Prin sentinţa penală nr.116 din 28 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul
Vâlcea, s-a admis plângerea formulată de petentul B.C.A. împotriva rezoluţiei nr.554/P/2009 din
19 august 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, s-a desfiinţat rezoluţia atacată şi s-
a trimis cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, în vederea începerii urmăririi penale
faţă de agenţii de poliţie N.T. şi D.M. din cadrul I.P.J. Vâlcea, pentru săvârşirea infracţiunilor
prev. de art.246 şi 250 alin.1 şi 3 Cod penal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la data de
27 mai 2009, organele de cercetare penală au fost sesizate cu plângere de către petent, pentru
săvârşirea infracţiunilor de insultă, calomnie, distrugere şi lovire săvârşite de către N.T – şeful
postului de poliţie Lungeşti şi agentul D.M. din cadrul aceluiaşi post de poliţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul
Argeş, susţinând că hotărârea este nelegală şi netemeinică, deoarece procurorul, prin rezoluţia
desfiinţată de prima instanţă, reţinuse corect situaţia de fapt şi cronologia evenimentelor din care
a rezultat că faptele reclamate cu există.
Prin decizia penală nr.94/R din 4 februarie 2010, pronunţată de Curtea de
Apel Piteşti, a fost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul
Vâlcea, hotărârea întemeindu-se pe următoarea argumentaţie:
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale este, aşa cum susţine petiţionarul,
rezultatul lipsei de rol activ al organelor de urmărire penală. Judecătorul fondului a constatat că
au fost luate declaraţii numai intimaţilor şi unor persoane din comuna unde aceştia îşi
desfăşoară activitatea, cu excepţia martorului V.F., deşi petentul indicase un număr mare de
persoane care asistaseră la desfăşurarea evenimentelor.
Se observă, deci, că numai audierea intimaţilor s-a efectuat în mod direct de
către procuror, restul declaraţiilor fiind luate în copie din dosarul parchetului de pe lângă
judecătorie, în care se făcea cercetarea pentru ofensă adusă autorităţii.
In mod evident, o astfel de instrumentare a cauzei de către procuror nu
răspunde exigenţelor unei anchete efective.
Art.4 din Codul de pr. penală, arată că organele de urmărire penală trebuie
să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal, iar art.1 din acelaşi cod, referindu-se la scopul
procesului penal, arată că finalitatea acestuia este constatarea la timp şi în mod complet a
faptelor care constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală.
Pentru stabilirea adevărului în cauză, este necesar ca organul de urmărire
penală, conform prevederilor art. 202 Cod pr. penală, să strângă probele necesare pentru
aflarea adevărului, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele şi justa ei soluţionare, adunând
probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea persoanei cercetate.
Din această perspectivă, nu are relevanţă faptul că sesizarea vine de la o
persoană care, aşa cum rezultă din articolele depuse la dosar, nu are nici un fel de consideraţie
pentru activitatea poliţiei, procurorilor şi judecătorilor şi declară că „nu va avea odihnă până nu
va reuşi să desfiinţeze judecătoriile, poliţiile, barourile de avocaţi şi procuraturile”, deoarece
există posibilitatea ca acesta să aibă cunoştinţă de săvârşirea unor fapte penale care au existat
în realitate.
În acest sens, relevantă este şi decizia CEDO în cauza Cobzaru contra
României, 2007 (cererea nr.49254/99), în care, de asemenea, rezoluţia de neîncepere a
urmăririi penale, cu motivarea că fapta penală nu există, se baza şi pe faptul că „reclamantul, cât
şi tatăl său sunt cunoscuţi de mult timp ca elemente antisociale fiind predispuşi la acte de
violenţă şi de sustrageri şi se află mereu în conflict”.
Curtea europeană a stabilit că, în acel caz, autorităţile naţionale nu au
efectuat o anchetă imparţială şi aprofundată cu privire la acestea: „soluţia de neîncepere a
urmării penale împotriva poliţiştilor s-a bazat exclusiv şi fără rezerve pe declaraţiile acestora, în
vreme ce declaraţii relevante ale martorilor oculari care contraziceau varianta poliţiştilor au fost
ignorate. Martorii importanţi nu au fost audiaţi, iar unele contradicţii din dosarul de cercetare nu
au fost lămurite”. În consecinţă, Curtea europeană a constatat o încălcare a articolului 3 din
Convenţia europeană a drepturilor omului, atât sub aspect substanţial, cât şi procedural.
Cum la evenimentul reclamat au asistat foarte multe persoane, jucătorii de
la cele două echipe, arbitrii, spectatorii etc., urmează ca procurorul care va efectua cercetarea în
cauză, să identifice cine sunt aceste persoane şi să audieze pe acelea care au cunoscut direct
felul în care s-a desfăşurat conflictul iniţial, pornit de fotbalistul V. C., felul în care s-a realizat
intervenţia tatălui acestuia şi a lucrătorilor de poliţie şi implicarea petiţionarului în acel conflict,
respectiv acţiunea intimaţilor împotriva cărora a făcut plângere petiţionarul.
15. Întreruperea executării pedepsei. Efectuarea expertizei medico-legale. Principiul
disponibilităţii.
Art. 452 lit. a) Cod procedură penală raportat la art. 455 Cod procedură penală
Deşi instanţa a depus toate eforturile necesare stabilirii adevărului în
cauză, expertiza prin care să se stabilească temeinicia cererii de întrerupere a executării
pedepsei, nu a putut fi efectuată, din motive ce ţin exclusiv de voinţa condamnatei.
(Decizia penală nr. 191/R din 16.03.2010)
