Depunerea, în termenul de declarare a apelului, a unui înscris intitulat “motive de apel”, trebuie să fie apreciată totodată ca o manifestare a voinţei de declarare a apelului, nefiind necesar pentru a se aprecia că apelul a fost declarat în termen, să se depună mai întâi o cerere de declarare a apelului, iar ulterior un înscris care să conţină motivele de apel.
(Decizia nr. 310 din 5 februarie 2002 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul R.P. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti şi Direcţia de Administrare a Fondului Imobiliar, solicitând obligarea acestora la restituirea unui imobil din Bucureşti, sectorul 1, în starea în care a fost el preluat conform procesului-verbal din anul 1987 (urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974).
S-a arătat, în motivarea cererii, că imobilul a fost retrocedat reclamantului în baza Deciziei civile nr. 1985/A din 22.11.1994 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, dar că pârâţii nu au respectat dispoziţiile legale de a întrebuinţa bunul ca un adevărat proprietar, întrucât, în anul 1990, acestui imobil i-au adus modificări, în sensul că au fost demolate solarul şi sera de pe casă, precum şi holul de la intrarea în imobil.
Prin Sentinţa civilă nr. 2462 din 28.02.2001, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată, obligând pârâtele să restituie reclamantului imobilul în aceeaşi stare în care a fost preluat în proprietatea statului, conform Procesului-verbal de preluare a imobilului nr. 2055/1987 al Primăriei Municipiului Bucureşti şi actului constatator, cu întregul inventar şi în stare de folosinţă, aşa cum s-a stipulat în Contractul de închiriere nr. 28108 din 6.02.1999 al SC. “R.” S.A., iar în caz contrar, să-i acorde despăgubirile corespunzătoare.
La pronunţarea acestei soluţii, instanţa a avut în vedere probele administrate în cauză, din analiza cărora a reţinut că la data confiscării imobilului de către stat, acesta avea construită pe acoperiş o seră dotată cu încălzire centrală, sistem de udat şi iluminat public, iar în curte era construit un solar acoperit cu folie de plastic.
Faţă de împrejurarea că s-a constatat, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, că imobilul a fost preluat fără titlu legal de către stat, instanţa a apreciat că reclamantul este îndreptăţit să primească imobilul, aşa cum a fost preluat în patrimoniul statului, cu tot inventarul, conform procesului-verbal din anul 1987, iar pentru eventualitatea în care imobilul nu mai este acelaşi cu cel preluat, pârâtele datorează despăgubiri în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 10/2001.
împotriva sentinţei a declarat apel, la 3.04.2001, Primăria Municipiului Bucureşti, care a formulat critici de ordin procedural şi vizând fondul cauzei.
Sub aspect procedural, s-a arătat că acţiunea reclamantului a fost îndreptată împotriva unei instituţii fără personalitate juridică (Primăria Municipiului Bucureşti), având în vedere dispoziţiile Legii administraţiei publice locale.
în ce priveşte fondul cauzei, s-a susţinut că soluţia este greşită, întrucât, pe de o parte, instanţa acordă despăgubiri al căror cuantum nu-l precizează, iar pe de altă parte, un asemenea capăt de cerere nici nu putea fi admis, deoarece pentru astfel de situaţii sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 1952 din 3.09.2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi de administrativ a constatat nul apelul declarat.
S-a reţinut, în considerentele deciziei, că hotărârea atacată a fost pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la 28.02.2001, iar motivele de apel au fost înregistrate la 3.04.2001, deci mai înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
Până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, sentinţa civilă cuprinzând dispozitivul se comunica părţilor şi, sub sancţiunea decăderii, partea nemulţumită trebuia să formuleze cerere de apel, ulterior redactându-se considerentele hotărârii, precum şi motivele apelului declarat.
Tribunalul a apreciat că, şi în ipoteza în care ar considera că motivele de apel reprezintă manifestarea voinţei apelantei, suficientă (chiar dacă nu au fost respectate cele două momente procedurale cerute la momentul exercitării acestei voinţe), cererea de apel tot nu ar putea fi primită pe fondul ei, în condiţiile în care este şi tardivă.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de apelanta-pârâtă, care a arătat că soluţia prin care a fost constatat nul apelul este greşită, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor procedurale în materie.
S-a motivat în acest sens că, la data pronunţării hotărârii primei instanţe fusese abrogată Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998, aşa încât sentinţa comunicată a conţinut şi considerentele acesteia, iar de la momentul în care a avut loc comunicarea, înăuntrul termenului prevăzut de lege, Primăria Municipiului Bucureşti a exercitat apelul, care cuprinde toate elementele prevăzute de art. 287 din Codul de procedură civilă.
Recurenta a arătat că tribunalul a dat dovadă de un formalism excesiv, pretinzând şi declaraţia de apel, care nu mai este însă necesară, întrucât prezentarea motivelor de apel conduce în mod logic la concluzia că a fost manifestată voinţa de exercitare a căii de atac.
De asemenea, pe aspectul tardivităţii în declararea apelului, s-a susţinut aprecierea greşită a instanţei, în condiţiile în care înregistrarea acestuia s-a făcut în ultima zi a termenului legal (faţă de prorogarea legală care a operat).
în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.
Recursul este fondat.
La data pronunţării sentinţei- 28.02.2001, fusese abrogată Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998, act normativ care reglementa redactarea considerentelor hotărârii judecătoreşti numai în măsura în care împotriva soluţiei instanţei se exercita o cale de atac.
Redevenind aplicabile dispoziţiile procedurale cu privire la redactarea hotărârii (art. II alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 290/2000), sentinţa primei instanţe a cuprins toate elementele prevăzute de art. 261 din (inclusiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei).
De aceea, aprecierea tribunalului cum că exercitarea căii de atac trebuia să se facă în două etape şi sub forma a două acte procedurale – declaraţie de apel împotriva hotărârii conţinând dispozitivul şi apoi, motivarea apelului în raport de considerentele sentinţei – este greşită.
De asemenea, deşi cererea Primăriei Municipiului Bucureşti a fost intitulată “motive de apel”, ea întruneşte toate cerinţele prevăzute de art. 287 din Codul de procedură civilă pentru o cerere de apel, aşa încât, pentru aprecierea asupra manifestării de voinţă a pârâtei de a exercita calea de atac nu mai era necesar un alt act procedural (declaraţia de apel, cum consideră greşit tribunalul).
în ce priveşte termenul în care a fost exercitat apelul, apelanta a respectat dispoziţiile art. 284 alin. 1 din Codul de procedură civilă, încadrându-se în cele 15 zile prevăzute de lege, care au început să curgă de la momentul comunicării hotărârii.
Astfel, având în vedere că sentinţa judecătoriei a fost comunicată pârâtei la 15.03.2001, ultima zi pentru declararea apelului a fost 2.04.2001 (în condiţiile în care a operat prorogarea prevăzută de art. 101 alin. 5, deoarece termenul se sfârşea într-o zi nelucrătoare), dată la care a fost înregistrat apelul Primăriei Municipiului Bucureşti.
Faţă de cele reţinute, Curtea constată că în pronunţarea soluţiei au fost nesocotite dispoziţii procedurale, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă (şi nu art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, indicat în mod greşit de recurentă, întrucât acesta vizează încălcarea unei norme de drept material).
în consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă, întrucât în cauză nu s-a intrat în mod greşit în cercetarea fondului, prin admiterea recursului, se va casa decizia tribunalului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
