Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 11.01.2007 sub nr.287 la Judecătoria O.reclamantul P.C. a chemat în judecată pârâţii P.E., P.N., C.E., P.G., G.M., C.L. şi Cabinet Notar Public V.C., solicitând anularea certificatului de moştenitor nr.606/4.10.1994.
Taxa judiciară de timbru a fost achitată de către reclamant în cuantumul legal de 12 lei şi a fost achitat timbru judiciar în valoare de 0,3 lei.
In motivarea acţiunii a învederat instanţei că nu a renunţat la succesiunea defunctului P.G..
Pârâta P.E. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii cu cheltuieli de judecată şi onorariu de avocat întrucât acţiunea reclamantului este nefondată.
Din probele administrate în cauză în vederea soluţionării acestei cereri a fost reţinută următoarea situaţie de fapt:
Reclamantul P.C. şi pârâţii P.E., P.N., C.E., P.G., G.M., C.L. sunt moştenitori cu vocaţie succesorală ai defunctului P.G., decedat în data de 15.12.1987, cu ultimul domiciliu în judeţul Bacău.
În data de 04.10.1994 Notariatul de Stat Local O.(Notar V.C.) a eliberat certificatul de moştenitor nr.606 părţilor.
Reclamantul a promovat pe rolul instanţei un proces de partaj asupra bunurilor defunctului P.G. iar în cursul judecăţii s-a depus certificatul de moştenitor nr.606 din 04.10.1994 din care a rezultat că reclamantul şi ceilalţi fraţi ai lui sunt străini de dar mai arată că nu a dat nici o declaraţie la notar, iar semnătura de pe declaraţie nu-i aparţine.
Împotriva acestei situaţii a formulat acţiune în anulare certificat moştenitor motivând că la notar nu s-a prezentat şi nici nu a semnat vreo declaraţie.
La dosar s-a depus raportul de criminalistică nr.231/15.11.2006 întocmit de Laboratorul Interjudeţean Iaşi care în concluziile sale a arătat că semnătura de la poziţia „declarant” de pe înscrisul denumit Declaraţie autentificat sub nr.7722/04.10.1994 de Notariatul de Stat O.nu a fost executată de numitul P.C..
Faţă de considerentele ce au fost arătate mai sus, în baza art.790 Cod civil, care prevede că împărţeala succesiunii poate fi desfiinţată dacă există violenţă sau doi, s-a admis această acţiune şi s-a dispus anularea certificatului de moştenitor.
în baza art.274 Cod procedură civilă au fost obligaţi pârâţii să achite reclamantului 212 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de apărător.
Împotriva acestei sentinţe, pârâţii P.E., P.G., G.M. şi C.L. au declarat în termen legal apel, motivat prin cererea de apel şi legal timbrat.
În motivarea apelului, s-a arătat, în esenţă, că deşi expertiza grafologică efectuată în cauză a concluzionat că semnătura executată de reclamant pe declaraţia de renunţare la succesiune autentificată sub nr.7722/1994 este „fantezistă”, declaraţia notarială face dovada până la înscrierea în fals că reclamantul s-a prezentat în faţa notarului public şi a semnat actul, premeditând prezenta situaţie şi efectuând semnătura respectivă, în condiţiile în care notarul nu putea să verifice realitatea semnăturii. De-asemenea, moştenitorii chemaţi în faţa notarului public nu au putut verifica semnătura reclamantului pentru că nu cădea în atribuţiile lor şi nu s-au gândit că reclamantul ar putea fi de rea-credinţă. Notarul public este obligat să constate, sub sancţiunea înscrierii în fals, identitatea dintre persoana care se prezintă în faţa sa şi cel care trebuie să dea declaraţie, iar consecinţele vizate de reclamant nu se pot produce decât dacă se probează fie că nu a fost de faţă, fie că a fost semnat să semneze un act în discordanţă cu intenţia exprimată în faţa notarului public, or reclamantul şi-a exprimat intenţia de renunţa la succesiune, auzită şi de ceilalţi moştenitori.
Mai arată apelanţii că acţiunea promovată putea avea la bază doar o nulitate relativă, astfel încât putea fi introdusă în cel mult trei ani de la data semnării declaraţiei, or reclamantul a aşteptat 12 ani, iar anularea certificatului de moştenitor este ineficientă în condiţiile în care reclamantul nu a acceptat succesiunea în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii, singurul acceptant fiind P.E., soţia defunctului.
Intimatul reclamant P.C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând, în esenţă, că din expertiza criminalistică efectuată la LML Iaşi certificatul de moştenitor este fals în ceea ce priveşte renunţarea la succesiune, iar susţinerile apelanţilor sunt eronate deoarece nu s-a prezentat niciodată în faţa notarului public şi nu a semnat o declaraţie de renunţare la succesiune, aceasta fiind semnată de o persoană care a dorit să-l înlăture de la moştenirea tatălui său. Intimatul arată că a aflat de existenţa certificatului de moştenitor atunci când a promovat acţiune de ieşire din indiviziune, înregistrată sub nr. 2252/2006 la Judecătoria Oneşti, iar în prezenta cauză nu poate fi pusă în discuţie acceptarea sau neacceptarea succesiunii după tatăl său, instanţa nefiind învestită cu o astfel de cerere pentru a face această dovadă.
Ceilalţi intimaţi nu au formulat întâmpinare şi nu s-au prezentat la judecată.
În apel, instanţa a admis pentru apelanţi proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza grafică şi a respins proba testimonială solicitată de aceştia.
La grefa instanţei au fost depuse actele contestate în original, acestea fiind înaintate către INEC Bucureşti împreună cu scripte de comparaţie (înscrisuri originale), în vederea efectuării expertizei.
La dosar a fost depusă expertiza criminalistică grafică efectuată de către INEC Bucureşti.
Prin încheierea din data de 17.11.2010, instanţa a repus cauza pe rol pentru a se pune în discuţia părţilor înscrierea în fals a încheierii de autentificare a declaraţiei de renunţare la succesiune a intimatului-reclamant.
Intimatul reclamant a arătat că înţelege să se înscrie în fals, astfel încât la termenul de judecată din 04.04.2011, pe baza înscrisurilor contestate, ridicate de la grefa instanţei şi prezentate părţilor prezente, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 180-185 c.pr.civ., privind procedura înscrierii în fals.
Analizând probatoriul administrat în cauză, prin prisma motivelor de apel formulate, tribunalul reţine următoarele:
Apelul nu este fondat.
Prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, însă cu o motivare sumară şi deficitară, sens în care aceasta va fi substituită de următoarele considerente:
Atât expertiza criminalistică grafică efectuată la judecata în fond a cauzei, de către LIEC Iaşi, cât şi cea din apel, efectuată de către INEC Bucureşti, au concluzionat că semnătura de la poziţia „declarant” de pe declaraţia autentificată sub nr. 7722/1994 la Notariatul de Stat Local O.şi care a stat, în parte, la baza certificatului de moştenitor a cărui anulare se solicită, nu a fost executată de către intimatul-reclamant P.C..
Instanţa constată că înscrisul respectiv conţine două acte juridice: declaraţia propriu-zisă de renunţare, semnată de către reclamant, şi, pe verso, încheierea de autentificare a acestei declaraţii, prin care notarul public atestă ex propriis sensibus că în faţa sa s-a prezentat reclamantul P.C., în calitate de declarant, care a fost legitimat şi care a semnat, după citire, declaraţia respectivă.
Declaraţia de renunţare la succesiune este un act juridic unilateral, astfel încât executarea unei semnături de către o altă persoană decât pretinsul declarant, în speţă reclamantul P.C., echivalează cu lipsa consimţământului acestuia, condiţie de validitate a oricărui act juridic civil şi care este sancţionată cu nulitatea absolută a acelui act, nefiind vorba de sau violenţă, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă în motivarea sentinţei apelate şi nici de prescrierea unei acţiuni în nulitate relativă, cum au susţinut apelanţii.
Cu toate acestea, fiind vorba despre un act autentic, simpla constatare a existenţei unei semnături false nu probează, în sine, lipsa consimţământului, întrucât constatările notarului public, în sensul că reclamantul însuşi, în calitate de declarant, s-a prezentat în faţa sa, a fost legitimat şi a semnat declaraţia respectivă, probează existenţa consimţământului, iar această dovadă nu poate fi răsturnată decât prin înscrierea în fals a încheierii de autentificare, sens în care susţinerile apelanţilor sunt întemeiate.
În apel a fost urmată această procedură, intimatul-reclamant declarând că înţelege să se înscrie în fals cu privire la încheierea de autentificare, iar apelantul-pârât P.G. că înţelege să se folosească de înscrisul defăimat ca fals.
În speţă, autorul prezumat al falsului este notarul public V.C., însă, având în vedere data autentificării, în speţă fiind vorba de un fals intelectual prevăzut de art. 289 c.pen., a intervenit şi prescripţia răspunderii penale, astfel încât, potrivit art. 184 c.pr.civ., falsul va fi cercetat de către instanţa de apel, pe baza probelor administrate în cauză.
Or, din expertizele grafice efectuate în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că semnătura executată pe declaraţia de renunţare nu a fost executată de către reclamant, fiind o semnătură fantezistă.
Instanţa nu poate reţine susţinerile apelanţilor în sensul că reclamantul şi-ar fi alterat propria semnătură, pentru a înşela pe ceilalţi moştenitori, lipsind de eficacitate declaraţia de renunţare, deoarece prin expertiza criminalistică, probă ştiinţifică şi cu caracter obiectiv care se impune instanţei, s-a stabilit pe baza scriptelor de comparaţie că semnătura nu a fost executată de către reclamant, deci este exclusă măsluirea ei de către acesta, fiind în mod evident făcută de o altă persoană.
Susţinerile apelanţilor sunt infirmate şi din prezumţia trasă de instanţă din ansamblul probelor administrate în cauză, în sensul că este greu de crezut că reclamantul ar fi recurs la astfel de metode pentru a păstra un drept asupra moştenirii, fiind mult mai simplu să nu dea o astfel de declaraţie sau, chiar presupunând că a fost de rea-credinţă, să fi promovat acţiunea de partaj, precum şi prezenta acţiune cu mai mult timp în urmă.
Ca atare, având în vedere că semnătura nu aparţine reclamantului, coroborat şi cu declaraţiile date de intimatul –pârât P.N., care neagă, de-asemenea, că a fost prezent la notar şi a semnat o astfel de declaraţie, instanţa apreciază că notarul public a atestat în fals cu privire la prezenţa reclamantului şi semnarea declaraţiei de către acesta în faţa.
În consecinţă, în cauză s-a făcut dovada deplină a lipsei consimţământului reclamantului în ceea ce priveşte declaraţia de renunţare la succesiune, astfel încât acest act juridic este nul absolut, iar în baza principiului nulităţii actelor juridice subsecvente, certificatul de moştenitor apare a fi nul parţial cu privire la menţiunea că reclamantul este străin de moştenire prin neacceptare. Sub acest aspect, instanţa constată că există o inadvertenţă între certificatul de moştenitor şi declaraţia de renunţare la succesiune, întrucât noţiunea de neacceptare şi cea de renunţare la succesiune diferă, prima implicând absenţa oricărui act de opţiune succesorală, însă având în vedere că la baza acestei menţiuni a stat, astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului, declaraţia autentificată sub nr. nr. 7722/1994, se impune anularea certificatului de moştenitor în această privinţă.
Instanţa mai reţine că motivul de apel referitor la acceptarea succesiunii de către reclamant, în sensul că acesta nu ar fi făcut o astfel de dovadă, astfel încât acţiunea ar fi lipsită de „eficienţă”, nu este fondat, deoarece dovada sau contradovada sub acest aspect poate fi făcută doar în cadrul acţiunii de partaj, unde urmează a se constata calitatea de moştenitor a tuturor părţilor, în prezenta cauză această împrejurare nefiind relevantă.
De-altfel, lipsită de eficienţă, chiar şi în lipsa constatării falsului, apare a fi însăşi declaraţia de renunţare a reclamantului, ca de-altfel a tuturor moştenitorilor, având în vedere că este vorba de un act de opţiune succesorală care a fost făcut după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 c.pr.civ., în condiţiile în care defunctul a decedat în anul 1987.
Faţă de cele expuse mai sus, instanţa va respinge apelul ca nefondat, iar în vaza art. 274 c.pr.civ., constatând culpa procesuală a apelanţilor îi va obliga pe aceştia la plata cheltuielilor de judecată către intimatul P.C..
