Citeste şi


Art. 261 alin. 5 Cod procedură civilă. Necesitatea motivării hotărârii judecătoreşti pronunţate, pentru ca instanţa de control judiciar să-şi poată exercita atribuţiile corespunzătoare în vederea analizării temeiniciei şi legalităţii hotărârii care face o


Nearătarea motivelor şi dovezilor pe care se sprijină soluţia pronunţată, motivele care au determinat înlăturarea probelor depuse la dosar în apărare, neanalizarea întrunirii condiţiilor răspunderii materiale, în condiţiile în care este vorba despre un raport al Curţii de Conturi fiind invocat un prejudiciu material, echivalează cu o nemotivare şi atrage nulitatea sentinţei.

Prin sentinţa nr. 622 din 30 octombrie 2009, Tribunalul Mureş, Secţia administrativ şi fiscal a admis în parte încheierea de sesizare a Tribunalului Mureş nr. 7 din 6 ianuarie 2005 a C. de C. a R., prin C. de C. M. în contradictoriu cu C. L. M. de C., F. P., P. E., Z. V. şi în consecinţă s-a dispus:

– angajarea răspunderii juridice în sarcina persoanelor făcute răspunzătoare pentru prejudiciul constatat prin Raportul de control intermediar nr. 3783 din 10 decembrie 2004, în sarcina pârâţilor F. P. – primar, şi P. E. – referent, pentru prejudiciul total creat bugetului local al comunei M. de C. în sumă de 442.177.582 lei, compus din 376.488.200 lei, reprezentând venituri din arendarea unor terenuri agricole neurmărite în vederea încasării în conformitate cu prevederile contractelor încheiate şi 65.689.302 lei, reprezentând foloase nerealizate aferente, calculate până la data de 30 noiembrie 2004, utilizând nivelul ratei dobânzii de referinţă BNR de 18,75% pe an.

În considerente sentinţei s-a concluzionat că, întrucât nu s-a făcut dovada recuperării prejudiciului cauzat, prin nicio modalitate de stingere a obligaţiilor, nota de compensare din data de 18 octombrie 2006, nu a fost aprobată prin hotărâre de consiliul local, astfel că, în baza principiului recuperării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 998 şi urm. Cod civil, instanţa de fond a admis în parte încheierea de sesizare a Tribunalului Mureş.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul F. P., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, chemarea în garanţie a numitului R. T. C., care a avut calitatea de primar al comunei M. de C., în perioada 2004-2008, constatarea calităţii lipsei capacităţii lui procesuale pasive şi respingerea sesizării Curţii de Conturi.

În motivarea cererii de recurs se arată că prin încheierea nr. 7 din 6 ian.2005, Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Mureş – Direcţia de control financiar ulterior Mureş, a sesizat Tribunalul Mureş cu privire la angajarea răspunderii juridice a persoanelor menţionate în actul de sesizare. Tribunalul prin hotărârea pronunţată admite în parte sesizarea şi îl obligă la plata sumei de 442.177.582 lei, fără să se ţină seama de probele administrate în cauză, probe din care rezultă că prejudiciul la care s-a făcut referire prin încheierea de sesizare, nu există, întrucât arenda a fost achitată pentru perioada în care a deţinut funcţia de primar, iar ulterior arendaşul a procedat la predarea unei cantităţi de porumb, reprezentând arenda parţială. Există la dosar suficiente documente care dovedesc aceste susţineri şi care nu au fost luate în considerare de către prima instanţă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar se solicită în principal constatarea nulităţii recursului, pe motiv că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, nu se indică temeiul de drept şi nici nu este motivat în fapt. În subsidiar, solicită respingerea lui ca nefondat, susţinând că acţiunea de control efectuată de inspectorii Curţii de Conturi, a vizat perioada financiară 2000-2004, că în această perioadă recurentul a deţinut calitatea de ordonator de credite, iar prejudiciul reţinut de către prima instanţă a fost produs în această perioadă.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin hotărârea recurată, prima instanţă a admis sesizarea C. de C. a R., prin C. de C. M., şi a dispus angajarea răspunderii materiale a pârâtului Fărăgău Petru, pentru prejudiciul creat bugetului local al comunei M. de C., în sumă de 442.177.582 lei, reprezentând venituri din arendarea unor terenuri agricole, neurmărite în vederea încasării în conformitate cu prevederile contractelor încheiate şi foloase nerealizate, constatând în dobânda calculată la suma nerecuperată.

Potrivit dispoziţiilor art. 998 „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”, iar conform art. 999 din acelaşi cod, „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”. Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Verificând dacă în speţă sunt întrunite toate aceste elemente, curtea constată că în cuprinsul hotărârii recurate, nu sunt analizate aceste elemente ale răspunderii materiale delictuale, se face doar trimitere la raportul întocmit de inspectorii din cadrul C. de C. a R.– C. de C. M., ignorând apărările formulate de către pârât în ceea ce priveşte plata arendei rezultată din contractele de închiriere invocate în raport, dar şi probele la care pârâtul face trimitere inclusiv hotărârile judecătoreşti, prin care se constată recuperarea sumei datorate cu titlu de arendă. În acest sens, se are în vedere sentinţa civilă nr. 1367/2005 pronunţată de Tribunalul Mureş, sentinţa 1690/2006 a Judecătoriei Luduş, sentinţa nr. 796/2008 a Judecătoriei Luduş,

Art. 261 alin. 5 Cod procedură civilă instituie principiul general după care orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, ceea ce înseamnă că instanţa trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi şi să răspundă la toate argumentele folosite de părţi pentru susţinerea pretenţiilor.

În speţă prima instanţă nu arată motivele şi dovezile pe care se sprijină soluţia pronunţată, motivele care au determinat-o să înlăture probele depuse la dosar de către pârât, în apărarea sa, în special hotărârile judecătoreşti, din care rezultă că suma stabilită cu titlu de arendă, prin contractele de arendare la care se face referire în raportul întocmit de C. de C., a fost plătită, că s-au făcut demersuri de autoritatea administrativă locală pentru executarea silită a persoanelor obligate prin contract la plata arendei pentru terenurile închiriate, nu au fost indicate faptele ilicite de care se face vinovat pârâtul, nu a fost analizat raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi nu s-a precizat nici forma vinovăţiei pârâtului, elemente absolut necesare pentru antrenarea răspunderii materiale, aşa cum s-a solicitat prin raportul Curţii de Conturi.

În aceste condiţii, se apreciază că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 261 Cod procedură civilă, dispoziţii cu caracter imperativ, nerespectarea lor atrăgând nulitatea hotărârii, astfel că în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, va casa hotărârea primei instanţe şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Cu ocazia rejudecării se va verifica dacă în speţă sunt întrunite elementele prevăzute de art. 998-999 Cod civil pentru angajarea răspunderii materiale a pârâtului, prin analizarea probelor depuse la dosar, în special a hotărârilor judecătoreşti în care se reţine că arenda la care a fost obligaţi cocontractanţii a fost achitată.