Aplicarea legii noi care nu mai prevede şi nu mai sancţionează contravenţional fapta trebuie analizată prin raportare la momentul intrării în vigoare a acesteia şi la stadiul derulării cauzei. Totodată, contravenţia, ca fapt antisocial, trebuie privită atât sub aspectul săvârşirii şi constatării acesteia, cât şi sub aspectul aplicării şi executării sancţiunii. Din acest punct de vedere sintagma “nu se mai sancţionează” trebuie înţeleasă în sensul că, prin intrarea în vigoare a legii care nu mai prevede fapta drept contravenţie, sancţiunile contravenţionale nu se mai aplică, iar în cazul celor aplicate, dar aflate în curs de la data intrării în vigoare a noii legi, sancţiunile nu se mai execută.
Trib. Bistriţa-Năsăud, s. com., de cont. adm. şi fisc., dec. nr. 368/R/30 iunie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 1511/18 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a fost admisă în parte plângerea contravenţională formulata de petenta S.C. VR S.A., în contradictoriu cu intimata ANPC – CJPC BN, a fost anulat procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. 0003691/222/1013/08.10.2010, ca urmare a dezincriminării contravenţiilor, a fost respins capătul de cerere privind suspendarea judecătorească a sancţiunilor contravenţionale complementare dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. 0003691/222/1013/08.10.2010, ca inadmisibil, şi a fost respinsă cererea petentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs ambele părţi.
Tribunalul, examinând în baza prevederilor art. 304 şi art. 3041 Cod procedură civilă hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, constată că aceasta este temeinică şi legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare.
Astfel, raportat la criticile formulate de recurenta ANPC – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Bistriţa-Năsăud, tribunalul reţine că prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a asigurat transpunerea şi implementarea în legislaţia naţională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului care trebuia realizată până la data de 11 iunie 2010.
Adoptarea acestei ordonanţe de urgenţă a fost necesară pentru a permite creditorilor să îndeplinească obligaţiile prevăzute în actul normativ european, astfel încât să fie atins obiectivul de creare a pieţei interne comunitare, care impune asigurarea unui cadru de reglementare unitar la nivelul Uniunii Europene.
Prin art. 95 alin.1şi 2 din O.U.G. nr. 50/2010, în conţinutul ei iniţial, s-a prevăzut că „ (1) Pentru contractele aflate in curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.”
Este real că la data încheierii procesului-verbal de contravenţie textul articolului 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în conţinutul său iniţial, era în vigoare şi acest text, alături de art. 35 alin. 1 lit. b, art. 86 alin. 1 şi 2, art. 88 alin. 1 lit. b şi d, au fost avute în vedere la întocmirea procesului-verbal de contravenţie.
Însă, prin Legea nr. 288/2010, textul articolului art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, a fost modificat, în sensul că „prevederile acestei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art.371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art.50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art.57 alin. (1) si (2), precum şi ale art. 66-71”, text de lege care era în vigoare la data soluţionării, de către prima instanţă, a plângerii contravenţionale exercitate de SC. VR SA.
Comparând conţinutul iniţial al O.U.G. nr. 50/2010, cu conţinutul aceluiaşi act normativ după aprobarea sa cu modificări prin Legea 288/2010, rezultă că în speţă legea contravenţională mai favorabilă este O.U.G. nr. 50/2010, aşa cum a fost aprobată şi modificată prin Legea 288/2010, astfel încât, în mod corect instanţa de fond a analizat dispoziţiile legale ce au stat la baza sancţionării petentei din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile şi a prevederilor art. 12 alin. (1) din OG nr. 2/2001, potrivit cu care „dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ”.
Însăşi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 228 din 13 martie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a statuat că „aceste prevederi au ca obiect dezincriminarea cu titlu general a faptelor săvârşite şi produc efecte pentru viitor începând cu momentul intrării în vigoare a actului normativ nou şi, prin urmare, efectele care s-au produs sub imperiul actului normativ anterior încetează de la data apariţiei noului act normativ.
Aplicarea legii noi care nu mai prevede şi nu mai sancţionează contravenţional fapta trebuie analizată prin raportare la momentul intrării în vigoare a acesteia şi la stadiul derulării cauzei. Totodată, contravenţia, ca fapt antisocial, trebuie privită atât sub aspectul săvârşirii şi constatării acesteia, cât şi sub aspectul aplicării şi executării sancţiunii. Din acest punct de vedere sintagma “nu se mai sancţionează” trebuie înţeleasă în sensul că, prin intrarea în vigoare a legii care nu mai prevede fapta drept contravenţie, sancţiunile contravenţionale nu se mai aplică, iar în cazul celor aplicate, dar aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a noii legi, sancţiunile nu se mai execută.”
Prin urmare, judicios instanţa fondului a dispus anularea procesului-verbal de contravenţie, aserţiunile recurentei ANPC – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Bistriţa-Năsăud privind interpretarea principiului aplicării legii mai favorabile neputând fi primite câtă vreme în cauză raportul juridic născut între părţi nu se găseşte în faza executării sancţiunii contravenţionale aplicate (cum greşit susţine, în sens contrar recurenta), în condiţiile în care, portrivit prevederilor art. 32 alin.3 din OG nr.2/2001, exercitarea plângerii contravenţionale suspendă executarea, prevederi ce se coroborează cu cele ale art. 37 din acelaşi act normativ, care conferă caracter de titlu executoriu doar procesului-verbal neatacat în termen şi respectiv hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a soluţionat plângerea, după caz, nici una dintre aceste ipoteze legale nefiind întrunite în speţă.
În ceea ce priveşte recursul exercitat împotriva aceleiaşi sentinţe de recurenta SC. VR SA, tribunalul constată că nu sunt fondate criticile aduse de recurentă în ceea ce privşete modul de soluţionare, de către instanţa de fond, a cererii de obligare a organului constatator la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, este real că, în ce priveşte culpa procesuală – fundament al răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată – , aceasta nu presupune în mod necesar reaua-credinţă (pentru care art. 723 C.pr.civ. prevede alte sancţiuni), cheltuielile de judecată acordându-se propter litem sed, non proprter crimen.
La fel de adevărat este însă şi faptul că, acelaşi concept de culpă preocesuală nu se defineşte implicit din soluţia dată procesului, ca şi unic criteriu de stabilire a existenţei şi întinderii ei, chiar în condiţiile în care textul art. 274 C.pr.civ. face trimitere la poziţia judiciară a părţii care a câştigat procesul.
Prin urmare, existenţa culpei procesuale trebuie stabilită în raport de circumstanţele particulare ale cauzelor astfel încât, în măsura în care soluţia prin care se tranşează litigiul dintre părţi este rezultatul direct al efectului unei modificări legislative ce nu putea fi anticipată de părţile litigante (în speţă adoptarea legii în temeiul căreia faptele reţinute prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu mai sunt prevăzute drept contravenţii), culpa procesuală a organului constatator nu poate fi reţinută, aşa cum corect a statuat prima instanţă.
De altfel, însăşi această recurentă susţine în motivarea recursului teza potrivit cu care culpa procesuală nu se identifică cu reaua credinţă. Recurenta citează din considerentele deciziei nr. 539 din 17 aprilie 1970 fostului Tribunal Suprem, însă nu observă că însăşi acest argument jurisprudenţial relevă faptul că acordarea cheltuielilor de judecată care se bazează pe culpa procesuală a părţii din vina căreia s-a purtat procesul, este independentă de modul în care a fost soluţionat litigiul (sens în care în doctrină s-au utilizat şi alte criterii de fundamentare a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată – cum ar fi cel al prezumţiei de răspundere irefragabilă, a răspunderii obiective rezultate din activitatea neculpabilă) pentru a susţine şi explica acele situaţii în care partea, deşi a câştigat procesul, ea va suporta cheltuielile de judecată.
Or, în cauză intervenirea legii contravenţionale mai favorabile după sancţionarea contravenţională a petentei recurente nu reprezintă decât un beneficiu acordat petentei şi a cărui aplicare a împiedicat analiza asupra existenţei faptei contravenţionale în raport de actul normativ sancţionator în forma avută de acesta la momentul întocmirii procesului-verbal de contravenţie, astfel încât nu se poate specula asupra soluţiei ce s-ar fi pronunţat în soluţionarea plângerii contravenţionale în ipoteza în care nu ar fi intervenit modificarea legislativă, demers în urma căruia s-ar fi putut stabili într-adevăr existenţa culpei procesuale ca urmare a eventualei căderi în pretenţii a organului constatator.
Aşadar, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 34 din OG nr. 2/2001, tribunalul urmează să respingă, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta SC. VR SA, cât şi recursul declarat de recurenta ANPC – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Bistriţa-Năsăud, în cauză nefiind incidente nici alte motive de nulitate absolută care să poată fi invocate şi din oficiu de instanţă conform art. 3041 Cod procedură civilă, de natură a afecta valabilitatea sentinţei recurate.
