Termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, iar aplicarea principiului echivalenţei, în sensul că actul procedural de comunicare se înlocuieşte cu un altul, se face numai în situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 284 alin. 2-3, art. 102 alin. 2 din Codul de procedură civilă), legiuitorul nelăsând părţilor sau instanţei posibilitatea determinării altor repere în funcţie de care să se aprecieze asupra momentului de început al curgerii termenului.
Cum, în speţă, procedura de comunicare a hotărârii nu s-a îndeplinit la adresa apelanţilor, iar lipsa comunicării nu a fost acoperită în vreuna din modalităţile limitativ prevăzute de lege, rezultă că apelul a fost exercitat în termen.
(Decizia nr. 1125 din 30 aprilie 2002 – Secţia a IV-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 5710 din 6.06.1995, Judecătoria Sectorului 1 a admis acţiunea formulată de reclamantul F.M. împotriva pârâţilor C.N.M., S.G. şi S.C.A., a constatat calitatea părţilor de succesori ai defuncţilor F.R. şi F.L., cotele de drept ce le revin, faptul că masa succesorală se compune din imobilul situat în Bucureşti, str. M., şi a dispus ieşirea din indiviziune, atribuind imobilul reclamantului, cu obligarea corelativă la plata către pârâţi a sultelor precizate în dispozitiv.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin încheierea din 20.09.2001, dată în Dosarul nr. 1688/2001, a admis cererea de repunere în termenul declarării apelului, formulată de apelanţii-pârâţi C.V.D., C.A.C. (moştenitori ai pârâtei C.N.M.), S.C.A. şi S.G., iar, prin Decizia civilă nr. 3221 din 8.11.2001, a admis apelul declarat de aceştia, anulând sentinţa şi reţinând cauza pentru soluţionarea pe fond, conform art. 297 din Codul de procedură civilă.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul-pârât, deşi cunoştea domiciliul real al pârâţilor, a indicat prin acţiune o adresă eronată, de la propriul său domiciliu, şi că soluţionarea cauzei în primă instanţă s-a făcut cu neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 87 şi următoarele din Codul de procedură civilă, sub pedeapsa nulităţii, procedura de citare cu pârâţii nefiind legal îndeplinită la nici unul din termenele de judecată.
împotriva deciziei a declarat recurs intimatul-reclamant F.M.R., criticând-o în raport de cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9, 7 şi 10 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive:
– Comunicarea sentinţei, pronunţată la data de 6.06.1995, s-a făcut către apelantă la o adresă eronată, iar termenul căii de atac a început să curgă la momentul în care apelanţii au luat cunoştinţă de hotărâre, cel mai târziu la 12.03.1997, când apelanţii au formulat contestaţie în anulare şi, în consecinţă, cererea de repunere în termen trebuia să vizeze perioada de 15 zile după data de 12.03.1997, care a fost acoperită la 31.03.1997, tribunalul nesocotind dispoziţiile art. 103 din atât sub aspectul termenului în care se putea cere repunerea în termen, cât şi sub aspectul aprecierii greşite a existenţei vreunei împrejurări mai presus de voinţa apelanţilor, care să fi condus la imposibilitatea exercitării apelului (art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă).
– Motivarea instanţei cu privire la admiterea cererii de repunere în termen este lapidară, ceea ce echivalează cu nemotivarea (art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă).
– Instanţa nu s-a pronunţat asupra probelor, din care rezultă că apelanţii nu au fost prejudiciaţi, deoarece au încasat sulta de 25.000.000 lei în anul 1994, iar între părţi a existat o convenţie pentru a-i cita în str. M., inclusiv pentru partaj (art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă).
– Instanţa nu a făcut aplicarea art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă şi nu a motivat respingerea apărărilor cu privire la existenţa convenţiei, la domiciliul la care să fie citate părţile şi la inexistenţa vătămării (art. 304 pct. 9 şi 7 din Codul de procedură civilă).
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente, care vor suplini parţial motivarea instanţei de apel.
Intr-adevăr, soluţia tribunalului privind admiterea cererii de repunere în termen este greşită, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 103 din Codul de procedură civilă, însă această situaţie nu este de natură să justifice soluţia pretinsă în recurs, în sensul modificării deciziei şi respingerii apelului ca tardiv declarat sau ca nefondat.
în primul rând, excepţia tardivităţii nu operează în cauză.
Contrar afirmaţiei recurentului, termenul de apel nu curge de la data la care partea a cunoscut “în orice mod” existenţa hotărârii, stabilirea termenelor procedurale având un caracter tehnic şi precis, legiuitorul reglementând un mod de calcul care nu lasă părţilor interesate sau instanţelor posibilitatea administrării de probatorii pentru stabilirea altor repere decât cele expres prevăzute de lege, în funcţie de care să se precizeze momentul din care începe să curgă termenul de exercitare al căilor de atac.
Termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, iar aplicarea principiului echivalenţei, în sensul că actul procedural de comunicare se înlocuieşte cu un altul, se face numai în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv în cazul în care comunicarea s-a făcut odată cu somaţia de (art. 284 alin. 2 din Codul de procedură civilă), atunci când partea face apel înainte de comunicarea hotărârii (art. 284 alin. 3 din Codul de procedură civilă) sau, dacă a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o (art. 102 alin. 2 din Codul de procedură civilă).
în speţă, este de necontestat că procedura de comunicare a hotărârii nu a fost îndeplinită la adresa apelanţilor şi că lipsa comunicării nu a fost acoperită în vreuna din modalităţile limitativ prevăzute de lege, prezentate mai sus, apelul fiind astfel declarat în termen.
Prin motivele de apel s-a invocat şi dovedit că prima instanţă a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 87 şi următoarele din Codul de procedură civilă, pârâţii-apelanţi nefiind legal citaţi pe tot parcursul primei faze procesuale, lipsa de procedură nefiind, de asemenea, contestată de către recurent, iar neregularitatea actului de procedură analizat face parte din categoria nulităţilor expres prevăzute de lege (art. 107 din Codul de procedură civilă), tribunalul admiţând apelul în aplicarea corectă a dispoziţiilor legale procedurale.
Nepronunţarea asupra mijloacelor de apărare prin care recurentul pretinde că a dovedit că apelanţii “nu au fost prejudiciaţi” nu atrage incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, înscrisurile invocate în acest sens nefiind de natură a proba faptul că judecarea în primă instanţă, cu lipsă de procedură, nu ar fi pricinuit nici o vătămare apelanţilor.
Aceasta deoarece instanţa de control judiciar nu poate condiţiona desfiinţarea hotărârii de dovada apărărilor pe care partea judecată în lipsă le-ar fi putut face dacă s-ar fi prezentat în instanţă.
