Prin cererea înregistrată la data de 25.05.2009, pe rolul
Tribunalului Vâlcea, reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâţii
Inspectoratul Şcolar Judeţean Vâlcea, Primarul Municipiului Râmnicu
Vâlcea şi Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea pentru ca, prin
hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi la plata drepturilor salariale
reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport pe ruta Drăgăşani –
Râmnicu Vâlcea, în perioada 1 noiembrie 2005 – 21 aprilie 2009.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că este profesor
titular la Şcoala cu clasele I-VIII „Ion Didicescu” din comuna Voiceşti, judeţul
Vâlcea, iar în perioada 1 noiembrie 2005 – 21 aprilie 2009 a fost detaşat
în interesul învăţământului la Inspectoratul Şcolar Judeţean Vâlcea şi numit
în funcţia de inspector şcolar. A locuit la Drăgăşani şi s-a deplasat zilnic la şi
de la locul de muncă, promiţându-i-se că va primi banii de transport, însă
pârâţii nu şi-au îndeplinit această obligaţie. A mai arătat că a obţinut chiar
acordul scris al consiliului de administraţie al Inspectoratului Şcolar
Judeţean Vâlcea pentru plata acestor drepturi, însă decizia nu a fost pusă în
practică.
Prin întâmpinare, pârâţii Primarul Municipiului Râmnicu
Vâlcea şi Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea au invocat excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că dreptul salarial pretins de
reclamant este asigurat de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului
Educaţiei, Cercetării şi Inovării, iar Inspectoratul Şcolar Judeţean Vâlcea
este o extensie în teritoriu a M.E.C.I., inspectorul şcolar fiind numit în urma
concursului prin ordin emis de inspectorul general pentru o perioadă de 4
ani, ceea ce diferenţiază categoria inspectorilor şcolari de categoria cadrelor
didactice.
Prin sentinţa civilă nr.834/16.10.2009, Tribunalul Vâlcea a
admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Primarul
Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Consiliul Local al Municipiului Râmnicu
Vâlcea.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamant faţă de
pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Vâlcea şi a respins acţiunea faţă de
pârâţii Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Consiliul Local al
Municipiului Râmnicu Vâlcea.
A obligat pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Vâlcea să
plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând cheltuielile de
transport pe ruta Drăgăşani – Râmnicu Vâlcea în perioada 25.05.2005 –
21.04.2009, precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut
în fapt şi în drept următoarele:
Conform art.167 alin.1 din Legea nr.84/1995, unităţile de
învăţământ preuniversitar de stat funcţionează ca unităţi finanţate din
fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a
căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse,
potrivit legii, iar potrivit alin.3, finanţarea de bază (care cuprinde inclusiv
cheltuielile de personal, conform alin. 5) se asigură prin bugetele locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ, din
sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi din alte venituri
ale bugetelor locale.
Şi dispoziţiile art.16 din H.G. nr.2192/2004 (pentru
aprobarea Normelor metodologice privind finanţarea şi administrarea
unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat) prevăd că finanţarea
unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate
prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale în a căror rază îşi
desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii.
De asemenea, potrivit art.13 din O.U.G. nr.32/2001,
finanţarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat este asigurată din
anul 2001 din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a
căror rază teritorială acestea îşi desfăşoară activitatea.
Cu privire la finanţarea de la bugetul local, tribunalul a
constatat că, potrivit art. 23 din Legea nr. 215/2001, consiliul local este
autoritatea administraţiei publice locale, deliberativă, iar atribuţiile acestuia
sunt expres prevăzute în art. 36 din actul normativ. Conform alin. 4 al art.
36, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local. Această
atribuţie însă nu îl transformă în ordonator de credite.
Referitor la finanţarea de la bugetul de stat, art. 28 lit.b)
alin.1 din H.G. nr. 2192/2004 prevede că repartizarea către consiliile locale
a fondurilor aferente învăţământului, aprobate prin legea anuală a bugetului
de stat, precum şi a fondurilor din cote defalcate din impozitul pe venit, se
face de către consiliul judeţean. De asemenea, art. 28 lit. b) alin. 2 din
acelaşi act normativ prevede că fondurile primite din unele venituri de la
bugetul de stat prin legea anuală a bugetului de stat se repartizează pe
unităţi administrativ-teritoriale de către consiliul judeţean. Rezultă aşadar că
nici în această situaţie consiliul local nu este ordonator de credite.
Tribunalul a mai reţinut că în speţă consiliul local nu are nici
calitatea de angajator, atribuţii în acest sens având directorul unităţi
administrativ-teritoriale (care este în acelaşi timp şi ordonator terţiar de
credite).
În exercitarea atribuţiilor sale, primarul exercită funcţia de
ordonator principal de credite, întocmeşte proiectul bugetului local şi contul
de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului
local.
Conform alin.5 din art.137 din Legea nr.84/1995, cea care
întocmeşte statele de plată şi care completează carnetele de muncă este
unitatea de învăţământ preuniversitar de stat la care cadrul didactic îşi
desfăşoară activitatea.
Primarul, având calitatea de reprezentant al unităţii
administrativ-teritoriale, nu poate fi obligat la acordarea drepturilor salariale
solicitate chiar dacă are atribuţii strict legate de execuţia bugetară, această
obligaţie revenind instituţiei de învăţământ cu personalitate juridică.
Conform art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acţiune
având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform art. 3, termenul de
prescripţie este de 3 ani.
În speţă, s-a constatat că reclamantul a solicitat drepturile
salariale la data de 25 mai 2009 pentru perioada 1 noiembrie 2005 – 21
aprilie 2009, deci pe o perioadă care depăşeşte termenul de 3 ani prevăzut
de textul de lege mai sus invocat.
Pe cale de consecinţă, a fost admisă excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune pentru perioada 1 noiembrie 2005 – 25 mai
2006.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că acţiunea este
întemeiată pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr.295/01.11.2005 emisă de Inspectoratul
Şcolar Judeţean Vâlcea, reclamantul a fost detaşat în interesul
învăţământului de la Şcolile cu clasele I-VIII „Ion Didicescu”
Voiceşti şi Suteşti la Inspectoratul Şcolar al judeţului Vâlcea.
Ulterior, prin decizia nr.5/05.01.2007 emisă de Inspectoratul
Şcolar Judeţean Vâlcea a fost numit în funcţia de inspector şcolar pentru
management educaţional şi dezvoltare instituţională.
În toată această perioadă a locuit la Drăgăşani şi s-a
deplasat zilnic la Râmnicu Vâlcea, unde îşi desfăşura activitatea.
Prin mai multe cereri a solicitat decontarea cheltuielilor de
deplasare efectuate în interes de serviciu, obţinând chiar acordul scris al
Consiliului de administraţie al Inspectoratului Şcolar Judeţean Vâlcea, însă
această decizie nu a fost pusă în practică.
Potrivit art.104 alin.3 din Legea nr.128/1997, personalul
didactic din unităţile de învăţământ de stat, care nu dispune de locuinţă şi
căruia nu i se poate oferi o locuinţă corespunzătoare în localitatea unde are
postul, i se vor deconta cheltuielile pe mijloacele de transport în comun, din
localitatea de reşedinţă la locul de muncă şi de la locul de muncă în
localitatea de reşedinţă.
Tribunalul a constatat că în speţă sunt întrunite prevederile
articolului de lege sus menţionat, astfel că a fost admisă acţiunea formulată
şi a fost obligat Inspectoratul Şcolar Judeţean Vâlcea să plătească
reclamantului drepturile salariale reprezentând cheltuielile de transport pe
ruta Drăgăşani – Râmnicu Vâlcea în perioada 25 mai 2006 – 21 aprilie
2009.
În cauză s-a făcut aplicarea art. 274 Cod procedură civilă,
cu privire la cheltuielile de judecată.
Împotriva sentinţei a formulat recurs, în termen legal, pârâtul
Inspectoratul Şcolar Judeţean Vâlcea, criticând-o pentru netemeinicie şi
nelegalitate astfel:
– Hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi este dată
cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct. 9 Cod
procedură civilă.
În considerente, instanţa de fond a reţinut intervenită
prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada 01.11.2005 –
25.05.2006, cu toate acestea în dispozitivul sentinţei pârâtul este obligat să
achite reclamantului cheltuielile de transport pentru perioada 25.05.2005 –
21.04.2009.
Au fost încălcate astfel dispoziţiile art.1 şi 3 din Decretul
nr.167/1958 potrivit cărora dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se
stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.
– În mod greşit instanţa de fond, se susţine în cel de-al
doilea motiv de recurs, a reţinut că sunt întrunite prevederile art.104 alin.(3)
din Legea nr.128/1997.
Aceste prevederi legale se referă la personalul didactic din
învăţământ, nu la cei care îndeplinesc funcţia de inspector şcolar
management şi dezvoltare instituţională.
Întrucât nu şi-a desfăşurat activitatea într-o unitate de
învăţământ, ci a fost inspector şcolar într-un serviciu public deconcentrat,
reclamantul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a beneficia de
decontarea cheltuielilor de transport.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.304
pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.
Curtea a respins ca nefondat recursul, reţinând
următoarele:
Legat de perioada pentru care instanţa de fond a reţinut
incidenţa prescripţiei extinctive trebuie observat că motivarea pe care se
întemeiază soluţia dată excepţiei prescrierii parţiale a dreptului la acţiune
corespunde rezultatului deliberării sau dispozitivului întocmit în momentul
pronunţării.
În acest dispozitiv, obligaţia de plată a cheltuielilor de
transport a fost stabilită pentru perioada 25.05.2006 – 21.04.2009.
Consemnarea din eroare a unei alte perioade în dispozitivul
hotărârii redactate pe larg potrivit art. 261 Cod procedură civilă poate fi
rectificată cu procedura prevăzută de art. 281 Cod procedură civilă întrucât
nu constituie greşeală de judecată.
Nu este fondată nici critica vizând greşita aplicare a
dispoziţiilor art. 104 alin. 3 din Legea nr. 128/1997 privind statutul
personalului didactic.
Potrivit acestui text de lege, în vigoare începând din mai
2006, personalul didactic din mediul rural, care nu dispune de locuinţă şi
căruia nu i se poate oferi locuinţă corespunzătoare în localitatea în care are
postul, i se vor deconta cheltuielile pe mijloacele de transport în comun la şi
de la locul de muncă. Ulterior textul de lege a prevăzut decontarea
cheltuielilor de transport pentru întregul personal didactic care nu dispune
de locuinţă şi căruia nu i se poate oferi locuinţă corespunzătoare în
localitatea în care are postul, cu respectarea principiului egalităţii de
tratament faţă de toţi salariaţii, consacrat de art. 5 alin. 1 din Codul muncii.
Textul menţionat, care se referă într-adevăr la personalul
didactic din instituţiile de învăţământ, se coroborează cu prevederile art.111
alin.(6) din lege, potrivit cărora drepturile inspectorilor de la inspectoratele
şcolare şi din Ministerul Învăţământului sunt cele stabilite în titlul IV cap. I
din prezenta lege, precum şi cele care decurg din regulamentele proprii de
organizare şi funcţionare, conform legii.
În titlul IV cap.I din Legea nr.128/1997, modificată şi
completată se situează art.104 în cuprinsul căruia se reglementează
decontarea cheltuielilor de transport de la domiciliu spre locul de muncă şi
invers.
Rezultă că decontarea acestor cheltuieli operează nu numai
pentru personalul didactic din unităţile de învăţământ, ci şi pentru inspectorii
din inspectoratele şcolare, cum este reclamantul.
Întrucât soluţia instanţei de fond este rezultatul aplicării
corecte a dispoziţiilor legale incidente în speţă şi nu se regăseşte astfel în
cauză motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.9 Cod procedură
civilă, în baza art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca
nefondat.
6. Principiul contributivităţii trebuie aplicat cu prioritate, Legea nr.19/2000
fiind legea generală în materia asigurărilor sociale, aşa încât dispoziţiile
O.U.G. nr. 4/2005 trebuie interpretate prin prisma prevederilor Legii
nr.19/2000, act normativ cu forţă juridică superioară, care reglementează
principiile pe baza cărora funcţionează sistemul public de asigurări sociale
Art. 2 lit. e din Legea nr.19/2000
Anexa cap. VI „Menţiune” a O.U.G. nr. 4/2005
O.U.G. nr.4/2005 se referă la recalcularea pensiilor din sistemul
public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, prin
determinarea punctajului mediu anual şi al cuantumului fiecărei pensii, cu
respectarea prevederilor Legii nr.19/2000.
Este adevărat că în Anexa cap. VI „Menţiune” din această
ordonanţă se arată că nu pot fi luate în calcul la stabilirea punctajului mediu
anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform
legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, formele de retribuire în acord,
însă, aşa cum bine a reţinut şi instanţa de fond, această dispoziţie vine în
contradicţie flagrantă cu principul contributivităţii prevăzut de art. 2 lit. e din
Legea nr.19/2000, potrivit cu care se impune ca toate veniturile obţinute de
contestator, pentru care s-a calculat şi achitat contribuţia de asigurări
sociale, să fie avute în vedere la calcularea drepturilor de pensie.
Totodată, această dispoziţie legală vine în contradicţie chiar cu
scopul respectivei ordonanţe de urgenţă menţionat în preambulul acesteia,
respectiv acela de a recalcula pensiile provenite din vechiul sistem public al
asigurărilor sociale de stat după principiul „la condiţii egale de pensionare,
pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”.
În consecinţă, principiul contributivităţii trebuie aplicat cu prioritate,
Legea nr.19/2000 fiind legea generală în materia asigurărilor sociale, aşa
încât dispoziţiile O.U.G. nr.4/2005 trebuie interpretate prin prisma
prevederilor Legii nr.19/2000, act normativ cu forţă juridică superioară, care
reglementează principiile pe baza cărora funcţionează sistemul public de
asigurări sociale.
(Decizia civilă nr.1923/R-CA din 11decembrie 2009)
