reclamanţilor, nu poate fi înţeleasă aşadar ca impunând statului obligaţia de a înapoia minorul persoanelor în cauză – care relevă caracterul ireversibil al unor măsuri îndelungate de luare a unui copil din cadrul unei familii şi plasarea într-o alta, instanţa consideră că nu este adecvată măsura autorităţilor care au concluzionat că respectivul copil nu trebuia să fie luat în îngrijire de familia reclamanţilor, cu atât mai mult cu cât se apreciază că art. 60 din Legea nr. 272/2004 nu este aplicabil, dar mama refuză să î?i asume responsabilitatea cre?terii copilului.
Astfel, simpla intenţie de apărare a ordinii publice, în măsura în care conduita reclamanţilor pare a contraveni legii privind adopţia interna nu este relevantă şi suficientă în sensul art. 8 alin.2 din Convenţie dat fiind circumstanţele delicate şi complexe din speţă în condiţiile în care măsura cerută în cauză viza protejarea „drepturilor şi libertăţilor” copilului.
Aceste drepturi obligă ca, în situaţii legate de aprecierea necesitatea plasării în îngrijire a unui copil, în special într-o situaţie de urgenţă, trebuie să se bazeze pe constatarea existenţei unor împrejurări care să justifice retragerea copilului iar această măsură trebuie evaluată cu mare atenţie de autorităţi care au avut în vedere efectule pe care l-ar avea asupra părţilor şi a copilului înainte de a pune în aplicare o astfel de măsură, pentru că, ori de câte ori este în cauză situaţia unui copil, interesul superior al acestuia este cel care trebuie să primeze
De aceea, luând în considerare refuzul constant al numitei (…) de a-şi asuma vreo responsabilitate ca părinte încă de la naşterea acestuia decizia de respingere a solicitării de plasament – care înseamnă, de fapt, îndepărtarea copilului din (…) şi plasarea lui într-un centru sau la un asistent maternal profesionist – este una nerezonabilă pentru că interesul copilului nu a fost luat suficient în considerare de autorităţile şi pentru că nu e bazează pe constatare că respectivul copil nu a avut un mediu familial adecvat (iar motivul de apel rezultând din faptul că reclamanţii au apelat la (…) din dorinţa acestora de a scurtcircuita legea privind adopţia nu creează îndoieli cu privire la capacitatea lor afectivă şi educativă).
Aşadar, reamintind mereu că numita (…) şi-a abandonat copilul de la naşterea în favoarea familiei (…), nu se poate aprecia că era necesar să se pună capăt acestei situaţii, prin îndepărtarea copilului de la domiciliul reclamanţilor şi eliminarea oricărei posibilităţi de contact cu acesta pentru a pune capăt situaţiei de ilegalitate; aceasta deoarece statului îi revine obligaţia de a ţine seama de interesul superior al copilului independent de natura legăturii părinteşti, genetice sau de alt tip.
La fel ca în cauza Wagner şi J.M.W.L., autorităţile nu au recunoscut exerciţiul de facto al drepturilor părinteşti, dar nici nu au adoptat vreo măsură care să vizeze îndepărtarea minorului sau întreruperea vieţii de familie; în fapt, îndepărtarea copilului din cadrul familial este o măsură extremă – destrămarea unei familii constituind o ingerinţă foarte gravă (cauza Scozzari şi Giunta împotriva Italiei pct. 148) -, la care nu ar trebui să se recurgă decât în ultimă instanţă şi pentru ca o măsură de acest tip să se justifice, aceasta trebuie să răspundă scopului de protejare a copilului aflat într-un pericol imediat, ţinând seama totuşi de faptul că interesul superior al copilului trebuie să reprezinte considerentul decisiv, acesta putând, în funcţie de natură şi de gravitate, să prevaleze asupra interesului părinţilor
Apoi, este cert faptul că interesul superior al copilului include garantarea evoluţiei copilului într-un mediu sănătos şi că art. 8 nu poate în niciun fel să permită obţinerea de către un părinte a adoptării unor măsuri care pot prejudicia sănătatea şi dezvoltarea copiilor acestuia; pe de altă parte, este clar că este deopotrivă în interesul copilului să fie menţinute legăturile dintre acesta şi familia lui, cu excepţia cazurilor în care această familie s-a dovedit foarte nedemnă: ruperea acestei legături are ca rezultat dezrădăcinarea copilului. Rezultă că interesul copilului impune ca ruperea legăturii familiale să aibă loc doar în circumstanţe cu totul excepţionale şi să se facă tot posibilul pentru menţinerea relaţiilor personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, pentru „reconstituirea” familiei .
În fine, Curtea apreciază că, în cauzele care privesc viaţa de familie, trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părinte şi asupra părintelui care nu trăieşte cu acesta pentru că, în fapt, ruperea legăturii cu un copil foarte mic poate conduce la o alterare din ce în ce mai mare a relaţiei cu părintele său.
De aceea, este fără relevanţă că reclamanţii fac obiectul unor grave suspiciuni (intenţia de eludare a prevederilor legii adopţiei indicată expres în corespondenţa D.G.A.S.P.C. cu Ministerul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice) prin raportare la prejudiciul cert pe care copilul urma să îl sufere având în vedere perioada de peste 2 ani (de la na?tere şi fără întrerupere până în prezent) pe care a petrecut-o cu (…) care, în mod evident a condus la dezvoltarea unei legături afective extrem de puternice (a se compara cu situaţia reţinută de Curte în decizia de inadmisibilitate din cauza Hülsmann împotriva Germaniei, pct. A.2).
Îndoiala în ceea ce prive?te corectitudinea, legalitatea faptelor sau onestitatea inten?iilor cu care acţionează familia (…), chiar dacă poate justifica dorinţa acceptabilă a D.G.A.S.P.C. de a-i descuraja pe cetă?eni de a recurge la o metodă de eludare a dispozi?iilor imperative ale legii adop?iei, nu poate conduce la validarea hotărârii de respingere a plasamentului la această familie, căci efectele acestei decizii a Comisiei pentru Protec?ia Copilului nu se limitează la situa?ia lui (…) (…) şi (…) care au recurs la o modalitate ce le este acum repro?ată de autorită?i, deşi nu este interzisă expres: ele se răsfrâng ?i asupra situa?iei copilului însu?i, al cărui drept la respectarea vie?ii de familie, ce implică dreptul copilului şi al persoanelor cu care convieţuiesc de a se bucura unul de compania celuilalt, este afectat de o manieră semnificativă (a pari, cauza Mennesson împotriva Fran?ei, par. 2)
Asemenea situa?iei din cauza I.S. împotriva Germaniei (hotărârea din 13.10.2014, cerere nr. 31021/08, par. 10-23), (…) a rămas însărcinată în urma unei rela?ii întâmplătoare, dând na?tere copilului (…) în august 2013, la un moment când avea deja doi copii cu un bărbatul cu care nu era căsătorită şi nu se ocupa de creştere acestora; din motive rămase obscure ((…) a pretins că sub presiunea mamei) aceasta a decis, imediat după na?tere, să î?i dea copilul unui familii pe care o alesese prealabil naşterii; apoi, în mai multe rânduri, ea a renun?at practic la toate drepturile sale părinte?ti ?i a fost de acord să î?i dea copilul în plasament la (…).
Deşi această măsură legală nu a fost dispusă – iar prima hotărâre nu este sub nicio formă motivată, bazându-se exclusiv pe o declaraţie a mamei care se angaja să-şi ia copilul cu toate că o analiză serioasă a posibilităţii reintegrării în familia nu s-a făcut, dimpotrivă existau indicii (ancheta socială (…) că mama nu dispune de condiţiile necesare cre?terii şi educării copilului şi chiar se recomandă masuri de protecţie pentru acesta – D.G.A.S.P.C. nu a întreprins niciun demers pentru a asigura caracterul efectiv al reintegrării în familie, ba chiar a tolerat şi încurajat practic demersurile familiei (…) care încercau conferirea unui aspect de legalitate faptului că, de la naşterea copilului (…) s-au îngrijit de acesta ca adevăraţi părinţi timp de peste 2 ani.
În acest context este evident că deoarece mama nu a avut grijă de copil decât câteva zile, în această perioadă nu s-a format o legătură între ea ?i acesta, astfel că dreptul său la respectarea vie?ii de familie nu a fost încălcat.
În cauza I.S. împotriva Germaniei, curtea a constatat că o perioadă de trei săptămâni în care mama a avut grijă de copii nu a fost suficient de lungă pentru ca o legătură să se formeze, iar aceasta a renun?at în mod legal ?i cu bună ?tiin?ă la drepturile sale părinte?ti; de aceea s-a apreciat că în mod corect s-a acordat prioritate drepturilor copiilor, protejând familia nou-creată în care copii au fost văzu?i ca meritând o ?ansă pentru dezvoltare (par. 86).
Separat, trebuie amintit ra?ionamentul Curţii Europene din cauza Moretti şi Benedetti împotriva Italiei, par.48-52 în urma căruia s-a ajuns la concluzia că, şi în lipsa unui raport juridic de filiaţie (biologică sau legală), există o via?ă de familie care trebuie protejat din perspectiva art. 8 al convenţiei. Curtea a pus accentul pe relaţiile efective dintre părţi (o familie care primise o fetiţă în plasament şi pentru a cărei adopţie formulaseră ulterior două cereri ambele respinse), subliniind că, pentru stabilirea vie?ii de familie de facto trebuie să se tină cont de mei multe elemente printre care lungime perioadei în care păr?ile au convieţuit, tipul de relaţii precum şi rolul asumat de adulţi faţă de copil.
Curtea a observat că, în această cauză, adulţii au primit copilul în familia lor încă de la momentul când acesta avea vârsta de un an şi, timp de 19 luni, au petrecu cu fetiţa cele mai importante etape din tânăra sa viaţă, împreună cu o soră şi un frate; expertizele au demonstrat că fetiţa era bine integrată în familie fiind la rândul ei profund ataşată de membrii acesteia; apoi, s-a mai menţionat că fetiţa fusese înscrisă la o cre?ă şi apoi a plecat cu familia la care fusese plasată în vacanţă in Brazilia, elemente suficiente pentru a concluziona că există o legătură personală strânsă şi că adulţii s-au comportat din toate privin?ele precum ni?te părinţi astfel că viaţa de familie de facto a existat între ei şi fetiţă, iar faptul că au decis să o adopte a constituit poate motivul determinant al constatării că, în lipsa unui raport juridica de filia?ie, există viaţa de familie.
După cum a rezultat, încă din cursul anului 2013 (când D.G.A.S.P.C. a avut de soluţionat prima cerere de instituire a plasamentului formulată chiar în luna naşterii copilului), prin ancheta socială nr. (…) s-a constatat că (…) „întruneşte condiţiile necesare creşterii şi educării copilului (…)” propunându-se efectuarea demersurilor necesare instituirii plasamentului la această familie; mai mult, la 16.09.2013 s-a efectuat verificări „în teren” (adică la domiciliul familiei (…)) unde s-a constatat că minorul este bine îngrijit de aceştia (nota informativă (…)).
În toate evaluările ulterioare (ex. raportul nr. (…) sau nr. (…)) s-a arătat că „soţii (…) prezintă capacitatea necesară de a percepe realist necesităţile copilului, sunt capabili să ofere un mediu securizant afectiv, social şi educaţional şi o îngrijire corespunzătoare unei bune dezvoltări bio-psiho-fiziologice copilului”; astfel, s-a ajuns – la 10.06.2015 – să se constate că acest copil este dezvoltat unitar pe toate ariile, că prezintă o bună capacitate de adaptare şi relaţionare şi a dezvoltat „în mod firesc…relaţii de ataşament faţă de adulţii cu care creşte”.
Psihologul a arătat că minorul „se simte securizat în mediul care trăieşte”, din observaţiile acestuia reieşind că soţii (…) sunt atenţi la nevoile copilului, rămân în majoritatea timpului lângă el, se implică în activităţi de joc, la contactul cu ei (…) răspunde afectiv, zâmbeşte, vocalizează, râde, le atinge faţa, circumstanţe în care specialistul a recomandat „oferirea unui mediu de viaţă stabil şi securizat”.
În aceste condiţii, observând că de mai bine de doi ani, copilul se află în grija familiei (…) care s-a achitat cu brio de îndatoririle părinteşti asumate benevol, începând cu aranjarea camerei copilului, organizarea ceremoniei religioase de botez, înscrierea la un medic de familie din august 2013, fiind „vaccinat complet conform schemei”, faţă de refuzat constant al mamei de a se ocupe în vreun mod de copil de manieră din care să releve conştientizarea obligaţiilor de părinte (sub pretextul lipsei resurselor materiale, devine nerelevantă suspiciunea – rezonabilă, de altfel – că (…) s-ar pregăti să adopte copilul „dar nu respectă normele juridice privind adopţia”.
Aceasta pentru că, după constatarea că numita (…) nu îşi exercită rolul de părinte şi nimeni din familia acesteia nu doreşte să o ajute în această sarcină, constatarea (din ambele hotărâri nr. (…) şi nr. (…)) că minorul nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 60 din Legea nr. 272/2004 care enumeră situaţiile în care se impune măsura plasamentului este doar una pur formală, pentru că se bazează nu pe responsabilizarea mamei (care prin întâmpinare s-a declarat de acord cu plasarea copilului la (…)) şi evident eronată, căci copilul abandonat şi faţă de care părintele refuză invariabil asumarea oricărei obligaţii parentale este un copil „neglijat” (art.60 lit. c din Legea nr. 272/2004).
De aceea, nu poate fi admisă scoaterea copilului din mediul armonios creat de (…), pentru acesta existând riscul periclitării dezvoltării sale ulterioare, prin lipsirea unei ambianţe calde şi continue în care s-a găsit de la naştere, interesul superior al copilului prevalând interesul general (al societăţii în ansamblul ei) de a urmări aplicarea riguroasă, literală a prevederilor legale vizând Legea nr. 272/2004.
