Anulare dispoziţie primar. Legea nr. 10/2001. Inadmisibilitate. Chemare în judecată doar a emitentului actului, nu şi a beneficiarului actului.
Dispoziţia de restituire reprezintă titlul de proprietate al beneficiarului, iar reclamanta solicită anularea acesteia, fără a chema în judecată şi pe beneficiar. Având în vedere principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti (chestiune diferită de opozabilitatea hotărârii judecătoreşti), în situaţia în care cererea reclamantei ar fi, pe fond, întemeiată, s-ar ajunge ca din perspectiva acesteia dispoziţia să fie nulă, iar din perspectiva beneficiarului aceasta să fie valabilă. O astfel de consecinţă nu poate fi acceptată, instanţa nefiind chemată să pronunţe hotărâri prin care să creeze confuzie în circuitul civil şi prin care să conducă un act juridic la a fi, în acelaşi timp, atât nul cât şi valabil.
Asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii, ce trebuie analizată cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 137 al.1 C.pr.civ., instanţa reţine:
Reclamanta Policlinica Y a solicitat anularea Dispoziţiei nr. X, emisă de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI. Prin acest act, Primarul Municipiului Bucureşti a dispus, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură, în proprietatea domnului L.C., a imobilului situat în Bucureşti, str. B sector 2.
Reclamanta a înţeles să cheme în judecată doar emitentul actului, nu şi pe beneficiarul acestuia şi a arătat în rejudecare că acesta este cadrul procesual stabilit şi că nu doreşte chemarea în judecată şi a lui L.C.
Instanţa reţine, în primul rând, referitor la susţinerile reclamantei din concluziile scrise, că excepţia inadmisibilităţii nu este ea însăşi inadmisibilă şi tardiv formulată, astfel cum s-a invocat.
Astfel, nu are importanţă faptul că nu există un text concret care să reglementeze această excepţie, atât timp cât existenţa ei reiese din interpretarea sistematică a Codului de procedură civilă şi este unanim acceptată în doctrină şi jurisprudenţă. Cu titlu de exemplu, deşi nu este necesar a se insista, instanţa aminteşte prevederile tezei finale a art. 111 C.pr.civ. sau situaţia recursului declarat împotriva unei hotărâri irevocabile.
Inadmisibilitatea, contrar susţinerilor reclamantei, constituie un fine de neprimire şi nu o apărare de fond, întrucât existenţa acestui incident procesual împiedică analiza fondului. Urmând raţionamentul reclamantei, s-ar ajunge la concluzia că nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, spre exemplu, nu este o veritabilă excepţie, din moment ce nu există un text care să o reglementeze expres.
De asemenea, contrar susţinerilor reclamantei, instanţa reţine că excepţia inadmisibilităţii este una de ordine publică, putând fi invocată în orice moment.
Totodată, nu are importanţă faptul că într-un alt litigiu, privind suspendarea provizorie a Dispoziţiei contestate, instanţele au considerat cadrul procesual drept corect stabilit. Astfel, instanţa de faţă este obligată să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică şi nu este în măsură să analizeze motivele pentru care, într-o altă cauză, s-a hotărât într-un anumit mod. Nici faptul că soluţia pronunţată asupra cererii de suspendare provizorie a fost, în mod corect, notată în cartea funciară nu are relevanţă în cauză. Notarea în cartea funciară confirmă doar existenţa unei hotărâri şi nu are nici o semnificaţie cu privire la legalitatea acelei hotărâri sau la întinderea efectelor acesteia.
Prin urmare, instanţa constată că are nu numai posibilitatea de a analiza excepţia inadmisibilităţii, dar are chiar o obligaţie în acest sens, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Instanţa reţine că există anumite situaţii în care coparticiparea procesuală este obligatorie. Litisconsorţiul necesar poate rezulta dintr-o dispoziţie legală (spre ex., art. 797 C.civ.) sau din natura raportului juridic supus judecăţii. De exemplu, ori de câte ori se atacă un contract, chemarea în judecată a tuturor părţilor acestuia este o necesitate juridică obiectivă, deoarece nu este de conceput ca acelaşi act să fie în acelaşi timp valabil pentru una din părţi şi nevalabil pentru alta.
Potrivit art. 25 al.4 din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Cu alte cuvinte, dispoziţia de restituire reprezintă titlul de proprietate al beneficiarului, iar reclamanta solicită anularea acesteia, fără a chema în judecată şi pe beneficiar.
Având în vedere principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti (chestiune diferită de opozabilitatea hotărârii judecătoreşti), în situaţia în care cererea reclamantei ar fi, pe fond, întemeiată, s-ar ajunge ca din perspectiva acesteia dispoziţia să fie nulă, iar din perspectiva beneficiarului aceasta să fie valabilă. O astfel de consecinţă nu poate fi acceptată, instanţa nefiind chemată să pronunţe hotărâri prin care să creeze confuzie în circuitul civil şi prin care să conducă un act juridic la a fi, în acelaşi timp, atât nul cât şi valabil.
Prevederile legale la care s-a referit reclamanta în concluziile scrise, respectiv art. 26 al.4 din Legea nr. 10/2001, nu sunt aplicabile în cauză, ci situaţiei în care dispoziţia motivată de soluţionare a cererii de restituire în natură este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită. Or, reclamanta nu este persoană îndreptăţită, ci terţ care pretinde că drepturile i-au fost afectate prin emiterea dispoziţiei.
Totodată, nu are importanţă nici faptul că beneficiarul dispoziţiei a renunţat să mai susţină cererea de intervenţie în interesul pârâtului. Contrar susţinerilor reclamantei, această conduită nu semnifică faptul că acesta nu doreşte să fie parte în dosarul în care se dezbate nulitatea dispoziţiei, ci faptul că nu doreşte să fie intervenient în interesul pârâtului. Oricum, această calitate nu ar fi acoperit inadmisibilitatea cererii, beneficiarul trebuind a fi chemat în judecată ca pârât pentru a putea beneficia de garanţiile procesuale specifice acestei calităţi.
Trebuie reţinut că, spre deosebire de soluţia propusă în proiectul noului Cod de procedură civilă, în sensul de a se permite instanţei să introducă din oficiu o altă parte atunci când natura litigiului o impune, în prezent, această măsură nu este posibilă. Instanţa poate, în reglementarea actuală, doar să pună în discuţia părţilor acest aspect, aşa cum s-a şi procedat, reclamanta arătând expres că înţelege să cheme în judecată doar emitentul actului.
Constatând, prin urmare, că această cerere nu poate fi primită în cadrul procesual fixat de reclamantă, instanţa o va respinge ca inadmisibilă.
