Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că „imobilele situate în Mediaş, cartier A. de S. înscrise în CF 3 Mediaş nr. top. 4/2, 13, 15 au aparţinut ascendentei reclamanţilor, He. Ca., născută Ob., decedată la data de 3 august 1974 şi au trecut în proprietatea statului roman prin în baza legii nr.187/1945, fiind retranscris în CF 79 Mediaş. Apoi, aceste parcelele au fost comasate şi dezmembrate în numere top. noi, nr. top. nou 4/3/2 rămânând înscris în CF 79 Mediaş, iar nr. top nou 4/2/3 fiind transcris în CF 89 Mediaş.
Proprietarul tabular, He. Ca., născută Ob., a avut doi copii, He. Ha. Ka., reclamant şi He. Ca. Da., căsătorită Op., care la rândul său a avut ca descendenţi pe reclamantul Op. Ha. Mi. (care şi-a schimbat numele în He. şi prenumele în Ha. Mi.) şi pe Op. Si. Su., căsătorită Hu., decedată la data de 30.01.2003; aceştia doi au încheiat o convenţie la la data de 26 febr.1999 în care au stabilit ca în cazul în care unul dintre ei va muri înaintea celuilalt, cota lui parte din bunurile ce vor fi restituite în România să fie dobândită de reclamantul He. Ro., fiul lui He. Ha. Mi. (filele 15-37 dosar).
După efectuarea expertizei în cauză de către expert B. C., au fost identificate suprafeţele care fac obiectul acţiunii de faţă, respectiv s-a stabilit că imobilele cu nr. top.4/2 în suprafaţă de 80 de stânjeni (288 mp) şi 13 în suprafaţă de 299 stânjeni (1076 mp) sunt identice cu parcelele nou formate nr. top.4/3/2 în suprafaţă de 288 mp şi nr.top.4/2/3 în suprafaţa de 1076 mp. înscrise în CF 79 Mediaş. Nr. top.4/3/2- casă şi teren în suprafaţă de 288 mp din CF 79 Mediaş este situat pe vechiul amplasament, în str. A. de S., nr. 1 şi are destinaţia de locuinţe sociale; în conformitate cu dispoziţiile HG nr.978/2002, acesta face parte din categoria de bunuri care aparţin domeniului public al Municipiului Mediaş, fiind trecut în inventar la nr. curent 1697, cod clasificare 1.6.1.
In ce priveşte imobilul cu nr. top. 4/2/3 de 299 stânjeni (1076 mp) din CF 89, fosta proprietate He. până la reforma agrară, în acest moment este trecut în cartea funciară în favoarea MFA, aşa cum a arătat expertul în suplimentul la expertiză de la fila 128 dosar şi pe această suprafaţă se află calea de acces la imobilul ce constituie locuinţa socială de la nr.1. Acest imobil are categoria de folosinţă arabil şi, conform susţinerilor pârâtului Municipiul Mediaş prin Primar, face parte din inventarul bunurilor aparţinând domeniului privat al municipiului, fiind însuşit de Consiliul Local Mediaş prin hotărârea nr.157/2001 (fila 133 dosar). De asemenea susţine că nr.top.4/2/3 nu se suprapune ca amplasament peste nr. cad.4/1/13 atribuit numitei Ho. Ma., aşa cum a afirmat expertul.
Se retine însă în cauză raportul de expertiză care stabileşte că cele doua suprafeţe se suprapun, întrucât susţinerile pârâtei nu sunt fundamentate, ci sunt întemeiate doar pe adresa primită de la Direcţia Patrimoniu – Serviciul de şi Agricultură din cadrul Primăriei.
De asemenea s-au mai identificat de către expert, conform planului de situaţie actual cu suprafaţa rămasă liberă (fila 174 dosar), şi alte suprafeţe, notate cu S1 de 2129 mp (top.4/3/1 pe care se găseşte şi o casă în folosinţa numitului Mu. A), S2 de 2255 mp (top.4/3/1), S3 de 338 mp, neidentificat cu nr. top si S4 de 337 mp, de asemenea neidentificat cu nr. top.
Reclamanţii au solicitat revendicarea întregii suprafeţe de 6540 mp, prin însumarea suprafeţelor evidenţiate de către expert cu S1, S2, S3, S4 si S5 , pârâtul Municipiul Mediaş prin Primar susţinând însă că suprafaţa nr. top. 15 era de 1188 stânjeni, adică 4277 mp şi nu se poate solicita toată suprafaţa rămasă liberă din top.4/3/1, care este mai mare.
Deposedarea proprietarei tabulare s-a făcut în baza procesului verbal de expropriere nr.205/18 aug.1946 si viza cota de 1/1 din nr. top. 22 (fila 62 dosar). Temeiul pe care s-a făcut exproprierea a fost art.3 lit. a din Legea 187/1945, care prevedea următoarele:
În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la improprietarire şi pentru a constitui rezervele prevăzute la art. 2, pct. c şi d, următoarele bunuri agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor;
a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinînd cetăţenilor germani şi cetăţeni romani, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă. Potrivit art.7 din acelaşi act normativ, toate bunurile agricole arătate în art. 3 şi 6 trec imediat, fără nicio despăgubire, pe deplin, în proprietatea Statului, pentru scopurile arătate la art. 2.
Dispoziţiile art. 481 prevedea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, în afară numai pentru cauză de utilitate publică şi cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Prevederea legală în baza căreia a fost expropriată proprietara tabulară ascendentă a reclamanţilor contravenea art. 481 Cod civil, dar şi Constituţiei din 1948 în materia ocrotirii proprietăţii particulare (art.8 si 10), precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului la care România era parte şi care prevedea că cedarea proprietăţii nu poate fi făcută decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Nu exista nici o dovada în sensul ca exproprierea s-a făcut întrucât proprietarul a colaborat cu Germania hitlerista şi este cunoscut ca etnicii germani care părăseau ţara erau deposedaţi de bunurile lor, fiind obligaţi ori să înstrăineze imobilele în favoarea statului cu sau fără despăgubiri (al căror cuantum le era impus si nu putea reprezenta valoarea reala a bunului), ori expropriaţi. Condiţionarea plecării definitive din ţară a acestor etnici de preluarea de către stat a imobilului proprietatea lor sau preluarea bunurilor lor prin expropriere, fără despăgubiri, ca o sancţiune pentru părăsirea de către aceştia a ţării este considerată a fi un act abuziv, aspect recunoscut de practica judiciară. Titlul de proprietate al statului asupra imobilului este astfel fondat pe un act abuziv, iar preluarea de către stat s-a făcut în mod abuziv, deposedarea de proprietate fiind determinată de originea etnică şi nu de încadrarea în unul din cazurile prevăzute de actul normativ.
Pentru acestea, cererea reclamanţilor privind constatarea că imobilele revendicate au fost preluate de stat de la proprietarul tabular fără titlu valabil va fi admisă.
Decizia în interesul Legii nr. 33/9.06.2008 a Î.C.C.J., obligatorie, a statuat asupra aspectului de practică neunitară cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, acţiuni în revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 următoarele: „concursul dintre legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului SPECIALIA GENERALIBUS DEROGANT, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială expres. Cu toate acestea, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Acesta a fost, printre altele argumentul adus în sprijinul acţiunii in revendicare de către reclamanţi, însă, deşi s-au administrat probe în dosar în perspectiva admisibilităţii acţiunii reclamanţilor, instanţa urmează a se pronunţa mai întâi asupra inadmisibilităţii acţiunii, inadmisibilitate care a fost apreciată ca întemeiată în practica recentă a Tribunalului Sibiu în cauze asemănătoare (ex. decizia nr.471/26.11.2010 şi decizia civilă pronunţată în dosar nr.1/257/2009).
Conform considerentelor deciziei în interesul legii mai sus menţionată, nu se poate aprecia că existenţa Legii 10/2001 exclude, în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiune în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se respecte accesul la justiţie.
De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ si aplicarea dreptul comun în materia revendicării, respectiv art.480 Cod civil. Prin dispoziţiile sale, legea 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedura cu caracter special. Legea 1/2001, în limitele date de dispoziţiile art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 constituie dreptul comun in materia retrocedărilor imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil. Numai persoanele exceptate de la procedura acestuia act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale au deschisa calea acţiunii in revendicare (…).
Persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10, în cadrul acestui control partea interesată putând deduce judecaţii însuşi dreptul sau de proprietate asupra imobilului în litigiu. Prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a a Legii 10/2001 privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. In jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de către stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru contra României). Prin urmare imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile acestuia act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, cu excepţia celor pendinte la data de 14 februarie 2001. In caz contrar s-ar ajunge la situaţia in care legea 10/2001 ar fi golită de conţinut şi nu şi-ar produce consecinţe juridice, or nu aceasta a fost raţiunea pentru care s-a adoptat aceasta lege speciala de retrocedare.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 prevede că pot fi revendicate de foştii sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască dreptul de proprietate, iar art.2 al.2 din Legea nr.10/2001 (conform căruia persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi), invocat de reclamanţi, a fost abrogat de pct.2 al art. I din Legea nr.1/2009.
Prin urmare, în conformitate cu decizia data în interesul legii mai sus amintită, reclamanţii nu pot opta între procedura de drept comun a revendicării şi cea specială prevăzută de Legea nr.10/2001, acţiunea în revendicare pe drept comun fiind inadmisibila si urmând a se respinge ca atare. In consecinţa va fi respinsă şi cererea reclamanţilor privind revenirea la situaţia de CF anterioară trecerii în proprietatea statului.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Municipiul Mediaş prin Primar, aceasta va fi admisa, în baza art.137 Cod de procedură civilă, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul stă în judecată în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, prin , în afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Imobilele în discuţie se află în domeniul privat, trecând în momentul apariţiei Legii nr.69/1991 din proprietatea statului în proprietatea Municipiului Mediaş care este reprezentat de Primar (art.21 din Legea nr.215/2001) sau ţin de domeniul public al acestei unităţi administrativ teritoriale astfel încât s-a considerat că acesta este pârâtul care are calitate procesuală pasivă în acest litigiu.”
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii solicitând schimbarea ei în parte, în sensul admiterii în întregime a acţiunii, respectiv a cererilor de revendicare a bunului imobil, precum şi rectificarea de carte funciară.
În motivarea apelului s-a arătat că deşi pârâtul nu a mai susţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe care a invocat-o iniţial, instanţa, pe fondul cauzei, a respins acţiunea ca inadmisibilă, soluţie greşită în opinia apelanţilor.
Aprecierea de către instanţa de fond a inadmisibilităţii acţiunii încalcă dispoziţiile art. 6 din CEDO, în considerarea căruia trebuie să se asigură persoanelor un acces deplin la justiţie, pentru atingerea finalităţii de a avea exerciţiu deplin al dreptului de proprietate de care apelanţii au fost lipsiţi abuziv, fără un titlu valabil, aşa cum, de altfel, instanţa de fond a constatat-o.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statului îi revine obligaţia de a statua în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei; ea trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în înseşi substanţa lui. În plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6 alin. 1 decât dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Decăderea din dreptul de a urma calea legii speciale, ca urmare a neformulării în termen a notificării, este de natură să reprezinte o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelanţilor. Ingerinţa ar fi fost admisibilă doar dacă se respecta principiul proporţionalităţii, între interesul general şi cel personal, principiu încălcat în speţă, întrucât bunurile au fost preluate de stat fără nicio despăgubire.
Prin decizia nr. 33 din 2008 a ICCJ s-a stabilit că în concursul dintre legea specială şi legea generală, are prioritate legea specială, iar în condiţiile în care există neconcordanţe între aceasta şi CEDO, aceasta din urmă are prioritate.
În ultimă instanţă, prin admiterea acţiunii de faţă nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, pentru că statul, respectiv municipiul Mediaş care deţin bunul l-au preluat fără titlu valabil.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi urm. Cod pr. civilă.
Analizând apelul declarat prin prisma motivelor formulate, în raport cu hotărârea pronunţată şi probele administrate, tribunalul îl găseşte a fi nefondat pentru considerentele ce urmează:
Textele de lege şi practica judiciară invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii:
Art. 480 Cod civil
Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Art. 481 Cod civil
Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii ori a amenzilor.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
„Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:
Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.”
Art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului
„Dreptul la un proces echitabil (1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”
Consideraţiile tribunalului cu referire la apelul declarat:
Hotărârea primei instanţei este criticată de către reclamanţi în partea vizând respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, ca urmare a neformulării ei în baza legii speciale, invocându-se atât dispoziţiile art. 6 din CEDO, cât şi decizia 33/2008 a ÎCCJ.
Pentru a oferi răspuns acestor critici, se impun a fi făcute mai multe observaţii:
1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a schimbat practica cu privire la dreptul foştilor proprietari de a obţine restituirea în natură a imobilelor confiscate în perioada comunistă. Aceasta a fost ilustrată pentru prima dată în cauza Maties împotriva României şi a fost dezvoltată în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Potrivit jurisprudenţei invocate, nu se mai recunoaşte foştilor proprietari deposedaţi un „bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se vorbeşte de un drept nou de proprietate care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior. Diferenţa constă în faptul că înainte de anul 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate şi că hotărârile judecătoreşti prin care se constata nelegalitatea trecerii bunului în proprietatea statului reprezentau o recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept.
În acest sens a făcut şi instanţa de fond aplicarea dispoziţiilor Convenţiei.
2. Nu poate fi primită critica apelantei potrivit căreia prima instanţă a nesocotit prevederile art. 6 din CEDO şi a făcut o greşită interpretare şi aplicare a deciziei 33/2008, implicit a Constituţiei, care dau prioritate dispoziţiilor Convenţiei atunci când prevederile din dreptul intern vin în contradicţiei cu aceasta.
Instanţa de fond nu a procedat la o respingere de plano a acţiunii pe considerentul existenţei unei legi speciale, ci a verificat, în concret, caracterul efectiv al procedurii speciale în situaţia particulară a reclamanţilor. În acest context, nu se poate susţine încălcarea art. 6 din CEDO. Cu alte cuvinte, investită fiind cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, instanţa de fond trebuia să cerceteze, prin raportare la situaţia specifică a reclamanţilor, în ce măsură Legea nr. 10/2001 este una eficientă, în sensul jurisprudenţei CEDO şi în cazul specific al reclamanţilor, şi, în al doilea rând, în ce măsură reclamantul are un bun actual sau o speranţă legitimă de a dobândi un bun în sensul Convenţiei. La cea de-a doua chestiune, am oferit răspuns la pct. 1, iar instanţa de fond a concluzionat, în acelaşi sens, că reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască un drept de proprietate, aşa încât, adăugăm noi, nu au, la acest moment, un bun în sensul Convenţiei.
În ceea ce priveşte caracterul eficient al procedurii, urmează a se observa, aşa cum şi instanţa de fond a reţinut, că reclamanţii nu justifică alegerea procedurii de drept comun. Pentru reclamanţi procedura Legii nr. 10/2001 nu s-a dovedita fi ineficientă în recunoaşterea drepturilor invocate; aceştia nu au înţeles nici măcar să uzeze de prevederile ei, caz în care nu se justifică alegea căii dreptului comun. Aşa cum s-a reţinut în considerentele sentinţei, numai persoanele exceptate de la procedura specială, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea dreptului comun, ceea ce nu este cazul reclamanţilor. Aceasta este şi una dintre concluziile deciziei 33/2088 a ICCJ.
3. Conform aceleiaşi decizii 33/2008 a ICCJ, dacă persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc deciziile primite în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, accesul său la justiţie este pe deplin asigurat. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, nu încalcă prevederile art. 6 CEDO în situaţia în care calea legii speciale este una efectivă. Reclamanţii solicitau restituirea în natură a bunului, iar în ce priveşte mecanismul şi aplicarea Legii 10/2001, criticile Curţii au vizat în special modul de acordare a despăgubirilor, ceea ce nu e cazul în speţă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, tribunalul, având în vedere şi dispoziţiile art. 296 Cod pr. civilă, a respins ca nefondat apelul şi a păstrat ca legală şi întemeiată sentinţa primei instanţe.
