C. proc. civ. – art. 322 pct. 5
Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea atacată a fost justă în raport cu actele dosarului existente la momentul pronunţării ei, însă ulterior, s-au descoperit materiale noi ori se constată că probele care au fundamentat-o au fost false, astfel încât situaţia de fapt reţinută de instanţă, văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunându-se retractarea acelei hotărâri.
Extrasul de cont eliberat de bancă şi care atestă plata onorariului de avocat din primul proces, la care face referire revizuienta ca şi act doveditor în posesia căruia ar fi intrat după pronunţarea hotărârii atacate, nu se încadrează în categoria înscrisurilor menţionate de pct. 5 al art. 322 din Codul de procedură civilă, care să poată fi invocat în susţinerea unei cereri de revizuire.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 290 din 15 februarie 2011, dr. C.B.N.
Prin decizia civilă nr. 1656 din 13 decembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4582/30/2009 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanta S.C. P S.A. Timişoara împotriva încheierii nr. 688 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a înlăturat obligaţia reclamantei de a plăti suma de 8.462 lei către pârâta S.C. E S.R.L. Timişoara cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată, menţinând-o în rest.
Limitându-se la analiza modului de acordare a cheltuielilor de judecată de către prima instanţă, Curtea a reţinut că reclamanta a fost obligată, ca urmare a renunţării la judecată intervenită după comunicarea cererii introductive, raportat la dispoziţiile art. 246 alin. (3) din Codul de procedură civilă, la plata sumei de câte 3.210 lei către pârâţii A.I. şi S.P., precum şi a sumei de 12.572 lei către pârâta S.C. E S.R.L. Timişoara. Ambele părţi au susţinut, în recurs, că pârâţii s-au prezentat la 7 termene de judecată, deşi s-a prezentat doar avocatul cu delegaţie de substituire, că apărările au fost similare, că s-au formulat susţineri identice, dar şi că, într-o speţă similară, instanţele au acordat numai 5.000 lei cu titlu de onorariu avocaţial. Verificând înscrisurile prezentate, în ceea ce priveşte dovezile de achitare a onorariului de avocat de către pârâţi, s-a constatat că la dosarul de fond au fost depuse chitanţe şi facturi ce acoperă sumele de câte 3.210 lei achitate de către pârâţii A.I. şi S.P., şi suma de 4.110 lei de către pârâta S.C. E S.R.L. Timişoara. Însă, în privinţa sumei de 8.462 lei, s-a emis factura existentă la dosar, către aceeaşi pârâtă, în cuprinsul căreia se arată a fost întocmită în 8 iunie 2010, plata urmând să fie efectuată prin cont bancar. Cu toate acestea, dovada efectuării respectivei plăţi nu există nici în dosarul primei instanţe şi nici în cel de recurs. Cum sunt dovedite ca fiind efectuate doar parţial plăţile de către pârâţi avocatului titular, prima instanţă nu putea să acorde decât în limita acestor dovezi sumele cu titlu de onorariu de avocat. Ca urmare, fără a mai face aprecieri asupra cuantumului nejustificat de mare al onorariului la plata căruia a fost obligată reclamanta, Curtea considerând a fi de prisos analiza incidenţei dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din Codul de procedură civilă, verificând, aşa cum s-a arătat, dovada plăţii acestuia, l-a modificat, înlăturând obligarea reclamantei la plata sumei de 8.462 lei către S.C. E S.R.L. Timişoara cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.
Împotriva deciziei de mai sus a formulat, în temeiul art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, cerere de revizuire S.C. E S.R.L. Timişoara, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii recursului societăţii reclamante.
Prin decizia civilă nr. 290 din 15 februarie 2011 pronunţată în dosarul nr. 1323/59/2010 Curtea de Apel Timişoara a respins calea extraordinară de atac, reţinând faptul că, în speţă, partea şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, susţinând că după pronunţarea deciziei civile nr. 1656 din 13 decembrie 2010, prin care a fost admis recursul declarat de reclamanta S.C. P S.A. Timişoara împotriva încheierii nr. 688 din 15 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, care a fost modificată în parte, în sensul înlăturării obligaţiei reclamantei de a plăti suma de 8.462 lei către pârâta S.C. E S.R.L. Timişoara cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată, fiind menţinută în rest, a intrat în posesia unor înscrisuri doveditoare noi (extrasul de cont eliberat de I.N.G. Bank, din care rezultă achitarea facturii seria CVF nr. 07608062010/08.06.2010, reprezentând onorariul de avocat aferent dosarului nr. 4582/30/2009 al Tribunalului Timiş).
Revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, constituie un remediu procesual pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa. Prin revizuire se urmăreşte retractarea unei hotărâri judecătoreşti care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia, motivele revizuirii fiind expres şi limitativ determinate de art. 322 din Codul de procedură civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 5, „revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…) 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere(…)”.
Din interpretarea textului citat rezultă fără dubiu că pentru a se putea formula o cerere de revizuire întemeiată pe acest motiv, în primul rând, trebuie să fie vorba de un înscris ce nu a putut fi administrat iniţial, independent de voinţa părţii. În al doilea rând, înscrisul trebuie să fi existat în momentul judecăţii şi partea care se prevalează de respectivul act să nu-l fi putut produce în instanţă din cauza reţinerii lui de către adversar ori dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa care nu-i poate fi imputată. Desigur că dacă înscrisul ca atare nu poate să fie un act nou, este posibil să poarte totuşi o dată ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, cu condiţia însă să se refere la situaţii atestate de alte înscrisuri preexistente. Nu în ultimul rând, înscrisul nou invocat trebuie să aibă o importanţă deosebită, dacă nu chiar hotărâtoare, pentru dezlegarea pricinii.
În speţă, extrasul de cont eliberat de bancă şi care atestă plata onorariului de avocat din primul proces, la care face referire revizuienta ca şi înscris doveditor în posesia căruia ar fi intrat după pronunţarea hotărârii atacate (deşi el nu poartă nicio menţiune cu privire la data în care el a fost eliberat), Curtea apreciază că nu se încadrează în categoria înscrisurilor menţionate de pct. 5 al art. 322 din Codul de procedură civilă, care să poată fi invocat în susţinerea unei cereri de revizuire, motivat de împrejurarea că la data pronunţării deciziei civile nr. 1656 din 13 decembrie 2010 absolut nicio împrejurare nu a împiedicat partea să prezinte, fie acest înscris, fie un altul, eliberat de I.N.G. Bank, unde avocatul societăţii îşi are deschis un cont, el nefiind descoperit după data hotărârii şi nici nu a fost reţinut de partea potrivnică. Pe de altă parte, deşi partea insinuează faptul că o asemenea dovadă ar fi existat în dosarul de fond, dar din motive neimputabile societăţii nu s-ar mai fi găsit la dosarul cauzei în momentul pronunţării deciziei atacate, adică el ar fi dispărut, Curtea va înlătura aceste susţineri ca nefiind conforme cu realitatea. Astfel, dosarul primei instanţe, cu ocazia înaintării lui în calea de atac, este nu numai numerotat, ci şi sigilat, iar sigiliul nu este violat, toate filele fiind numerotate în ordine. Mai mult decât atât, partea nici nu a fost în măsură să indice la care anume dintre filele dosarului tribunalului a fost depus respectivul înscris, care ulterior ar fi dispărut până la momentul soluţionării recursului declarat de S.C. P S.A. Timişoara, criticile revizuientei potrivit cărora instanţa de recurs, constatând că de la dosar lipseşte această dovadă, ar fi avut obligaţia de a pune în vedere reprezentantului părţii să o prezinte neputând fi primite din cel puţin două considerente: a) instanţa de judecată nu are obligaţia (ci doar posibilitatea) de a pune în vedere părţilor ce dovezi să producă, câtă vreme acestea sunt asistate de avocaţi, adică de specialişti în drept, pentru că altfel ar rupe echilibrul procesului, înclinând, în mod nepermis, balanţa în favoarea uneia dintre părţile aflate în litigiu, ceea ce duce la înlăturarea poziţiei de egalitate juridică specific procesului civil român şi, implicit, a caracterului echitabil al procedurii judiciare; 2) revizuirea este o cale de atac extraordinară de retractare, care poate fi introdusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, prin intermediul acesteia neputându-se aduce, hotărârii atacate, critici în raport de materialul dosarului existent la data pronunţării acesteia, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la data soluţionării cauzei; cu alte cuvinte, în cadrul revizuirii, nu se pune problema realizării unui control judiciar, ceea ce revizuienta încearcă să obţină, ci a unei noi judecăţi, pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul procesului finalizat cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea atacată a fost justă în raport cu actele dosarului existente la momentul pronunţării ei, însă ulterior, s-au descoperit materiale noi ori se constată că probele care au fundamentat-o au fost false, astfel încât situaţia de fapt reţinută de instanţă, văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunându-se retractarea hotărârii respective. A da posibilitatea părţilor de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a fost soluţionată pricina şi s-au stabilit raporturile litigioase dintre părţi, ar însemna să se deschidă acestora dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, lucru care nu poate fi acceptat în actualul sistem al procedurii civile, în care această cale extraordinară de atac tinde la retractarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.
