Prin încheierea din data de 14.12.2010, având in vedere faptul ca solutionarea actiunii de partaj depinde de cererea privind constatarea proprietatii celor doua parti asupra constructiei garaj, instanta a dispus disjungerea celui de-al doilea capat de cererea de primul capat de cererea, dispunând suspendarea cauzei nou formate în temeiul art. 244 alin. 1 Cod procedura civila.
Pârâtul ……. nu a depus întâmpinare, însa a invocat oral, prin aparator, exceptia inadmisibilitatii cererii.
Pârâtii Consiliul Local Tulcea si Municipiul Tulcea, prin Primar, au invocat prin întâmpinare exceptia lipsei calitatii procesual pasive, întrucât ei nu sunt proprietarii constructiei respective.
Prin sentinta civila nr. 3095 din 11 octombrie 2011, Judecatoria Tulcea a respins exceptia lipsei calitatii procesual pasive a Consiliului Local Tulcea si pe cea privind lipsa calitatii procesual pasive a Municipiului Tulcea, prin Primar, fiind respinsa totodata si cerere formulata de reclamanta, ca nefondata.
Instanta a constat onorariul definitiv cuvenit expertului ……., desemnat în cauza, în suma de 690 lei.
Pentru a se pronunta astfel, prima instanta a retinut urmatoarele:
Fata de dispozitiile art. 137 alin. 1 Cod procedura civila, instanta s-a pronuntat cu prioritate asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor Consiliul Local Tulcea si Municipiul Tulcea, prin Primar, si care a fost unita cu fondul, întrucât pentru solutionarea pricinii se impunea administrarea de probe comune cu fondul cauzei.
A aratat judecatorul instantei de fond ca, potrivit dispozitiilor art. 489 din Codul civil în vigoare la data promovarii actiunii, proprietatea pamântului cuprinde în sine proprietatea suprafetei si a subfetei lui, retinând astfel ca prevederile legale în materie instituie o prezumtie de proprietate în favoarea proprietarului terenului, astfel încât chiar daca acesta nu a invocat accesiunea asupra constructiei edificate pe terenul sau, ar putea cere realizarea unui drept subiectiv eventual de proprietate asupra constructiei, fapt pentru care instanta a retinut ca Municipiul Tulcea, prin Primar, care a semnat atât contractul de concesiune, cât si cel de închiriere, are calitate procesual pasiva în cauza, întrucât terenul face parte din domeniul privat al statului.
Instanta a mai retinut ca atât contractul de concesiune nr. G 23637/17.09.2003, cât si contractul de închiriere nr. 5908/26.09.1994 are ca parti contractante pe Consiliul Local Tulcea, în calitate de concedent, respectiv locator si numitul ……., în calitate de concesionar, respectiv locatar, astfel încât si Consiliul Local Tulcea are calitatea procesuala pasiva în cauza.
Pentru aceste considerente, instanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, atât a Municipiului Tulcea prin Primar cât si a Consiliului Local Tulcea, ca nefondata.
Pe fondul cauzei, instanta a retinut faptul ca prin contractul nr. G 23637/17.09.2003, numitii ……. (fosta …….) si ……. au concesionat de la Consiliul Local Tulcea suprafata de 13,60 mp teren, situat în Tulcea, ……., având destinatia de “Amenajare coafor cu acces din exterior”.
S-a mai retinut ca, ulterior, acestia nu au respectat destinatia pentru care fusese concesionat terenul si au edificat un garaj pe acea suprafata, fara a avea autorizatie în acesta sens, fapt pentru care au fost sanctionati contraventional prin procesul-verbal din data de 28.09.1993, iar un an mai târziu au încheiat cu Consiliul Local al Municipiului Tulcea un nou contract, de data aceasta de închiriere pentru suprafata de 22,32 mp teren.
Având în vedere ca imobilul cu destinatia garaj a fost ridicat cu materiale proprii de catre ambele parti, s-a solicitat constatarea faptului ca acestia sunt proprietarii de drept ai constructiei.
A aratat judecatorul primei instante ca, potrivit art. 494 din Codul civil, în vigoare la data nasterii situatiei juridice deduse judecatii, daca plantatiile, constructiile si lucrarile au fost facute de catre o a treia persoana cu materialele ei, proprietarul pamântului are dreptul de a le tine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoana sa le ridice.
Daca proprietarul pamântului cere ridicarea plantatiilor si a constructiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a facut; el poate chiar, dupa împrejurari, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vatamarile ce a putut suferi proprietarul locului, iar daca acesta voieste a pastra pentru dânsul acele plantatii si cladiri, el este dator a plati valoarea materialelor si pretul muncii, fara ca sa se ia în consideratie sporirea valorii fondului, ocazionata prin facerea unor asemenea plantatii si constructii. Cu toate acestea, daca plantatiile, cladirile si operele au fost facute de catre o a treia persoana de buna-credinta, proprietarul pamântului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantatii, cladiri si lucrari, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor si pretul muncii, sau de a plati o suma de bani egala cu aceea a cresterii valorii fondului.
Din analiza dispozitiilor legale mai sus mentionate si ansamblul probator administrat, instanta de fond a retinut ca, în cauza, rezulta faptul ca numitii ……. (fosta …….) si ……. au fost constructori de rea credinta în momentul edificarii garajului si ca potrivit art. 12.1 din contractul de concesiune, depus la filele 9-10 dosar, concesionarul, ……., avea obligatia sa realizeze lucrari de investitii numai în baza si cu respectarea stricta a autorizatiei de constructie, precum si a acordurilor si avizelor prevazute de Legea nr. 50/1991.
A apreciat prima instanta ca prin edificarea garajului fara a avea autorizatie de constructie, fiind si sanctionat în acest sens de Primaria Municipiului Tulcea, concesionarul si-a încalcat obligatia prevazuta în contract, fiind astfel un constructor de rea – credinta, întrucât la data ridicarii imobilului, stia ca nu respecta destinatia pentru care a fost concesionat terenul si chiar daca ulterior a fost încheiat un contract de închiriere pentru suprafata de 22,32 mp pe care a fost ridicat garajul, constructorul a ramas de rea credinta în momentul edificarii, lucrarea ramânând în ilegalitate.
A considerat instanta ca din analiza textului art. 494 Cod civil, amintit mai sus, rezulta faptul ca în toate situatiile, constructorul de rea-credinta nu devine proprietarul constructiei ci este, cel mult, titularul unui drept de creanta, constând în valoarea materialelor si pretul muncii, ce poate fi invocat împotriva proprietarului terenului, în momentul în care acesta ar invoca accesiunea imobiliara, în conditiile în care acesta din urma nu solicita ca cel care a edificat constructia sa o desfiinteze pe cheltuiala sa.
Împotriva acestei sentinte civile, în termen legal, a formulat recurs reclamanta ……. (fosta …….), criticând-o ca nelegala si netemeinica
În motivarea recursului, reclamanta a aratat ca instanta de fond a respins cererea stabilind o situatie de fapt care nu numai ca nu are corespondent în realitate, dar este si haotica temporal, aceasta retinând ca initial în 2003 ar fi concesionat terenul pentru “amenajare coafor”, ca în loc de coafor a edificat pe terenul concesionat un garaj, ca în anul 1993 (deci cu 10 ani înaintea concesionarii si ridicarii garajului a fost sanctionata contraventional, iar în anul 1994 a încheiat cu Consiliul Local Tulcea un nou contract, de data aceasta de închiriere, pe o suprafata mai mare.
Sustine recurenta-reclamanta ca aceasta situatie de fapt retinuta de instanta de fond este departe de a fi conforma realitatii, aceasta sprijinindu-se pe un înscris ce nu avea legatura cu cauza (contractul de concesiune din anul 2003 ) si, de asemenea, aceasta a ignorat pozitia pârâtelor fata de constructia respectiva.
Arata recurenta-reclamanta ca, initial, actiunea avea doua capete de cerere ce au fost ulterior disjunse în prezenta cauza si o cerere de partajare a bunurilor comune dobândite de fostii soti în timpul casatoriei.
Referitor la contractul de concesiune nr. 23637 din 17.09.2003 încheiat de parti cu Consiliul local Tulcea privind concesiunea de 13,60 mp pentru “amenajare coafor cu acces din exterior”, precizeaza ca acesta privea extensia facuta apartamentului partilor, fiind deci o constructie în cu totul alta locatie decât garajul, documentul fiind depus pentru a servi cererii de partaj.
Sustine recurenta-reclamanta ca, în realitate, a ridicat în 1993 pe terenul municipiului Tulcea si în apropierea blocului o constructie cu destinatia de garaj si fiindca ridicarea constructiei s-a facut fara autorizatie, au fost sanctionati contraventional prin procesul-verbal din data de 28 septembrie 1993.
Pentru intrarea în legalitate, pârâtele au încheiat un an mai târziu contractul de închiriere nr. 5908 din 26.09.1993, închiriindu-se suprafata garajului, respectiv 22,32 mp, cu începere de la 1 ianuarie 1994 pe perioada nedeterminata, închirierea fiind si acum în vigoare.
Considera recurenta-reclamanta ca prin închirierea terenului cu mentiunea expresa “cu destinatia garaj”, recunoasterea constructiei proprietatea sa este mai mult decât evidenta si aceeasi soarta au avut-o si garajele învecinate, ridicate în acelasi conditii.
Un alt motiv de critica a hotarârii instantei de fond este faptul ca aceasta a ignorat pozitia pârâtelor Consiliul Local Tulcea si Municipiul Tulcea din întâmpinare, prin care au recunoscut ca garajul este proprietatea sotilor.
Arata recurenta-reclamanta ca, la fila 25 din dosarul cauzei, pârâtele au formulat întâmpinare, în care se invoca, în principal, exceptia lipsi calitatii pasive a acestora, pârâtele facând si o afirmatie de natura a clarifica pozitia acestora fata de garaj: “solicitam aceasta…motivat de faptul ca noi nu suntem proprietarii constructiei respective, aceasta fiind edificata de sotii …….”.
Considera recurenta-reclamanta ca dispozitiile art. 489 din fostul privind accesiunea imobiliara nu sunt aplicabile în cauza, întrucât doctrina si practica judiciara au statuat ca pentru a fi aplicabile aceste dispozitii legale, proprietarul terenului are latitudinea de a invoca accesiune sau poate opta pentru plata de despagubiri, iar pârâtele nu s-au manifestat în acest sens.
Sustine recurenta-reclamanta ca, dimpotriva, în anul 1994, un an mai târziu ridicarii garajului, a fost încheiat un contract de închiriere a terenului aferent acestuia, cu “destinatia garaj”, si apreciaza ca aceasta este o recunoastere ca respectiva constructie a fost edificata de ea cu efort propriu si, totodata, o acceptare de catre proprietar a situatiei.
Mai arata recurenta-reclamanta ca, în cursul procesului, pârâtele au recunoscut ca garajul este proprietatea lor, nefiind interesate de a uza în vreun fel de dispozitiile privind accesiunea imobiliara, asa cum nu au fost timp de 18 ani de zile.
Examinând hotarârea atacata sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât si din oficiu, se retine ca recursul este neîntemeiat pentru urmatoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 129 al 5 Cod pr. civila judecatorii au îndatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului în cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, în scopul pronuntarii unei hotarâri temeinice si legale
În cauza, instanta de fond a stabilit corect situatia de fapt si, de asemenea, a aplicat prevederile legale in materie.
Conform dispozitiilor art. 489 din Codul civil, în vigoare la data promovarii actiunii, proprietatea pamântului cuprinde în sine proprietatea suprafetei si a subfetei lui.
Prin urmare, prevederile legale în materie instituie o prezumtie de proprietate în favoarea proprietarului terenului, astfel încât, chiar daca acesta nu a invocat accesiunea asupra constructiei edificate pe terenul sau, ar putea cere realizarea unui drept subiectiv, eventual de proprietate asupra constructiei, fapt pentru care instanta retine ca Municipiul Tulcea, prin Primar, care a semnat atât contractul de concesiune, cât si cel de închiriere, are calitatea procesual-pasiva în cauza, terenul facând parte din domeniul privat al statului.
Se mai retine ca atât contractul de concesiune nr. G 23637/17.09.2003, cât si contractul de închiriere nr. 5908/26.09.1994, are ca si parti contractante pe Consiliul Local Tulcea, în calitate de concedent, respectiv locator si numitul ……., în calitate de concesionar, respectiv locatar, astfel încât si Consiliul Local Tulcea are calitatea procesuala pasiva în cauza.
Din probele administrate în cauza, se retine faptul ca prin contractul nr. G 23637/17.09.2003, numitii ……. (fosta …….) si ……. au concesionat de la Consiliul Local Tulcea suprafata de 13,60 mp teren, situat în Tulcea, ……., având destinatia de “Amenajare coafor cu acces din exterior”.
Ulterior, acestia nu au respectat destinatia pentru care fusese concesionat terenul si au edificat un garaj pe acea suprafata, fara a avea autorizatie in acesta sens, fapt pentru care au si fost sanctionati contraventional prin procesul-verbal din data de 28.09.1993, iar un an mai târziu au încheiat cu Consiliul Local al Municipiului Tulcea un nou contract, de data aceasta de închiriere pentru suprafata de 22,32 mp teren.
Întrucât imobilul cu destinatia garaj a fost ridicat cu materiale proprii de catre ambele parti s-a solicitat constatarea faptului ca acestia sunt proprietarii de drept ai constructiei.
În raport de prevederile art.494 Cod civil în vigoare la data nasterii situatiei juridice deduse judecatii si de probele administrate în cauza, se retine ca numitii ……. (fosta …….) si ……. au fost constructori de rea-credinta în momentul edificarii garajului.
Potrivit prevederilor art. 12.1 din contractul de concesiune depus la filele 9-10 dosar, concesionarul, ……., avea obligatia sa realizeze lucrari de investitii numai în baza si cu respectarea stricta a autorizatiei de constructie, precum si a acordurilor si avizelor prevazute de Legea nr. 50/1991.
Însa, edificând garajul, fara a avea autorizatie de constructie, a fost si sanctionat în acest sens de Primaria Municipiului Tulcea, întrucât concesionarul si-a încalcat obligatia prevazuta în contract, fiind astfel un constructor de rea-credinta, deoarece la data ridicarii imobilului, stia ca nu respecta destinatia pentru care a fost concesionat terenul.
Chiar daca ulterior a fost încheiat un contract de închiriere pentru suprafata de 22,32 mp pe care a fost ridicat garajul, constructorul a ramas de rea-credinta în momentul edificarii, lucrarea ramânând în ilegalitate.
Din prevederile art. 494 Cod civil, rezulta faptul ca în toate situatiile, constructorul de rea-credinta nu devine proprietarul constructiei ci este, cel mult, titularul unui drept de creanta, constând în valoarea materialelor si pretul muncii, ce poate fi invocat împotriva proprietarului terenului, în momentul în care acesta ar invoca accesiunea imobiliara, în conditiile în care acesta din urma nu solicita ca cel care a edificat constructia sa o desfiinteze pe cheltuiala sa.
Pentru aceste considerente, hotarârea instantei de fond fiind temeinica si legala, vazând si dispozitiile art. 312 Cod pr. civila, va fi respins recursul, ca nefondat
