Anulare act. Constatarea nulitaţii absolute. Principiul puterii lucrului judecată rezultând din art.1201 Cod civil. Contracte


Prin Decizia civilă nr.171 din 21 iunie 2010 a Tribunalului Mureş s-a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr.3146 din 23 aprilie 2009 a Judecătoriei Tg-Mureş.

În considerentele hotărârii atacate, tribunalul a reţinut următoarele considerente:

În prezenta cauză reclamanţii au solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în baza actualului art.45 din Legea nr.10/2001.

S-a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, în cauză nu suntem în prezenţa unei autorităţi de lucru judecat ci suntem în prezenţa unei prezumţii de lucru judecat (efectul substanţial al hotărârilor judecătoreşti).

Avându-se în vedere că prin Decizia 2445/2005 a Î.C.C.J. s-a reţinut că reclamanţii din prezenta cauză nu au răsturnat prezumţia de bună-credinţă a pârâţilor cumpărători, tribunalul a apreciat că aceste considerente se bucură de prezumţia de lucru judecat neputând fi înlăturată decât prin încălcarea principiului asigurării stabilităţii raporturilor juridice şi securităţii circuitului civil, lucru nepermis.

Instanţa de apel, în considerente a menţionat cauza Răţeanu contra României paragraf 23, cauza Pinc şi Pincova contra R.Cehe, paragraf 58 şi cauza Raicu contra României paragraful 57, cauza Brumărescu contra României, concluzionând că terţii cumpărători au fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare astfel că se impune respingerea cererii de revendicare.

Menţionând decizia 33/2008 a Î.C.C.J. dată în recursul în interesul legii, a considerat că în condiţiile în care bunul a fost transmis unui terţ care l-a dobândit în mod iremediabil în proprietatea lui obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri caz în care acţiunea devine personală, procedând astfel la respingerea apelului declarat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii solicitând admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în baza art.312 pct.3 şi 8 C.pr.civ., şi în subsidiar admiterea recursului cu consecinţa admiterii acţiunii formulate.

Recurenţii arată că instanţa de apel a motivat respingerea apelului prin indicarea unor excepţii de procedură care fie nu au fost puse în discuţia părţilor fie sunt inexistenţe.

Se invocă faptul că instanţa de apel s-a rezumat la a preciza faptul că instanţa de fond a respectat dispoziţiile Deciziei civile 124/2006 a Tribunalului Mureş, or, simpla trimitere la această decizie nu echivalează cu soluţionarea pe fond a cauzei.

Invocând prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ,., se arată că instanţa de apel a reţinut faptul că la pronunţarea sentinţei 3146/2009 a Judecătoriei Tg-Mureş, prima instanţă avea posibilitatea de a invoca excepţia autorităţii de lucru judecat însă nu a făcut-o.

Recurenţii susţin că sunt încălcate prev.art.166 C.pr.civ., întrucât instanţa de apel a susţinut puterea de lucru judecat ca efect a Deciziei ÎCCJ nr.2445/2005 fără a invoca, din oficiu, excepţia autorităţii de lucru judecat.

Invocându-se încălcarea normelor de drept material privind excepţiile de procedură recurenţii arată că instanţa de apel nu a indicat niciun temei de drept în baza căruia a dispus admiterea prezumţiei de lucru judecat şi a excepţiei „efectului substanţial al hotărârilor judecătoreşti”.

Referitor la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasivă a SC Farmaceutica A. SA se arată că prin decizia atacată s-a interpretat în mod eronat prevederile legale referitoare la principiul disponibilităţii întrucât recurenţii sunt în măsură să stabilească cadrul procesual.

Referitor la fondul cauzei se arată că imobilul în speţă a fost preluat abuziv de Statul Român prin Decretul 92/1950.

Avându-se în vedere că titlul de proprietate al statului era nul absolut încă din momentul naţionalizării imobilului, rezultă că reclamanţii au rămas proprietarii acestui imobil în timp ce statul a exercitat dreptul de folosinţă şi de dispoziţie în mod abuziv şi nelegal.

Referitor la buna-credinţă a cumpărătorilor, recurenţii arată că dobânditorul trebuie considerat de rea-credinţă dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său, acest dubiu excluzând buna-credinţă dacă o persoană se pretinde proprietarul imobilului.

Recurenţii susţin că intimaţii cunoşteau în mod cert faptul că imobilul a fost naţionalizat şi că reclamanţii au început procedurile pentru redobândirea sa astfel că se solicită admiterea recursului declarat.

Prin întâmpinarea depusă Municipiul Tg.-Mureş solicită respingerea recursului declarat arătând că în ce priveşte anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr.-100/1997 şi nr.141/1997, Î.C.C.J., prin Decizia nr.2445 din 28 martie 2005 a decis că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu nevalabil şi a reţinut buna-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a considerat că aceste aspecte au fost analizate de către Î.C.C.J. şi că ele nu mai pot fi încă odată analizate deoarece s-ar altera autoritatea de lucru judecat.

În acest sens a decis şi C.E.D.O. arătând că unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care înseamnă că o soluţie definitivă oricărui litigiu nu trebuie rediscutat.

În speţă se arată că Decizia nr.2445/2005 a Î.C.C.J. este un înscris cu valoare probatorie care recunoaşte atât dreptul reclamanţilor în ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu cât şi buna-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate.

Examinând recursul dedus judecăţii se constată că este nefondat urmând a se respinge avându-se în vedere următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 august 2002 reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare inclusiv a celor făcute în procesul de privatizare a Farmaciei A. pentru imobilul situat în Tg-Mureş, P-ţa Victoriei, imobil care a trecut în mod abuziv în proprietatea Statului Român cu nerespectarea Decretului r.92/1950, restabilirea situaţiei anterioare de CF, evacuarea din imobil a pârâţilor.

La 7 august 2003 reclamanţii şi-au precizat acţiunea solicitând să se constate faptul că apartamentele 1 şi 2 din imobilul situat în Tg-Mureş P-ţa Victoriei au trecut în proprietatea Statului Român fără titlu, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr.100/1997 şi nr.141/1997 şi restabilirea situaţiei anterioare de CF.

Prin Sentinţa civilă nr.5382/2004 a Judecătoriei Tg-Mureş s-a respins acţiunea formulată.

Prin Decizia civilă nr.124/2006 a Tribunalului Mureş s-a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile 5382/2004 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Tg-Mureş.

Împotriva Deciziei civile 124/2006 a Tribunalului Mureş s-a declarat recurs, soluţionat de Curtea de Apel Tg-Mureş prin decizia civilă nr.1206/R/2007 prin care s-a respins recursul declarat.

La rejudecare în prima instanţă, judecătoria a pus în discuţia părţilor excepţia autorităţii lucrului judecat avându-se în vedere că între părţi s-a pronunţat Decizia nr.2445/2005 a Î.C.C.J.

Instanţa de fond a reţinut că temeiul juridic al cererii în care s-a pronunţat Decizia nr.2445/2005 a Î.C.C.J. a fost revendicare pe calea dreptului comun, art.480, 481 Cod civil, iar în cauza pendinte reclamanţii au invocat dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr.10/2001, considerându-se că nu există excepţia autorităţii de lucru judecat având în vedere cauza juridică diferită a celor două cereri.

Instanţa de fond a apreciat, în mod corect în opinia instanţei de apel precum şi a instanţei de recurs că, în cauza dedusă judecăţii, Decizia nr.2445 din 28 martie 2005 a Î.C.C.J. este un înscris cu valoare probatorie care recunoaşte atât dreptul reclamanţilor în ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu cât şi buna-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr.100/1997 şi nr.1411/1997.

Principiul puterii lucrului judecată rezultând din art.1201 Cod civil, împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat având acelaşi obiect ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti în sensul că drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară pronunţată într-un alt proces.

În speţa dedusă judecăţii se constată că atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond a avut în vedere Decizia nr.2445/2005 a Î.C.C.J. prin care s-a stabilit faptul că reclamanţii nu au reuşit să răstoarne prezumţia de bună-credinţă a posesorilor pârâţi motiv pentru care s-a respins petitul de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, iar în prezenta cauză reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a aceloraşi contracte de vânzare-cumpărare în baza unei legi speciale Legea nr.10/2001.

Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite cele trei condiţii stabilite de art.1201 de a fi identitate de obiect, cauză şi părţi, făcută în contra lor în aceeaşi calitate, şi, ca urmare în mod justificat s-a apreciat că în cauză nu este fondată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată.

Este justificată aplicarea prevederilor art.1200 alin.4 Cod civil care stabileşte că „sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege precum puterea ce legea acordă autorităţii de lucru judecat.

De altfel art.102 Cod civil prevede că prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.

Aşa fiind se apreciază că criticile recurenţilor referitoare la faptul că instanţa de apel nu a argumentat pe fond hotărârea de respingere a apelului formulat urmează a fi respinsă ca nefondată în condiţiile în care s-a făcut vorbire în considerentele acestei hotărâri despre motivele de fapt şi de drept prevăzute de art.261 C.pr.civ.

În ce priveşte motivul de recurs invocat la indicarea de către instanţa de apel a unor excepţii de procedură care fie nu au fost puse în discuţia părţilor (autoritatea de lucru judecat) fie sunt inexistente (excepţia efectului substanţial al hotărârilor judecătoreşti) se apreciază a fi nefondat şi ca urmare va fi respins ca atare în condiţiile în care nu se contestă Decizia nr.2445/2005 a ÎCCJ şi, raportat la considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, s-a procedat la aplicarea prevederilor art.1200 Cod civil şi a făcut referire la condiţiile de existenţă sau de inexistenţă în speţa dedusă judecăţii a celor două excepţii menţionate.

Art.304 pct.9 C.pr.civ, invocat de recurenţi, se constată că este neaplicabil în speţa dedusă judecăţii în condiţiile în care la data de 4 decembrie 2008 s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat precum şi a efetului substanţial al hotărârilor judecătoreşti, iar la fila 50 dosar fond, reclamanţii prin avocat şi-au expus punctul de vedere cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat precum şi a efectului substanţial al hotărârilor judecătoreşti.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC F.A. SA Curtea apreciază că instanţa de apel în mod judicios a apreciat că în condiţiile în care la 26 februarie 2009 s-a procedat la disjungerea petitelor în care figura ca şi pârât SC A. SA nu se mai impune soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Recurenţii invocă principiul disponibilităţii susţinând că, în calitate de reclamanţi au calitatea de a stabili cadrul procesual dar, demn de subliniat este faptul că disjungerea s-a pronunţat ca urmare a competenţei materiale a Tribunalului Comercial Mureş faţă de soluţionarea petitelor în care figurează ca pârâtă SC A. SA, astfel că principiul disponibilităţii nu are relevanţă în contextul în care competenţa materială este stabilită imperativ de către legiuitor.

Referitor la fondul cauzei Curtea consideră că instanţa de apel şi instanţa de fond au făcut o justă apreciere a stării de fapt şi de drept în speţa dedusă judecăţii în condiţiile în care recurenţii invocă reaua credinţă a pârâţilor cumpărători în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în anul 2005 de către Î.C.C.J. sub nr.2445, prin care s-a statuat buna-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor re vânzare-cumpărare nr.100/1997 şi nr.141/1997.

Reclamanţii recurenţi au invocat art.1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O. care garantează dreptul la proprietatea privată. Este indiscutabil că dreptul de proprietate este consacrat şi în legislaţia internă şi în legislaţia internaţională, dar, în cauza Brumărescu contra României s-a statuat, la paragraful 61, „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată”.

Se constată că în speţa dedusă judecăţii reclamanţii reinvestesc instanţa cu stabilirea bunei sau a relei credinţe a pârâţilor cumpărători în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească anterioară din anul 2005 prin care Î.C.C.J. a stabilit buna-credinţă a cumpărătorilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare o solicită în prezenta cauză pe baza art.45 din Legea nr.10/2001.

Susţinerea recurenţilor că instanţa de fond şi instanţa de apel ar fi trebuit să verifice întrunirea a două condiţii cumulative a pârâţilor, respectiv eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului să fie unanimă şi invincibilă iar ce-a de a doua, condiţia bunei credinţe a sub-dobânditorului să fie perfectă adică lipsită de orice culpă, urmează a fi respinsă în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat judicios faptul că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă nu trebuie să fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea care aparţine în mod corect statului pentru a fi confiscat cândva aceste bunuri (cauza Pinc şi Pincova contra Republicii Cehe), iar pe de altă parte existenţa Deciziei nr.2445/2005 a ÎCCJ şi în opinia instanţei de recurs atrage concluzia că buna-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi, ca urmare, în prezenta cauză nu se impune verificarea bunei-credinţe a acestora.

Aplicând prevederile art.274 C.pr.civ., recurenţii vor fi obligaţi la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.