Prin cauză trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu cauza acţiunii, dar nici cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic.
Secţia civilă – Decizia civilă nr.422/21 noiembrie 2010
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub nr. 2506/176/2009, reclamanta PAROHIA GRECO CATOLICĂ UNITĂ CU ROMA A.I. II a chemat în judecată pe pârâţii PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ M. II ALBA IULIA, L.D.C. şi L.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
– să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 1042/2004 încheiat la BNP D.D. între pârâta de ordin 1 în calitate de vânzătoare şi pârâţii de ordin 2 şi 3 în calitate de cumpărători, având ca obiect imobilul înscris în CF 1430 Alba Iulia, nr. top. 1750, 1751 şi 1759/1, casă, curte şi grădină intravilan de 854 mp, situat administrativ în Alba Iulia, B-dul F, nr. 6;
– pe cale de consecinţă să se dispună anularea încheierii de întabulare nr. 2370 operată în CF 1430 la 23.03.2004 sub B 9,10;
În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni a fost deţinut în proprietate de către reclamantă până la apariţia Decretului nr. 358/1948 când a fost preluat de către Statul Român din patrimoniul Bisericii Române Unite Greco-catolice.
După perioada postdecembristă, ca urmare a abrogării prin Decretul Lege nr. 9/1989 a Decretului nr.358/1948, reclamata a procedat la promovarea unei acţiuni în contradictoriu cu pârâta de ordin 1 pentru restituirea imobilului susmenţionat de care a fost deposedată abuziv.
Litigiul în cauză având ca obiect revendicarea imobilului a urmat căile de atac şi în anul 2002, în faza de recurs la Curtea Supremă de Justiţie, prin încheierea din 24 septembrie 2002, s-a dispus suspendarea cauzei în vederea soluţionării pe cale administrativă.
Cu toate că pârâţii aveau cunoştinţă despre existenţa acestui proces şi despre faptul că imobilul în cauză se află în litigiu şi ca atare situaţia juridică a imobilului nu era clarificată, aceştia au procedat în anul 2004 la încheierea contractului de vânzare – cumpărare menţionat mai sus.
În drept, au fost invocate disp. art. 948 alin. 4, art. 966, art. 968, art. 1899 Cod civil.
Pârâţii au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 826/2008 a Judecătoriei Alba Iulia, irevocabilă, pronunţată în dosarul civil nr. 2289/176/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 4512/2009 Judecătoria Alba Iulia a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi şi în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit disp. art. 1201 „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. Prin sentinţa civilă nr. 826/2008 a Judecătoriei Alba Iulia, pronunţată în dosarul civil nr. 2289/176/2007, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Parohia Greco-catolică Unită cu Roma A.I. II, a fost respinsă excepţia prematurităţii şi a fost respinsă acţiunea, hotărâre devenită irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului.
Pe fond, s-a reţinut de către instanţă că, contractul de vânzare – cumpărare nr. 1042/2004 s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii actului.
Instanţa a mai reţinut că art. 4 ind. 2 ce a fost introdus în O.G. nr. 94/2000 prin Legea nr.247/2005 nu putea retroactiva pentru actele încheiate anterior intrării în vigoare a textului de lege respectiv.
Împotriva aceste sentinţe a declarat apel reclamanta, aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie.
În expunerea de motive, s-a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat întrucât cauza celor două acţiuni este diferită.
Prin decizia 74/A/2010 Tribunalul Alba a admis apelul declarat de reclamantă, a casat sentinţa 4512/2009 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Pentru pronunţa această decizie Tribunalul a reţinut următoarele:
Cauza cererii de judecată reprezintă fundamentul pretenţiei afirmate, aceasta desemnând practic situaţia de fapt calificată juridic.
Aşadar, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituţia sau categoria juridică, ori de principiul de drept substanţial pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţia.
În acest context, cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecăţii ci şi la temeiurile de drept ale cererii, neputând exista putere de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluţionat acelaşi litigiu pe un alt temei juridic.
În raport de aceste considerente, instanţa de fond a reţinut greşit existenţa autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 826/2008 a Judecătoriei Alba Iulia, în condiţiile în care temeiul juridic al celor două cereri de chemare în judecată este diferit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinţei Judecătoriei.
În expunerea de motive s-a arătat că interpretarea dată de instanţa de apel cu privire la cauză este eronată, întrucât cauza este fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi şi cauza nu se confundă cu motivul acţiunii, acesta fiind temeiul ce serveşte la justificarea cauzei. Împrejurarea că fundamentul legal al dreptului poate fi încadrat într-un text de lege sau în altul nu pune semnul egalităţii între cauza şi textul de lege invocat. În ambele dosare reclamanta a urmărit acelaşi scop şi anume constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare privitor la imobilul în litigiu.
În drept s-au invocat art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
CURTEA, analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor formulate, a respins recursul declarat de pârâţii Parohia Ortodoxă M. II A.I., L.D.C. şi L.I., constatând că prezentul recurs nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Autoritatea de lucru judecat este analizată în doctrină ca efect al hotărârii judecătoreşti şi ca o prezumţie legală absolută irefragabilă în art. 1201 Cod civil şi ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută de art. 166 Cod procedură civilă. Pentru a verifica dacă există sau nu autoritate de lucru judecat, trebuie observată tripla identitate de elemente la care se referă art. 1201 cod civil: părţi, obiect şi cauză.
În ceea ce priveşte primul element – părţile – nu există niciun dubiu că există identitate cu privire la acest aspect. În privinţa obiectului, şi acesta este identic, scopul final urmărit de reclamantă este acelaşi în ambele dosare, şi anume constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1042/2004 încheiat între pârâţi.
Cât priveşte cel de-al treilea element – cauza – trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu cauza acţiunii, dar nici cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic.
În dosarul 2289/176/2007 temeiul juridic al cererii a constituit motivul de nulitate prev. de art. 7 din O.U.G. nr.94/2000, cauza nulităţii fiind analizată exclusiv din acest punct de vedere, în timp ce în prezentul dosar temeiul juridic este altul şi anume dispoziţii din codul civil referitoare la condiţiile generale de valabilitate ale contractelor, prev. de art. 948, 966, 968 şi 1899 Cod civil, cauza nulităţii trebuind analizată din alte perspective, care nu au fost avute în vedere de instanţa care a pronunţat sentinţa 826/2008.
Această instanţă a precizat în mod expres în considerente că singura analiză pe care a făcut-o cu privire la nulitatea contractului a fost aceea din perspectiva respectării art. 7 din O.U.G. nr.94/2000, care a constituit temeiul juridic al cererii reclamantei, o altă analiză presupunând încălcarea principiului disponibilităţii prin schimbarea temeiului juridic al cererii. Ba mai mult, instanţa nu a putut analiza nici măcar respectarea acestui articol întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare legea nu sancţiona cu nulitatea absolută înstrăinarea, înainte de soluţionarea procedurilor administrative, a imobilelor supuse retrocedării. A reţinut instanţa că, pentru aceste cazuri, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, nu prevedea nicio sancţiune, şi, prin urmare, înstrăinările unor astfel de bunuri erau valabile, dacă erau respectate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. Aşadar, aceste din urmă condiţii nu au fost supuse analizei instanţei în dosarul nr. 2289/176/2007, ele fiind invocate pentru prima dată în dosarul de faţă – 2506/176/2009 – astfel că în mod corect s-a reţinut de Tribunalul Alba că nu există identitate de cauză.
În consecinţă, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale prev. de art. 297 Cod procedură civilă, trimiţând cauza spre rejudecare instanţei de fond care a soluţionat cauza în mod greşit pe excepţie, fără să analizeze fondul cauzei.
