Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate. Inadmisibilitate. Lipsa încheierii. Consecinţe Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)


Legea nr. 47/1992 republicată, art. 29 alin. (1)(6)

C.proc.civ., art. 304 pct. 5

Respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate prin practicaua deciziei nu are drept consecinţă încălcarea dreptului la apărare şi nu atrage nulitatea hotărârii atacate.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,

Decizia civilă nr. 174/R din 26 februarie 2009

Prin decizia civilă nr. 1444/13.11.2008 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 705/238/2008 a fost respins recursul declarat de contestatorul V.D.T. împotriva sentinţei civile nr. 574/8.08.2008 pronunţată de Judecătoria Gurahonţ în contradictoriu cu intimata Administraţia Finanţelor Publice Gurahonţ.

Prin aceeaşi decizie – respectiv în cuprinsul practicalei – instanţa a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (5) C.proc.civ. invocată de recurentul debitor.

Împotriva încheierii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a declarat recurs debitorul care a invocat că încheierea trebuia pronunţată separat şi să poarte menţiunile referitoare la calea de atac şi la termenul în care aceasta cale poate fi exercitată. Prin înscrisul intitulat „MEMORIU DE RECURS” depus la dosarul de faţă debitorul a solicitat casarea încheierii şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.

În motivare a invocat faptul că, neprecizând vreo cale de atac împotriva soluţiei de inadmisibilitate a excepţiei, instanţei de recurs i-a încălcat dreptul la apărare.

A mai criticat respingerea cererii sale prin practica, deci cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 din Lege nr. 47/1992 republicată care prevăd că instanţa trebuia să pronunţe o încheiere de şedinţă.

Cum nu a existat o asemenea încheiere, nici cerinţa semnării dispozitivului prevăzută de dispoziţiile art. 258 alin. (1) C.proc.civ. nu a fost îndeplinită.

A mai invocat că procedând în această modalitate, instanţa a nesocotit legea, respectiv Legea nr. 47/1992 şi Decizia nr. XXXVI din 11.12.2006 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că încheierile de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale sunt supuse recursului.

În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 9 C.proc.civ.

Examinând recursul, instanţa a reţinut următoarele:

La termenul din 13.11.2008, în şedinţă publică, recurentul V.D.T. a invocat în faţa Tribunalului Arad excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (5) C.proc.pen. Depunând înscrisul în cuprinsul căruia a dezvoltat excepţia, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 29 I. 1, 6 din Legea nr. 47/1992 republicată, instanţa de recurs a respins ca inadmisibilă excepţia, a acordat cuvântul asupra fondului şi a respins recursul declarat, pronunţând decizia civilă nr. 1444/13.11.2008.

Recurentul nu a criticat decizia pronunţată ci soluţia de respingere excepţiei invocate şi modalitatea procedurală prin care instanţa a dispus în acest sens.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, asupra respingerii ca inadmisibile a excepţiei de neconstituţionalitate instanţa se pronunţă printr-o încheiere motivată ce poate fi atacată separat pe calea recursului şi că, în situaţia de faţă, tribunalul nu a pronunţat o încheiere separată ci s-a pronunţat asupra excepţiei prin practicaua deciziei, însă criticile recurentului nu se constituie în temei de admitere a recursului.

Astfel, chiar dacă excepţia a fost respinsă prin practicaua unei decizii irevocabile, accesul la justiţie al debitorului nu a fost în vreun fel încălcat. Aceasta, întrucât calea de atac este stabilită de lege (în speţă art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată) şi omisiunea indicării ei de către o instanţă nu împiedică instanţa de casare să facă aplicarea legii. În chiar speţa de faţă, prezentul recurs nu a fost respins ca inadmisibil, ci instanţa de recurs s-a considerat legal sesizată şi procedează la examinarea fondului criticilor formulate.

Nu s-a produs, astfel, nici încălcarea dreptului la apărare şi nu au fost neobservate nici dispoziţiile art. 29 alin. ultim din Legea nr. 47/1992 republicată şi nici cele cuprinse în Decizia XXXVI/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cu care sunt supuse recursului şi încheierile de respingere ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate date de instanţele de recurs.

Sunt nefondate şi susţinerile potrivit cu care lipsind încheierea, dispozitivul hotărârii nu a fost semnat conform art. 258 alin. (1) C.proc.civ., câtă vreme decizia în care practicaua sus-menţionată este inclusă a fost semnată de magistraţii care au soluţionat recursul.

În consecinţă, chiar dacă instanţa de recurs nu s-a conformat din punct de vedere formal dispoziţiilor art. 29 alin. ultim din Legea nr. 47/1992 republicată, debitorul a formulat prezentul recurs împotriva excepţiei reţinute de instanţă, iar recursul a fost examinat de instanţa de control judiciar fără să fi fost apreciat ca inadmisibil.

Astfel, debitorului nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, dispoziţiile art. 304 pct. 5, 9 C.proc.civ. invocate nefiind incidente.

După cum s-a arătat, prin înscrisul depus la dosar, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată în faţa Tribunalului Arad, ca efect al admiterii prezentului recurs.

Examinând soluţia de respingere a excepţiei invocate faţă de dispoziţiile art. 3041 C.proc.civ., Curtea a reţinut că în stadiul procesual al recursului declarat într-o contestaţie la executare, debitorul a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 60 alin. (5) C.proc.pen. potrivit cu care încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac.

Reţinând că sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate presupune (şi) ca asemenea excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi respingând ca inadmisibilă excepţia, în mod corect a reţinut tribunalul că această condiţie nu este îndeplinită, câtă vreme (ne)constituţionalitatea normei invocate nu ar putea influenţa soluţia dată în recursul ce poartă asupra unei contestaţii la (cerere cu care tribunalul a fost sesizat) ci, eventual, într-un recurs îndreptat împotriva încheierii de strămutare.

În consecinţă, instanţa a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, recursul fiind respins ca nefondat.