Dreptul stabilit persoanelor îndreptăţite de a solicita măsuri reparatorii în cadrul procedurilor speciale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu echivalează cu o derogare de la principiul autorităţii de lucru judecat prevăzut de art. 1201 din Codul civil.
Prin art. 48 s-a statuat posibilitatea persoanelor abuziv deposedate de imobilele proprietatea lor, care nu au obţinut restituirea bunurilor sau a echivalentului lor pe calea acţiunii în revendicare sau a procedurii Legii nr. 112/1995, de a beneficia de măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001.
Acţiunile formulate potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu sunt circumscrise acţiunilor la care se referă art. 48, fapt ce rezultă din modul de redactare al art. 47 alin. (2), în cuprinsul căruia sunt indicate distinct acţiunile formulate potrivit art. 46 şi cele formulate potrivit art. 48.
Dispoziţiile art. 46 nu pot fi considerate ca reprezentând o cauză juridică diferită care să permită promovarea unei noi acţiuni pentru constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, în condiţiile în care nu reglementează alte cauze de nulitate decât cele din dreptul comun, ci stabilesc valabilitatea actului de înstrăinare încheiat cu bună-credinţă.
(Decizia nr. 2127 din 14 octombrie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
Reclamantul O.W.S. i-a chemat în judecată pe pârâţii municipiul Bucureşti, SC “O.” SA şi C.A., solicitând Judecătoriei Sectorului 6, unde acţiunea a fost înregistrată la data de 15.08.2002, sub nr. 11.458/2002, constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 62 din 19.09.1996, încheiat între pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, cu motivarea că după depunerea de către reclamant a cererii de restituire în natură a apartamentului situat în Bucureşti, sector 6, trecut abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, pârâţii persoane juridice nu mai aveau dreptul sâ-l înstrăineze pârâtei C.A. (chiriaşa apartamentului).
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar reclamantul a precizat că a formulat cerere de restituire în natură şi în baza acestui act normativ.
Judecătoria Sectorului 6, prin Sentinţa civilă nr. 11946/2002, a respins acţiunea pentru autoritatea de lucru judecat.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului formulat de reclamant, potrivit Deciziei civile nr. 937 A din 6.05.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă în Dosarul nr. 419/2003.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au avut în vedere următoarele argumente:
între aceleaşi părţi a mai avut loc o judecată ce a format obiectul Dosarului nr. 2632/1999, dosar în care Judecătoria Sectorului 6 a respins ca nefondat capătul de cerere formulat de reclamant pentru constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare prin Sentinţa civilă nr. 13790/1999 (rămasă definitivă şi irevocabilă), reţinându-se că terţul subachizitor, pârâta C.A., a fost de bună-credinţă la data perfectării contractului, întrucât reclamantul a depus cerere pentru restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri ulterior încheierii contractului.
Tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, prevăzută de art. 1201 din Codul civil, a fost reţinută, deşi reclamantul a invocat dispoziţiile normative diferite, cu motivarea că a urmărit aceeaşi finalitate.
Criticile din apel referitoare la caracterul derogatoriu de la dreptul comun al dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 au fost înlăturate, reţinându-se că aceste dispoziţii nu sunt derogatorii, deoarece şi art. 1898 din Codul civil a prevăzut principiul menţinerii actului subsecvent încheiat cu bună-credinţă.
De asemenea, s-a apreciat că dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză.
împotriva deciziei a declarat recurs apelantul-reclamant O.W.S. care a invocat cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în dezvoltarea căruia a reiterat criticile din apel, susţinând următoarele:
Legea nr. 10/2001, prin art. 48, dă dreptul persoanelor îndreptăţite să se adreseze din nou instanţelor de judecată în vederea recuperării în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat, chiar dacă anterior au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Din nici o prevedere a legii nu rezultă faptul că nu mai poate fi invocată a doua oară în instanţă nulitatea absolută a actului prin care s-a înstrăinat imobilul preluat abuziv; dimpotrivă, legea reparatorie a prevăzut expres dreptul de a recupera imobilul în natură, prin promovarea unei noi acţiuni.
în considerentele deciziei se invocă dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 46/1997, act normativ care nu are nici o legătură cu prezenta cauză.
Recursul nu este fondat.
Din interpretarea literală şi logică a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, asociată cu interpretarea sistematică a prevederilor actului normativ, rezultă că legiuitorul a statuat dreptul persoanelor îndreptăţite, cărora li s-au respins prin hotărâri irevocabile acţiuni privind bunuri preluate în mod abuziv de stat, de a solicita măsurile reparatorii reglementate de legea specială analizată, respectiv de a depune notificarea pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
Textul are în vedere procedurile administrative de restituire prevăzute de legea specială, şi nu înfrângerea principiului autorităţii de lucru judecat, prin promovarea în instanţă a unor acţiuni similare celor respinse prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dreptul stabilit persoanelor îndreptăţite de a solicita măsurile reparatorii în cadrul procedurilor speciale reglementate de lege nu echivalează cu o derogare de la principiul menţionat, prevăzut de dispoziţiile art. 1201 din Codul civil, în condiţiile în care dispoziţiile speciale de restituire au un caracter inedit, neregăsindu-se în acte normative anterioare, astfel că nu este posibil ca între un proces anterior, finalizat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, şi o cauză întemeiată pe Legea nr. 10/2001, în care instanţele nu pot fi legal sesizate decât după parcurgerea procedurilor prealabile, să existe cumulativ identitate de părţi, obiect şi cauză juridică.
Este evident că, prin art. 48, legiuitorul a statuat doar posibilitatea persoanelor abuziv deposedate de imobilele proprietatea lor, care nu au obţinut restituirea bunurilor sau a echivalentului lor pe calea acţiunii în revendicare sau a procedurii Legii nr. 112/1995, de a beneficia de actualele măsuri reparatorii, fără ca prin aceste dispoziţii să se instituie şi o derogare de la instituţia puterii de lucru judecat.
Acţiunile formulate potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu sunt circumscrise acţiunilor la care se referă art. 48, fapt ce rezultă şi din modul de redactare a art. 47 alin. (2), în cuprinsul căruia sunt indicate distinct acţiunile formulate potrivit art. 46 şi cele formulate potrivit art. 48.
De asemenea, dispoziţiile art. 46 nu pot fi considerate ca reprezentând o cauză juridică diferită care să permită promovarea unei noi acţiuni pentru constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, în condiţiile în care nu reglementează alte cauze de nulitate decât cele din dreptul comun, ci stabilesc valabilitatea actului de înstrăinare care a fost încheiat cu bună-credinţă.
Or, în litigiul anterior, soluţia respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost argumentată de instanţele de fond, apel şi recurs tocmai în raport de buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi la încheierea contractului.
Faţă de considerentele reţinute, constatând că în cauză nu este incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
