În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defunctului B.Ghe. care a avut în proprietate imobilul sus-menţionat că au formulat notificare în condiţiile Legii nr.10/2001 pentru restituirea sa în natură, dar, în fraudarea legii, imobilul s-a vândut fracţionat către pârâţii S.C. T. SRL şi B.C.
În susţinerile acţiunii, reclamanţii au depus la dosar acte.
La termenul din 11.04.2003 reclamanţii şi-au completat acţiunea solicitând şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care SC T. SA a vândut o parte din imobilul în litigiu pârâtei SC E.B. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 4788/31.07.2003, în temeiul art.158 Cod procedură civilă, văzând şi dispoziţiile art.3231 din Legea 99/1999 Judecătoria Bacău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău apreciind că primul capăt de cerere atrage competenţa acestei instanţe.
2. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. 677/2004.
Prin cererea formulată la data de 13.04.2004 reclamanţii au arătat că renunţă la primul capăt de cerere din acţiunea introductivă – constatarea nulităţii absolute a actului de trecere în proprietatea SC T. SA a imobilului în litigiu – înţelegând să se judece pentru celelalte capete de cerere din acţiune şi completarea la acţiune. În acest context, prin sentinţa civilă nr.177/13.04.2004 Curtea de Apel Bacău, investită ca primă instanţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia comercială, în temeiul art.2 pct.1 lit.a Cod procedură civilă.
3.Soluţionând acţiunea, Tribunalul Bacău, secţia comercială şi administrativ prin sentinţa civilă nr.1679/2004 a admis excepţia şi a respins-o ca prescrierii dreptului la acţiune, în consecinţă a respins acţiunea ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bacău a reţinut următoarele:
Imobilul din strada Oituz nr.32 a aparţinut defunctului B. Ghe., a trecut în proprietatea statului prin sentinţa civilă nr.549/1954, având ca temei Decretul 111/1951 art.1 lit.d, iar că reclamanţii au formulat cererea în calitate de moştenitori ai defunctului. Imobilul a fost trecut urmare procesului de privatizare, în proprietatea pârâtei SC T. SA prin cumpărarea pachetului de acţiuni de la FPS şi SIF Moldova, care la rândul ei l-a înstrăinat celorlalţi pârâţi SC T. SA, B. C. şi SC E.B. SRL.
Potrivit art.46(5) din Legea nr.10/2001, indiferent de cauza de nulitate invocată, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a acestei legi, acest termen fiind prelungit cu 6 luni, respectiv până la data de 14 august 2002, prin OUG 109 şi 145 /2001. Faţă de aceste dispoziţii legale, cererea reclamantei înregistrată la data de 13.03.2003 pe rolul instanţei este formulată cu depăşirea termenului legal, respectiv 14.august.2002, fiind prescrisă, argumentul arătat de aceasta invocând faptul că prin OG 184/12.12.2002, termenul s-a prelungit cu 6 luni neputând fi primit, întrucât prin HG 498/18.03.2003 aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor Legii nr.10/2001 la pct.46/2 din aceleaşi norme, se prevede în mod expres ca termen limită pentru promovarea acţiunilor în anulare sau constatarea nulităţii 14 august 2002 – dispoziţiile art.VI din OG 184/2002, inclusiv cele referitoare la termenul de prescripţie se referă exclusiv şi expres la imobilele aparţinând religioase, nefiind aplicabile cauzei de faţă.
În ce priveşte cererea reclamantei de repunere în termen, instanţa a respins-o pentru următoarele considerente:
– art.19 din Legea 167/1958 privind prescripţia extinctivă creează cadrul legal pentru ca partea care nu a formulat o cerere în termenul legal de prescripţie să poată fi repusă în termen prin formularea unei cereri în acest sens, în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, se consideră că reclamanta nu a făcut dovada unui motiv temeinic, care să justifice imposibilitatea formulării acţiunii în termen, afirmaţia că nici primăria şi nici ei nu au cunoscut despre vânzările în cauză, nefiindu-le comunicată această situaţie de către Primărie sau pârâta SC T. SA, deşi au fost notificate a fost apreciată fără relevanţă, întrucât despre situaţia juridică a imobilului avea posibilitatea să ia relaţii de la diverse instituţii ale statului: primărie, notariat, biroul de carte funciară. Mai mult, cererea reclamantei nu îndeplineşte nici a doua condiţie, prev. de art.19 alin.2 din D 167/1958, să fie formulată în maxim o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie, în fapt, aceştia formulând cerere de repunere în termen la circa 4 luni de la data când a promovat acţiunea, respectiv 13 martie 2003, când au cunoscut despre aceste vânzări, aşa cum rezultă din cerere, iar cererea de repunere în termen fiind făcută pe 18.07.2003.
S-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile art.19 din Decretul nr.167/1958 pentru a fi repusă în termen, faţă de faptul că acţiunea este formulată peste termenul stipulat de art.46 din Legea nr.10/2001.
4. Împotriva acestei decizii s-a formulat apel de către reclamanţii în cauză, fiind înregistrat la Curtea de Apel Bacău sub nr. 1491/2005.
La termenul din 30.06.2005 s-a invocat de către apelanţi caracterul civil al litigiului şi competenţa materială a Judecătoriei Bacău în raport de valoarea obiectului litigiului. Această excepţie a fost combătută de intimaţi invocându-se sentinţa prin care Curtea de Apel Bacău a stabilit competenţa , natura comercială a cauzei în raport de destinaţia de fond de comerţ a imobilului şi calitatea de comercianţi a unora dintre părţile contractante.
Prin decizia nr.52/30.06.2005 Curtea de Apel Bacău a admis apelul şi, anulând sentinţa civilă nr.1679/26.11.2004 pronunţată de Tribunalul Bacău Secţia comercială şi de contencios administrativ, a trimis cauza spre judecare Tribunalului Bacău – secţia civilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Bacău a reţinut următoarele;
Acţiunea restrânsă cu soluţionarea căreia a fost investit tribunalul prin ( declinare) sentinţa civilă nr.177/2004 a Curţii de Apel Bacău, are ca obiect constatarea nulităţii unor contracte de vânzare cumpărare, iar drept cauză art.46 din Legea nr.10/2001, invocându-se încălcarea prevederilor acestei legi. Reclamanţii nu au schimbat în apel cauza sau obiectul acţiunii precizând expres că „ toate cele trei contracte (….) au fost încheiate cu încălcarea prevederilor de restituire ale Legii nr.10/2001” şi că doar din punctul de vedere al prescripţiei, contractele „ies de sub incidenţa Legii nr.10/2001 şi intră sub incidenţa Decretului nr.167/1958”.
Aşadar, prima instanţă a fost investită cu soluţionarea unei acţiuni în constatarea nulităţii unor contracte pretins a fi încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr.10/2001; prin urmare competenţa de soluţionare în primă instanţă revine secţiei civile a tribunalului, în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, tribunalul a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001, sancţionând cu prescripţia un drept la acţiune care nu era încă născut pentru simplul motiv că actele a căror nulitate s-a solicitat a se constata au fost încheiate ulterior datei de 14.08.2002, când a expirat termenul reglementat de art.46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 ( contractele fiind încheiate în septembrie şi noiembrie 2002).Prin urmare dispoziţiile menţionate nu sunt aplicabile contractelor în cauză, ci numai celor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Invocându-se ca motive de nulitate încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr.10/2001 instanţa civilă este cea competentă a se pronunţa asupra acestor motive de nulitate, precum şi asupra excepţiilor invocate de pârâţi privind inadmisibilitatea acţiunii – în raport de vocaţia reclamanţilor la restituirea în natură a imobilului în litigiu şi de autoritatea căreia trebuie să-i fie adresată notificarea. De aceea , în baza art.297 alin.2 Cod procedură civilă, curtea de apel anulând sentinţa , a trimis cauza spre judecare instanţei competente.
5. Recursul formulat împotriva acestei hotărâri a fost respins de I.C.C.J. prin Decizia 203/20.01.2006.
6. Cauza a fost înregistrată al Tribunalul Bacău secţia civilă la nr.3018/24.05.2006.
Prin sentinţa civilă nr.199/D/07.02.2007 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.2435/110/2006 s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins acţiunea formulată reclamanţi prin procurator R.C.
În expozitivul sentinţei s-au reţinut următoarele considerente:
O condiţie a admisibilităţii unei acţiuni este aceea a interesului actual şi legitim. Reclamanta nu justifică un interes legitim întrucât prin această acţiune se urmăreşte restituirea imobilului în natură, iar Legea nr.10/2001 exclude de la restituire în natură imobilele ce sunt incluse în patrimoniul unei cu capital privat.
Prin art.27 alin.1 din Legea nr.10/2001( art.29) se prevedea în mod expres că pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.
Analizând textul în vigoare la momentul vânzării, instanţa apreciază că atât timp cât la acea dată bunurile intrate în patrimoniul unei societăţi comerciale cu capital privat erau excluse de la restituire nu există nici o interdicţie de vânzare.
De altfel şi în actuala redactare a art.29 se exclude restituirea în natură în aceeaşi situaţie.
7. Apelul declarat împotriva acestei soluţii s-a înregistrat la Curtea de Apel Bacău sub nr. 2435/110/2006 şi a fost motivat printr-un memoriu separat la 10.10.2007.
Reclamanţii au criticat hotărârea apelată pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând în esenţă, că :
– prima instanţă a stabilit în afara limitelor învestirii faptul că restituirea în natură nu este posibilă;
– există contradicţii între dispozitiv( inadmisibilitatea acţiunii) şi considerentele hotărârii care au reţinut lipsa de interes;
– interesul reclamanţilor rezidă în faptul că, repunerea părţilor în situaţia anterioară ar conduce către posibilitatea analizării şi soluţionării notificării formulate de reclamanţi;
– prima instanţă nu a avut în vedere faptul că notificarea adresată unităţii deţinătoare nu a fost soluţionată nici la data formulării apelului.
Curtea a apreciat prin decizia civilă nr. 27/25.02.2008 că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au notificat în baza Lg.10/2001 vânzătoarea SC” T.” SA Bacău cu privire la imobilele pentru care a solicitat restituirea în natură.
Această notificare nu a fost soluţionată nici de Primăria Bacău şi nici de intimata-pârâtă SC” T” SA la data formulării apelului dedus judecăţii.
Prima instanţă nu a fost sesizată cu soluţionarea unei contestaţii formulate de persoanele interesate împotriva unei decizii prin care să se fi soluţionat pe fond notificarea formulată de reclamanţi, astfel că aceasta în mod nelegal, cu nesocotirea dispoziţiilor art.129 alin.6 din C.pr.civilă s-a pronunţat implicit şi asupra cererii de restituire în natură formulată de reclamanţi.
Atâta timp cât notificarea acestora nu a fost soluţionată într-un vreun mod nu se poate reţine că interesul lor ar fi inexistent în formularea acţiunii care face obiectul dosarului de faţă. Este evident că în aceste circumstanţe interesul este legitim, personal, născut şi actual.
Alta ar fi fost situaţia în ipoteza în care anterior pronunţării sentinţei apelate reclamanţilor li s-ar fi respins în mod definitiv şi irevocabil cererea de restituire în natură.
Hotărârea primei instanţe a fost considerată deci nelegală întrucât a apreciat în mod greşit că lipseşte interesul în formularea acţiunii.
Faţă de aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art.297 alin.1 Cod procedură civilă s-a admis apelul şi s-a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că s-a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, drept consecinţă:
S-a trimis cauza pentru continuarea judecării cauzei la aceeaşi instanţă.
8. Recursul declarat împotriva acestei hotărâri de către pârâţi a fost respins de către Î.C.C.J. prin Dec. 7425/26.11.2008, pronunţată în dosarul 2435/110/2007, cu motivarea că:
Notificarea reclamanţilor nu a fost soluţionată nici de Primăria Bacău şi nici de pârâta S.C. T. SA. până la data declarării apelului în care a fost pronunţată hotărârea atacată cu recurs.
Rezultă astfel că prima instanţă nu a fost sesizată cu soluţionarea unei contestaţii formulate de persoanele interesate împotriva unei decizii/dispoziţii prin care să se fi soluţionat pe fond notificarea formulată de reclamanţi. Mai mult prima instanţă, în mod nelegal, faţă de obiectul acţiunii, s-a pronunţat implicit şi asupra cererii de restituire în natură formulată de reclamanţi.
Considerentele primei instanţe în sensul că acţiunea este inadmisibilă întrucât lipseşte interesul în promovarea acesteia sunt contradictorii şi eronate, confundând condiţii de exerciţiu a dreptului la acţiune.
Inadmisibilitatea unei cereri în justiţie nu poate fi dată de lipsa de interes. Accesul la justiţie este permis ori de câtre ori partea tinde, în limitele cadrului legal, la valorificarea unui drept subiectiv pe care pretinde că îl are.
Atâta timp cât notificarea reclamanţilor nu a fost soluţionată în vreun mod, în mod corect instanţa de apel a reţinut greşita apreciere a primei instanţe în sensul că interesul reclamanţilor ar fi inexistent în formularea acţiunii ce face obiectul acestui dosar şi că este evident, în aceste circumstanţe, interesul legitim, personal, născut şi actual al reclamanţilor.
Prin prisma celor arătate, constatarea instanţei de control judiciar că hotărârea primei instanţe este nelegală, aceasta apreciind greşit că lipseşte interesul în formularea acţiunii şi respingând acţiunea ca inadmisibilă este corectă.
9. În rejudecare cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 6847/110/2009.
După dezbaterile din şedinţa din 20.01.2009 s-a depus de către reclamanţi cerere precizatoare şi modificatoare a acţiunii (fl. 22) solicitând, în contradictoriu şi cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor:
– constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului construcţie situat în Bacău, str. Oituz, nr. 32 în condiţiile art. 2 lit.”e, h şi i” din Legea 10/2001 comb. cu art. 6 din Legea 213/1998;
– constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 2841/3.09.2002, 3187/30.09.2002 şi 3848/15.11.2002, în condiţiile art. 21 alin.5 din Legea 10/2001, art. 3 din H.G. 834/1991 rap. la art. 4 alin.2 şi 4 din Legea 422/2001;
– restituirea în natură cu obligaţia pârâţilor de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, în condiţiile Dec. ÎCCJ nr. 33/2008, art. 480 ş.u. C.civ., art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană şi art. 27 din Legea 10/2001 – în forma stabilită prin Dec. CCR nr. 830/2008;
– în subsidiar, obligarea la despăgubiri în valoare estimată provizoriu la 100.000 lei în condiţiile art. 480-481 C.civil, Dec. ÎCCJ nr. 33/2008 şi art. 1 din I Protocol.
La termenul din 12.04.2010 instanţa a respins această cerere apreciind că nu mai sunt în terme pentru a formula astfel de solicitare.
Prin Sentinţa civilă nr. 655 din 22.04.2010, Tribunalul Bacău a respins acţiunea având ca obiect „acţiune în constatare” formulată de reclamanţii B. A.-I. şi B. A.-Ghe. în contradictoriu cu pârâţii S.C.”T.” S.A. Bacău, S.C. „T.” S.R.L. Bacău, S.C. „E.-B.” S.R.L. Bacău şi B. C. ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
Este neîndoielnic că prin cererea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâta T. SA a înstrăinat imobilul ce se cere retrocedat, reclamanţii urmăresc repunerea în situaţia anterioară cu consecinţa directă că, o dată reintrat imobilul în patrimoniul pârâtei T.SA, acesta va putea fi retrocedat reclamanţilor în natură.
Se observă însă că Legea 10/2001 ocroteşte pe cumpărătorii de bună-credinţă, în sensul că nulitatea absolută a contractelor de înstrăinare va opera numai în cazul în care aceşti cumpărători ştiau sau puteau să ştie cu diligenţe minime că aceste imobile fuseseră notificate şi că în acelaşi timp înstrăinarea lor se face în frauda solicitanţilor (vechii sau moştenitorii acestora).
Pentru a fi incidentă sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de Legea 10/2001 trebuie ca mai întâi să se regăsească ipotezele în care aceste înstrăinări pot fi anulate fiind considerate frauduloase.În acest sens Legea 10/2001 exclude de la aplicarea prevederilor sale acele imobile care, anterior intrării sale în vigoare, au fost privatizate cu respectarea legilor în vigoare la data încheierii operaţiunii de privatizare; pentru ca totuşi eventualele privatizări frauduloase să nu lipsească de substanţă retrocedarea în natură a imobilelor şi totodată pentru a proteja securitatea juridică a acestor operaţiuni, legea a prevăzut că, în termen de un an şi indiferent de cauza de nulitate (relativă sau absolută – ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus), nulitatea relativă sau absolută a acestor acte de privatizare să poată fi cerută în maximum un an de la data apariţiei legii.
Consecinţa directă a nerespectării acestui termen este că valabilitatea actelor de privatizare nu mai pot fi puse în discuţie de către solicitanţi, indiferent dacă aceştia au formulat notificări în termen, pentru că sunt termene legale diferite pentru scopuri diferite; termenul de depunere a notificării are efectul conservării vocaţiei la retrocedare (în natură ori prin echivalent) şi sancţionarea cu nulitate absolută a actelor ulterioare de înstrăinare în care vânzători sunt unităţile administrativ-teritoriale deţinătoare ale imobilelor notificate , în timp ce termenul de solicitare a nulităţii actelor de privatizare are ca unic scop neprelungirea stării de incertitudine cu privire la efectele juridice generate subsecvent în patrimoniile terţilor achizitori. Rezultă deci că prin notificarea în termen (necontestată de pârâţi) reclamanţii şi-au consolidat calitatea de persoane îndreptăţite la retrocedare (în măsura dovedirii fostei proprietăţi, desigur), însă prin neformularea în termen a cererii de anulare a privatizării SC T. SA (din anul 1999) aceştia au pierdut dreptul de a pune în discuţie valabilitatea privatizării şi relei-credinţe a pârâtei T. SA.
Prin urmare, prin renunţarea la primul capăt de cerere (cel prin care se cerea anularea privatizării) reclamanţii au consolidat dobândirea imobilului de către pârâta T. SA prin privatizare şi deci imobilul a fost scos definitiv de sub incidenţa Legii 10/2001 în ce priveşte posibilitatea retrocedării în natură şi deci a efectelor notificării în ce priveşte înstrăinarea de după notificare a imobilului dobândit prin privatizare; din această privinţă, înstrăinarea imobilului după notificare nu are drept efect automat nulitatea absolută a actului, SC T. SA nefăcând parte din unităţile avute în vedere de art. 21 din Legea 10/2001, această pârâtă fiind total privatizată, astfel că şi în ipoteza anulării contractelor de înstrăinare, acestea s-ar întoarce în patrimoniul pârâtei SC T. SA, dar fără posibilitatea de a se întoarce în patrimoniul Municipiului Bacău (de la care s-ar putea obţine retrocedarea în natură), tocmai fiindcă nu se mai poate cere anularea privatizării şi reîntoarcerea în acest fel a imobilului în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale.
Anularea înstrăinărilor dispuse de vânzătoarea T.SA, fără posibilitatea anulării privatizării acesteia, nu pot avea nici un efect juridic asupra reclamanţilor, pentru că numai vânzările efectuate de unităţile administrativ-teritoriale notificate în termen şi care vând imobilele notificate (aflate deci în patrimoniul statului sau unităţilor publice) sunt sancţionate cu nulitatea absolută ca efect al notificării, nu şi cele înstrăinate de alte subiecte de drept (cele privatizate total).
Efectul juridic (în sensul posibilităţii retrocedării în natură) s-ar fi putut produce faţă de reclamanţi numai în ipoteza în care s-ar fi anulat atât privatizarea, cât şi actele ulterioare de înstrăinare.Cum însă problema interesului reclamanţilor în anularea actelor de înstrăinare subsecvente privatizării a fost tranşată de instanţele de control în sensul existenţei interesului, rămâne de analizat dacă în speţă există motivul de nulitate absolută al fraudei la lege(ca specie a cauzei ilicite). Din acest punct de vedere se observă că pârâţii cumpărători au cumpărat de la un vânzător care era privatizat şi dobândise imobilele încă din anul 1999.Această privatizare nu fusese anulată, iar termenul de un an în care putea fi aceasta anulată expirase în speţă, motive pentru care nu exista nici o informaţie (înscriere a litigiului de anulare) care să pună serioase îndoieli asupra calităţii de adevărat proprietar al vânzătorului.Mai mult, hotărârea consiliului local pe care o invocă reclamanţii în sprijinul afirmaţiei deţinerii abuzive a imobilului de către T. SA, fusese anulată în justiţie şi deci s-a considerat cu putere de lucru judecat că imobilul era corect în administrarea pârâtei, element care vine să probeze încă o dată existenţa unei aparenţe ce exclude reaua-credinţă a subdobânditorilor. În fine, din actul de reorganizare a SC T. SA (din anul 1996) rezultă foarte clar că, pentru a evita situaţia vânzării bunului altuia, pârâta reorganizată va putea trece la vânzarea bunurilor care intră în patrimoniul său privat (şi nu este deci în patrimoniul public al municipiului) numai după apariţia hotărârii de guvern care să ateste patrimoniul public al municipiului.
Se observă că pârâta SC T. SA a respectat condiţiile din actul de reorganizare, din moment ce vânzările către terţii pârâţi au fost efectuate după publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii de guvern ce atesta proprietatea publică al municipiului şi printre care nu se regăseşte şi imobilul a cărui retrocedare se urmăreşte; de altfel, dacă bunul ar fi în patrimoniul public al oraşului Bacău, aşa cum susţin reclamanţii, atunci nici nu ar putea fi retrocedat, proprietatea publică fiind inalienabilă, iar interesul nu ar mai fi personal, aparţinând municipiului.
Nu există deci nici un element de fapt care să dovedească că la momentul cumpărării imobilului (părţilor din acesta) cumpărătorii ar fi ştiut sau ar fi trebuit să ştie în mod rezonabil că acest imobil este dobândit sau deţinut abuziv de către vânzător şi de că aceste înstrăinări urmăresc un scop ilicit, adică imposibilitatea reclamanţilor de a dobândi în natură imobilul solicitat fiind făcute deci în frauda lor, ci dimpotrivă, toate elementele analizate mai sus dovedesc faptul că la momentul cumpărării acestui imobil terţii cumpărători şi pârâţi aveau toate motivele să creadă că vânzarea se face de către un vânzător care nu face parte din unităţile administrativ-teritoriale vizate de Legea 10/2001 şi că privatizarea acestui vânzător nu mai putea fi în discuţie. Nefiind dovedită deci reaua-credinţă a pârâţilor cumpărători ori a vânzătorului, constatând şi lipsa efectelor notificării în ce priveşte pe pârâta SC T. SA, instanţa s-a respins cererea ca nefondată.
10. Împotriva acestei hotărâri, în termen, motivat şi legal scutit de plata taxelor judiciare de timbru, au formulat apel reclamanţii, cauza înregistrându-se pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 6847/110/2009.
În susţinerea apelului s-au invocat, în rezumat, următoarele critici apreciate ca justificând:
I. în principal, trimiterea spre rejudecare, pentru că:
– respingerea cererii precizatoare şi modificatoare depusă pentru termenul din 20.01.2010 încalcă disp. art. 132 C.pr.civ. – argumentaţia fiind străină de lege -, dreptul de acces la justiţie şi principiul disponibilităţii. Astfel, s-a nesocotit faptul că cerere nu era în întregime modificatoare, ci şi precizatoare în condiţiile art. 132 alin.2 pct.3 şi 4 C.pr.civ.- cerând valoarea obiectului pierdut (capătul 4 ) şi înlocuirea cererii în constatare cu una în realizare (capătul 3) sau dimpotrivă, când cererea în constatare poate fi primită (capătul 1). De asemenea, s-au avut în vedere argumente contradictorii – cum că cererea a fost depusă în termen, dar nu mai poate fi primită după 7 ani -, nefondate – culpa tergiversării cauzei neaparţinându-le, ci fondându-se pe erorile de judecată ale Tribunalului şi pe abuzul de drept al intimaţilor pârâţi – şi neprevăzute de lege – art. 132 nu are ca şi condiţie de admisibilitate celeritatea.
– s-a încălcat principiul autorităţii lucrului judecat stabilit prin hotărârile anterioare, respectiv reluarea argumentelor Deciziei 199/2007 a Tribunalului Bacău cum că restituirea în natură nu mai este posibilă, deşi aceasta soluţie fusese desfiinţată în apel;
– s-au reţinut argumente contradictorii şi străine de lege şi de natura cauzei. Astfel, deşi se constată că vânzarea nu putea surveni mai înainte de inventarierea bunurilor aparţinând domeniului public, se omite că la poziţia 803 din H.G. 1347/2001 este menţionată tocmai imobilul din str. Oituz, nr. 32; apoi, deşi constată că restituirea nu este posibilă pentru că proprietatea publică este inalienabilă, menţine ca valabile acte de transmitere a unor bunuri aparţinând domeniului public al municipalităţii; nu s-a analizat aplicabilitatea art. 21 alin.5 rap. la art. 27 – forma decisă prin Dec. CC nr. 860/2008- care instituie obligativitatea restituirii în natură când preluarea a fost realizată fără titlu valabil şi nici dacă prin efectul legii ar fi operat o transmitere valabilă a dreptului de proprietate către S.C. „T” SA câtă vreme lipseşte un act de înstrăinare a construcţiei de la Municipiul Bacău şi s-a dovedit doar o transmitere de acţiuni.
II. în subsidiar, schimbarea soluţiei, prin analizarea argumentelor depuse la 20.02.2010 şi reţinerea că:
– preluarea a fost fără titlu legal – S.civ. 549/1954 pronunţându-se în raport de o persoană fără capacitate civilă şi nu cu moştenitorul D. B. ca achitase impozitele până în anul 1951 când fusese arestat.
– vânzările erau nule conform art. 21 alin.5 din Legea 10/2001 – survenind după notificare şi vizând imobile notificate -, art. 11 din Legea 213/1998,136 alin.4 Constituţie, art. 4 alin.2 din Legea 422/2001, art. 122 alin.2 din Legea 215/2001 şi H.G. 1347/2001 – având ca obiect bunuri domeniu public şi, totodată, declarate monument istoric încă din 1994.
– societatea privatizată ( S.C. „T”SA ) era obligată a restitui în natură imobilele preluate fără titlu valabil conform art. 27 din Legea 10/2001 – forma din Dec. CC 860/2008 -, cu atât mai mult cu cât nu le putea avea în proprietate, nefiind în patrimoniul său la apariţia Legii 15/1990.
– în condiţiile art. 294 alin.2 C.pr.civ., capătul 4 din cererea precizatoare se justifică a fi admis în condiţiile Deciziei 33/2008 a Î.C.C.J. – obiectul revendicării convertindu-se într-o pretenţie de despăgubiri.
Legal citaţi, intimaţii pârâţi au formulat întâmpinare şi concluzii scrise de respingere a apelului ca nefondat, susţinând, într-un mod asemănător, aceeaşi idei cum că:
– respingerea cererii depuse la 20.01.2010 era îndreptăţită în condiţiile în care nu se încadra în situaţia prev. de art. 132 C.pr.civ. – din moment ce schimba obiectul cauzei, temeiul juridic şi impunea chemarea în judecată şi a altei părţi ce nu figurase în stadiile procesuale anterioare, în care se regăseau şi rezolvări din recurs – şi contravenea disp. art. 315 C.pr.civ. ( conform Deciziei 1403/2005 a ÎCCJ );
– nu s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, neanalizându-se din nou interesul ori admisibilitatea, ci s-a soluţionat cauza pe fond, verificându-se în mod argumentat toate susţinerile făcute pe parcursul procesului privind condiţiile de valabilitate ale actelor încheiate de pârâţi şi contestate de reclamanţi.
– restul argumentelor susţin modificarea la acţiune, deci nu prezintă relevanţă în contextul în care a fost respinsă, şi oricum nu pot fi primite faţă de argumentele legale expuse de instanţa de fond.
În apel, din oficiu, s-a pus în discuţie şi s-a solicitat de la S.C. „T” SA actele în baza cărora s-au făcut vânzările contestate în cauză (comunicate pentru termenul din 26.01.2011 cu adresa 318/2011) şi relaţii de la D.J.C.P.N. Bacău privind încadrarea sau nu a construcţiei pe lista monumentelor istorice (comunicate cu adresa 972/2.12.2010 – fl. 76).
Examinând apelul în raport de motivele invocate, de actele şi lucrările dosarului, precum şi faţă de dispoziţiile art. 292 rap. la 294, 295 C.pr.civ. , Curtea a constatat caracterul său nefondat pentru următoarele considerente:
I. – Instanţa de fond a statuat în mod legal şi temeinic că nu poate fi primită cererea depusă la 20.01.2010 ( fl. 22-28 ), chiar dacă motivarea, este perfectibilă;
Astfel, deşi este adevărat că art. 132 C.pr.civ. nu menţionează ca şi condiţie la primirea modificării acţiunii durata procesului, este de netăgăduit că scopul reglementărilor sale este de a proteja drepturile procesuale ale pârâtului – singurul care se poate opune la asemenea modificare (Trib. Suprem, s.civ. dec. nr. 338/1971, nr. 1484/1960, nr. 124/1979 ) – şi de a asigura celeritatea; ori în cauză pârâţii s-au opus respectivei modificări, iar cei 7 ani de la investirea instanţei cu acţiunea de faţă – în care reclamanţii au beneficiat de asistenţă juridică calificată – au fost apreciaţi ca justificând cu atât mai mult impunerea soluţionării cu celeritate a cauzei, în limitele clar stabilite prin Dec. 52/2005 a Curţii de Apel Bacău ( dosar 1491/2005 ) – menţinută prin Dec. ÎCCJ 203/20.01.2006 ( dosar 3451/2005 ) – în sensul „verificării legalităţii transmiterii dreptului de proprietate în condiţiile în care se începuse o procedură prevăzută de Legea 10/2001”;
Examinând cererea se constată că aceasta schimba în mod substanţial obiectul dedus judecăţii – prin introducerea unor capete noi de cerere -, părţile – prin chemarea în judecată şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor – şi temeiul juridic al acţiunii, iar a-i fi dat curs ar fi semnificat soluţionarea altui obiect ce nu exista la data judecării recursului (C.S.J., s.civ., dec. nr. 2100/29.09.1994), cu lipsirea de efecte a deciziei de casare sub aspectul limitelor rejudecării (a se observa dispoziţia de trimitere spre continuarea judecăţii din Dec. 52/2008 a Curţii de Apel Bacău, menţinută prin Dec. 7425/2008 a ÎCCJ ); s-ar fi încălcat astfel dispoziţiile art. 315 C.pr.civ.
Mai trebuie arătat şi faptul că măsura dispusă nu a încălcat dreptul reclamanţilor de acces la justiţie şi nici nu a cenzurat principiul disponibilităţii procesuale, din moment ce acestora li s-a asigurat posibilitatea de a beneficia de toate garanţiile oferite de art. 6 CEDO ( ex: de a investi o instanţă, de a beneficia de apărare şi de a li se asigura posibilitatea participării acestuia în instanţă şi de a-şi pregăti apărarea, de a beneficia de timp pentru stabilirea limitelor investirii, de a accede la toate probele şi lucrările dosarului, de a beneficia de scutire de taxe în conformitate cu dispoziţiile Lefii 146/1997, etc.); Astfel, reclamanţii au avut din plin posibilitatea de a-şi stabili poziţia procesuală atât în faţa Curţii de Apel Bacău în dosar 677/2004 – când s-a discutat competenţa -, în dosar 1491/2005 al Curţii de Apel Bacău – când au precizat limitele investirii (fl. 18-19) şi a cărei soluţie (Dec. 52/2005 ), ce stabilea din nou cadrul procesual, nu au înţeles a o recura -, cât şi în dosar 2435/110/2006 al Curţii de Apel Bacău când, prin acelaşi apărător, av. I., au precizat, în susţinerea apelului declarat împotriva S.civ. 199/2007 (fl. 17-18) că nu au investit instanţa decât cu o acţiune în constatarea nulităţii unor contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 pe motiv că imobile înstrăinate fuseseră notificate a fi restituite în natură, nu şi cu analiza posibilităţii restituirii în natură. Prin urmare, disponibilitatea procesuală a fost mai mult decât deplină, chiar excesivă şi tinzând la a deveni abuzivă, motiv pentru care se impunea a fi sancţionată – prin aplicarea limitărilor procesuale ale dreptului de acces la o instanţă acceptate şi de practica CEDO.
Se mai observă că noua cerere nu se încadra – aşa cum au susţinut apelanţii – în situaţia prevăzută de art. 132 alin.2 punctele 3 şi 4 C.pr.civ., întrucât:
– acţiunea nu viza restituirea unui bun care ar fi dispărut, ci constatarea nulităţii unor contracte faţă de care reclamanţii aveau calitatea de terţi, iar efectul unei eventuale admiteri nu l-ar fi constituit restituirea imobilelor către reclamanţi, ci întoarcerea lor la înstrăinător; prin urmare, în absenţa unui capăt de cerere prin care, în raport de S.C. T. SA, reclamanţii ar fi solicitat restituirea în natură, nu s-ar fi justificat nici înlocuirea obligaţiei respective cu una în dezdăunare în condiţiile punctului 3 al alin.2 la art. 132 C.pr.civ. Mai mult, solicitarea de la punctul 4 din cererea din 20.01.2010 nu înlocuia o solicitare iniţială cu alta, ci constituia un capăt de cerere subsidiar, fapt ce excede textului analizat;
– nu exista o investire în condiţiile art. 111 C.pr.civ. (neurmărindu-se constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept, ci verificarea legalităţii unor contracte sub aspectul respectării unei condiţii de validitate la încheiere – neeludarea unei dispoziţii legale imperative), astfel încât nu se poate face aplicarea punctului 4 al alin.2 la art. 132 C.pr.civ.- strict limitat ca şi aplicabilitate doar acţiunii întemeiate pe art. 111 C.pr.civ.;
Şi nu în ultimul rând, se constată că nu poate fi primită susţinerea cum că există o contradicţie în constatarea depunerii legale a cererii la primul termen şi respingerea sa ca tardivă întrucât, în rejudecare, instanţa de fond era obligată a aplica dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă (respectiv a discuta o cerere la prima zi de înfăţişare), însă cu respectarea indicaţiilor instanţelor de control judiciar sub aspectul viciilor de remediat şi a limitelor investirii.
II. – Nu poate fi apreciat că s-a încălcat principiul autorităţii lucrului judecat – sub nici una din cele două aspecte invocate – atât timp cât soluţia dispusă nu reia dezlegări înlăturate de instanţele de control şi nici nu s-a întemeiat pe reluarea unor argumente apreciate de către instanţa de control ca nelegale – şi devenite astfel probleme de drept dezlegate şi obligatorii conform art. 315 alin.1 C.pr.civ. -, ci pe analiza tuturor susţinerilor părţilor prin raportarea situaţiei de fapt la normele Legii 10/2001 ce reglementează nulitatea pentru actele de înstrăinare având ca obiect imobile notificate; astfel, s-a examinat, punctual, în ce măsură imobilul se regăsea printre cele vizate de interdicţia la vânzare, dacă sancţiunea nulităţii invocată se aplica sau nu vânzătorului, respectiv cumpărătorului, şi în ce măsură era incidentă speţei, fără a se conchide că ar lipsi interesul reclamanţilor ori ar fi inadmisibilă acţiunea.
III. – Nici susţinerea contradictorialităţii motivării nu poate fi primită (astfel cum a fost expusă la punctul 2 alin. 7 şi 9 – fl.16 d.apel) întrucât argumentele enumerate nu vin să susţină temeinicia pretenţiilor, în timp ce restul considerentelor o înlătură; de altfel, se observă că în mod real nu se impută o contradictorialitate, ci o omisiune în reţinerea afirmaţiei sale cum că imobilul era în domeniul public al municipalităţii conform H.G.1347/2001; însă sub acest aspect se constată că prima instanţă a avut în vedere respectiva situaţie, apreciind că imobilul nu se regăseşte printre cele menţionate în actul respectiv (ultimul alin. din pagina 3 a sentinţei – fl. 154 d. fond). Legalitatea acestei constatări însă va fi examinată o dată cu analizarea fondului.
IV. – În ceea ce priveşte nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei invocate – prin raportare strictă la limitele investirii (deci cu excluderea cererii din 20.01.2010, dar cu analiza tuturor cauzelor de nulitate absolută invocate ) – se observă că aceste neregularităţi nu sunt incidente întrucât:
Nulitatea pentru înstrăinarea după trimiterea notificării (nr. 63/16.08.2001 – fl. 27 d. 3374/2003 al Judecătoriei Bacău) nu era reglementată de Legea 10/2001 în forma din momentul formulării acţiunii, însă a fost introdusă de Legea 247/2005 sub forma alin.4/1 al art.20 din Legea 10/2001, fiind astfel în vigoare în momentul confirmării cadrului procesual de către ÎCCJ prin Dec. 203/1006, precum şi în prezent sub forma art. 21 alin.5.
În aceste împrejurări, având în vedere şi susţinerile reclamanţilor de încălcare a dispoziţiilor Legii 15/1990, H.G.4/1995, H.G. 834/2001 şi Legii 422/2001 (fl. 39-41 d. 3018/2006 a Tribunalului Bacău, concluzii d. fond fl. 150) analiza făcută de prima instanţă a acoperit atât verificarea nulităţii prin prisma acestui text, cât şi a celui existent la data formulării acţiunii, respectiv 46 din Legea 10/2001 – devenit art. 50 la prima republicare şi art. 45 în prezent.
A) Astfel, sub aspectul primei norme – conform căreia „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea(—) imobilelor – terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi” -, printr-o interpretare sistematică, s-a desprins în mod adecvat concluzia că aceasta viza doar actele de înstrăinare a imobilelor deţinute (—) de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, conform alin.1 al art. 20 (actual 21); În acest sens sunt a se observa dispoziţiile 21.1. din H.G.250/2007 (în vigoare şi în prezent ) conform cărora „Prevederea alin. (1) al art. 21 din lege are semnificaţii juridice multiple, respectiv:
a) statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptăţite potrivit legii;
c) indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar;
e) societăţile comerciale privatizate integral sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înfiinţarea lor, nu sunt entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor.
Ori cum în cauză, la data apariţiei Legii 10/2001, imobilele înstrăinate nu erau deţinute de o astfel de persoană juridică, ci de o societate integral privatizată (conform contract BC /33/7.09.1999 – fl. 47 d. 3347/2003 ) – aspect necontestat de nici una din celelalte părţi -, societate ce nu avea obligaţia soluţionării notificării, nu opera nici interdicţia analizată. În atare împrejurări, legalitatea vânzărilor nu putea fi examinată prin prisma acestui text.
B-1) Sub aspectul celui de-al doilea text, respectiv art. 46 ( indicat de altfel şi în acţiune) cu cele două prevederi din aliniatele 1 şi 2, conform cărora:
„Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă”.
S-a analizat iniţial respectarea sau nu a legislaţiei în vigoare la data înstrăinării, sens în care s-a constatat, temeinic, că:
– legalitatea înfiinţării S.C. T. S.A nu mai poate fi pusă în discuţie în acest moment, faţă de necontestarea actului său de privatizare;
– modul de constituire a patrimoniului său – intrând aici şi construcţiile în litigiu (conform susţinerilor acestei părţi – fl. 36, 69 d. 3347/2003, fl.48 d. 3987/2004 al Tribunalului Bacău, fl. 28-29 d. fond – necontestate de reclamanţii cărora le era cunoscută situaţia din data de 15.08.2001- conform relaţiilor de la fl. 27 d. 3374/2003 – şi confirmate de adresa nr. 10/445/6.02.2003 a Primăriei Mun. Bacău – fl. 79 d. 3347/2003- şi înscrisurile înaintate cu adresa 318/24.01.2011 în acest apel – fl. 79-88) – nu mai putea fi contestat cu succes faţă de dispoziţiile S.civ. 2450/1997 a Judecătoriei Bacău (fl. 37 d. 3347/2003) ce a statuat că spaţiile respective nu puteau fi trecute în administrarea Consiliului Local Bacău întrucât făceau parte din capitalul privat al societăţii.
– înstrăinarea respectase dispoziţiile art. 3 alin.2 din H.G. 4/1995, în sensul că survenise după stabilirea domeniului public şi privat a mun. Bacău ( prin H.G, 1347/9.05.2002 – fl.56 d.2435/110/2006 al Curţii de Apel Bacău ), iar imobilele nu se regăseau printre cele atestate ca fiind domeniu public;
În acest moment al analizei este de arătat că nu putea fi primită susţinerea reclamanţilor cum că imobilul construcţie de la poziţia 803 din H.G. 1347/2002 este acelaşi cu cel aflat în patrimoniul S.C. „T.”SA şi înstrăinat pârâţilor S.C.”T”SRL, S.C. „ E. B.” şi B. C., faţă de situaţia rezultată din coroborarea adresei nr. 10/445/16.12.2002 (fl. 59, 84 2435/110/2006 al Curţii de Apel Bacău) – prin care Primăria înainta, după atestarea domeniului său public, spre soluţionare notificarea pentru construcţiile din patrimoniul S.C. „T” SA acestei instituţii, pe motiv că erau în patrimoniul său – cu adresa din 6.02.2003 ( fl.70 d. 3347/2003 ) – prin care aceeaşi instituţie încunoştinţa procuratorul reclamanţilor că nu poate soluţiona notificarea pentru construcţii întrucât nu este în patrimoniul său, ci al S.C. „T.”SA căreia i-a şi înaintat-o spre soluţionare (nesoluţionată încă – fl. 80 d. 2435/110/2006 al Curţii de Apel Bacău), cumulativ cu neadministrarea de către aceştia, în condiţiile art. 1169 C.civ., a vreunei probe contrare ori măcar cu o contestare a respectivelor constatări ( a se vedea că în dosarul privind soluţionarea notificării adresate Primăriei Bacău, nu au contestat şi nesoluţionarea pretenţiilor pentru construcţii – Dec. civ. 351/2007 a Curţii de Apel Bacău, fl. 50-55 d. 2435/110/2006 a Curţii de Apel Bacău).
Şi nu în ultimul rând este de observat că, în raport de relaţiile comunicate în această fază procesuală de Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional cu adresa 972/2010, se înlătură şi critica imposibilităţii înstrăinării construcţiilor pentru calificarea lor ca monument istoric, întrucât un astfel de statut nu a fost acordat nici până în prezent, cu toate că au existat propuneri. De altfel, S.C.”T.” SA a verificat acest aspect anterior vânzărilor contestate în cauză, conform adresei 1324/26.08.2002 de la fl. 115 d. 6847/110/2009 al Tribunalului Bacău.
B-2) Prin prisma celui de-al doilea alin. al art. 46 s-au făcut referiri asupra conduitei semnatarilor celor trei acte de înstrăinare contestate, excluzându-se argumentat o eventuală rea-credinţă din partea acestora, singura care ar fi justificat primirea acţiunii şi aplicarea sancţiunii nulităţii.
Însă, sub acest aspect, se constată de către prezenta instanţă că nu s-au formulat critici în apel, motiv pentru care se vor respecta limitele impuse de art. 295 alin.1 C.pr.civ.; totodată se va remarca şi că buna-credinţă se prezumă până la dovada contrară, probă ce nu a fost produsă nici la fond nici în apel, fapt ce ar împiedica reţinerea altei situaţii de către prezenta instanţă.
V. – În ceea ce priveşte posibilitatea ori nu de restituire a construcţiei în natură de către S.C. T. SA în temeiul interpretării date ÎCCJ după declararea de către C.C. prin Dec. 860/2008 a neconstituţionalităţii art. 29 Legea 10/2001 republ., aceste aspecte exced analizei limitelor investirii şi, oricum, vor putea fi, eventual, analizate în soluţionarea notificării înaintate de Primăria Bacău către S.C. T.SA
VI. – Capătul 4 din cererea precizatoare nu poate fi examinat în apel pentru întâia dată, nici măcar prin prisma art. 294 alin.2 C.pr.civ. întrucât nu suntem în prezenţa situaţiei invocate (de solicitare a despăgubirilor ivite după pronunţarea hotărârii apelate).
Faţă de toate cele expuse, s-a apreciat că apelul nu este întemeiat, motiv pentru care s-a respins.
