Executarea silită solicitată de creditor s-a încuviinţat nu asupra bunurilor mobile existente la o anumită adresă, ci asupra bunurilor mobile ale debitorului.
Indiferent de locul unde se găsesc bunurile proprietatea debitorului urmărit, condiţia esenţială pentru a proceda la executarea silită este aceea ca bunurile mobile respective să aparţină debitorului. Această chestiune nu este tranşată însă prin încheierea de încuviinţare a executării silite, ci doar cu ocazia procedurii de executare.
(Decizia nr. 2506 din 11 noiembrie 2003 – Secţia a IlI-a civilă)
Prin încheierea nr. 531 din 16.05.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, s-a încuviinţat executarea silită asupra bunurilor mobile ale debitoarei SC “D.” SRL, la cererea creditorului S.N., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 3355 din 24.05.2000 a Tribunalului Bucureşti- Secţia comercială.
Prima instanţă a reţinut în pronunţarea acestei încheieri că cererea creditorului este întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 3731 din Codul de procedură civilă, art. 331 din acelaşi cod, precum şi faţă de înscrisurile depuse la dosar.
împotriva acestei încheieri a formulat apel apelanta debitoare SC “D.” SRL, criticând-o în sensul că s-a încuviinţat executarea silită asupra bunurilor mobile aflate la adresa din Bucureşti, sector 5, unde se află sediul altei societăţi decât al debitoarei, respectiv al SC “D.E.” SRL, ale cărei bunuri nu au legătură cu patrimoniul debitoarei. Patrimoniul acesteia se află la sediul secundar, situat în comuna M., judeţul Ilfov.
Prin Decizia civilă nr. 1392 din 23.07.2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta debitoare SC “D.E.” SRL împotriva încheierii nr. 531 din 16.05.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Tribunalul a reţinut că nu s-a dovedit inexistenţa bunurilor mobile ale debitoarei în imobilul situat în Bucureşti, sector 5, în condiţiile în care acesta este proprietatea apelantei. Sediul social aflat la o altă adresă decât cea menţionată nu reprezintă o împrejurare care să înlăture posibilitatea existenţei bunurilor mobile la adresa din Bucureşti, sector 5. în plus, conform art. 1203 din Codul civil, având în vedere că imobilul indicat este proprietatea debitoarei, operează şi prezumţia că şi bunurile mobile aflate la această adresă aparţin debitoarei.
împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta debitoare, criticând-o ca nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive:
S-a procedat la o greşită aplicare a Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, considerându-se că un certificat de sarcini reprezintă titlul de proprietate, precum şi a dispoziţiilor art. 1203 din Codul civil, în ceea ce priveşte prezumţia de proprietate a debitoarei asupra bunurilor mobile.
Certificatul nr. 21 din 3.03.2003 emis de Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti nu atestă dreptul de proprietate al debitoarei asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5, doar eventualele sarcini ce grevează acest imobil. în mod greşit s-a apreciat că debitoarea este proprietara imobilului sus-menţionat în baza acestui mijloc de probă.
Din chiar cuprinsul certificatului de sarcini rezultă că nu se pot comunica situaţii anterioare, întrucât nu a fost ataşată cererii de eliberare a actului respectiv o copie a titlului de proprietate al debitoarei asupra imobilului.
Recurenta a arătat, în continuare, că imobilul se află în proprietatea municipiului Bucureşti, fiind naţionalizat prin Decizia nr. 1999/1960, fără a fi retrocedat sau vândut.
Considerând că în favoarea debitoarei există dreptul de proprietate asupra bunului din Bucureşti, sector 5, instanţa a făcut şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1203 din Codul civil, deoarece o astfel de prezumţie operează în favoarea statului.
Primăria Sectorului 5 Bucureşti – Direcţia de impozite şi taxe locale a emis o adresă din care rezultă că SC “D.” SRL nu figurează cu bunuri impozabile pe raza acestui sector.
Recursul este nefondat.
Potrivit încheierii nr. 531 din 16.05.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rezultă că executarea silită solicitată de creditorul S.N. s-a încuviinţat nu asupra bunurilor mobile existente la o anumită adresă, ci asupra bunurilor mobile ale debitoarei SC “D.” SRL.
Nici din considerentele şi nici din dispozitivul acestei încheieri nu a rezultat o asemenea menţiune.
Chiar dacă în cererea creditorului s-a solicitat executarea silită asupra bunurilor mobile deţinute de către debitoare la adresa din Bucureşti, sector 5, în încheierea sus-menţionată nu s-au indicat anumite bunuri sau existenţa la o anumită adresă, unde urmează a se proceda la executarea silită, ci încuviinţarea acesteia vizează, generic, bunurile mobile ale debitoarei SC “D.” SRL.
Or, ceea ce se execută este dispozitivul încheierii menţionate, fără să prezinte relevanţă indicarea concretă în cererea creditorului a unei anumite adrese unde ar exista astfel de bunuri.
Menţionarea în încheierea nr. 531 din 16.05.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti a sediului debitoarei ca fiind în Bucureşti, sector 5, prezintă importanţă cu privire la corectitudinea datelor de identificare a debitoarei, dar nu în legătură cu încuviinţarea cererii de silită.
Locul situării bunurilor mobile aflate în proprietatea debitorului şi asupra cărora s-ar putea proceda la executare este un aspect care vizează executarea propriu-zisă, iar nu încuviinţarea executării. Astfel, executarea propriu-zisă asupra bunurilor mobile începe prin inventarierea şi sechestrarea acestora, scop în care judecătoresc urmează a se deplasa la sediul debitorului sau la locul unde este informat că se găsesc bunurile proprietatea acestuia şi, în funcţie de cuantumul creanţei care urmează a se executa, va inventaria şi va declara sechestrate un anumit număr de bunuri, suficiente pentru îndestularea creditorului.
Cu ocazia urmăririi, debitorul sau orice altă persoană interesată pot invoca diverse obiecţiuni în legătură cu executarea şi orice aspecte care vizează nelegalitatea urmăririi, prin intermediul contestaţiei la executare.
în concluzie, indiferent de locul unde se găsesc bunurile proprietatea debitorului urmărit, condiţia esenţială pentru a proceda la executarea silită este aceea ca bunurile mobile respective să aparţină debitorului. Această chestiune nu este tranşată însă prin încheierea de încuviinţare a executării silite, ci doar cu ocazia procedurii de executare.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat ca neîntemeiate şi celelalte critici formulate.
Ca urmare, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins apelul ca nefondat.
