Prin cererea introductivă, reclamanta RL a solicitat obligarea pârâţilor FM, PD, MF, AM-C, VC-E, KA, KE, LS, Municipiul Tg. Mureş, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 1, 2,3,8,11,12,14 din imobilul situat în municipiul Tg. Mureş, str. Horea, nr. 2, precum şi întabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate.
În susţinerea cererii reclamanta a arătat că cele şapte apartamente care fac obiectul revendicării au format proprietatea autorului său Vulcu Eugen, fiind naţionalizate de statul comunist în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Titul statului nu este valabil, în acest sens s-a pronunţat instanţa, pârâţii dobândind bunurile de la un neproprietar, titlul reclamantei, provenind de la adevăratul proprietar este preferabil titlului pârâţilor.
Este întemeiată această argumentaţie pe practica judiciară a instanţelor interne, fiind invocată Decizia nr. 73/1995, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Calitatea procesuală pasivă a Municipiului Tg. Mureş rezultă din art. 36 alin.1 din Legea nr. 18/1991 având în vedere că în cartea funciară figurează şi Statul Român, iar terenurile au trecut în proprietatea unităţii administrativ teritoriale.
Valoarea imobilului a fost apreciată iniţial la 1.400.000 lei,ulterior la 4200000 lei.
Municipiul Tg.Mureş a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca inadmisibilă, căci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, întemeiată pe prevederile dreptului comun nu mai poate fi primită, cei interesaţi având calea legii speciale. De această procedură specială reclamanta a beneficiat, fiind emisă Dispoziţia nr. 1279/21.10.2002 a Primarului Municipiului Tg. Mureş, prin care s-a admis în parte cererea reclamantei RL, fiind restituite în natură în temeiul Legii nr. 10/2001 apartamentele nr. 4,5,6,7,9,10,13 din imobilul situat în Tg. Mureş, str. Horea, nr. 2, împreună cu pivniţa şi terenul aferent acestora.
Reclamanta a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare, dar prin hotărâri judecătoreşti irevocabile acestea au fost menţinute (Sentinţele civile nr. 4603/2003, 4601/2003, 4602/2003, 4994/2003, 3096/2003, 4370/2003, 4369/2003). Astfel, ap. I formează proprietatea pârâtei FM, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 887/1997, apartamentul nr. 2, proprietatea pârâtului Pascu Ioan, în temeiul contractului nr. 925/1997, apartamentul nr. 3, a lui MF cu contractul nr. 72/1998, apartamentul nr. 8, proprietatea Amza E, în temeiul contractului nr. 955/1997, ap.11 proprietatea pârâtei KA, în temeiul contractului nr. 915/1997, ap.12 proprietatea pârâtei KE, în temeiul contractului nr. 913/1997, ap.14 proprietatea Finta Sofia, în temeiul contractului nr. 899/1997.
Ca efect al menţinerii acestor contracte pârâtul Municipiul Tg. Mureş a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Terenul aferent apartamentelor vândute este reglementat de prevederile Hotărârii Consiliului Local nr. 435/18.12.2007, care reglementează dreptul de achiziţie al acestuia de către dobânditorii apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Reclamanta a mai promovat o cerere pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la acest imobil, în dosarul nr. 4772/320/2006 al Judecătoriei Tg. Mureş,
Pârâtul PD a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii introductive. A susţinut că nu e posibilă revendicarea în condiţiile în care nu a fost declarată anterior nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor şi nu s-a obţinut radierea din cartea funciară a acestora, în condiţiile a Legii nr. 7/1996. În opinia acestuia, în condiţiile în care titlul său a fost consolidat prin respingerea irevocabilă a demersurilor reclamantei, despăgubirea revine integral Statului, dar nu în cadrul acestei cereri.
Pârâta FM a formulat în mai multe rânduri întâmpinare invocând o serie de excepţii, a lipsei calităţii procesuale pasive, nefiind proprietara imobilului, a necompetenţei materiale întemeiată pe prevederile art. 14 din Legea nr. 112/1995. În privinţa excepţiei tardivităţii cererii a invocat prevederile art.14 din Legea nr. 112/1995, termenul de 6 luni prevăzut de legiuitor în vederea depunerii de cereri de către persoanele îndreptăţite fiind împlinit.
Excepţia autorităţii de lucru judecat este întemeiată pe soluţiile de respingere care tardive a cererilor promovate de reclamantă.
Pârâta susţine că a dobândit apartamentul nr.1 prin contractul nr. 887/1997, iar în 10 septembrie 2007 l-a transmis prin vânzare către Fiscutean Mirela, care domiciliază în acest imobil.
Reclamanta a completat cererea introductivă, (f.48) prin introducerea în cauză a pârâtei Fiscutean Mirela, în contradictoriu cu care a solicitat lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu, precum şi întabularea în cartea funciară a dreptului său de proprietate. Cu acelaşi prilej a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei FM.
Pârâta FM a formulat concluzii scrise pentru termenul din 27 mai 2008 şi din 19 iunie 2008 prin care a reiterat excepţiile din întâmpinare, iar pentru termenul din 30.09.2010 a formulat note de şedinţă invocând inadmisibilitatea cererii, pe cale de excepţie, însoţite de copia recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României.
Pârâţii KA, KE şi Lakazos Sandor au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii ca nefondate. Aceştia invocă în apărare calitatea lor de proprietar asupra apartamentelor nr. 11,12 şi 14, din str. Horea nr. 2, dobândite prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, invocă buna-credinţă la momentul achiziţionării acestor apartamente, fundamentată pe prevederile art. 25 din Legea nr. 115 din 1938, art. 31 alin.2 din Legea nr. 7/1996.
Susţine că prezentul demers al reclamantei este inadmisibil de vreme ce acţiunea în revendicare este îndreptată împotriva posesorului neproprietar or, în această cauză pârâţii sunt atât posesorii acestor apartamente cât şi proprietari. Acest drept de proprietate este înscris în cartea funciară de mai bine de 10 ani, interval de timp în care au posedat bunul cu bună credinţă, iar potrivit art. 27 din Legea nr. 115/1938 aceste drepturi reale sunt susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune.
Buna credinţă izvorăşte în acest caz şi din faptul că reclamanta a optat pentru despăgubirea prin echivalent cu ocazia aplicării Legii nr. 112/1995 şi din neatacarea acestor contracte de vânzare-cumpărare în termenul legal instituit de Legea nr. 10/2001.
În probaţiune au fost administrate înscrisuri: copia certificatului de moştenitor de calitate a reclamantei după Vulcu Eugen (f.4), extras din Anexa la Decretul nr. 92/1950 eliberat de Arhivele Naţionale (f.5), copie a cărţii funciare colective nr. 90213 Tg. Mureş (f.6-10), contractul de vânzare-cumpărre nr. 887/1997 (f.19-21), extras CF 90204/I Tg. Mureş, (f.22-23), contractul de vânzare-cumpărare încheiat între FM şi Fiscutean Mirela (f.24), încheierea Biroului de şi publicitate imobiliară nr. 51658 din 10.09.2007 (f.25), Decizia nr. 1472/R/29.09.2006 a Curţii de apel Tg. Mureş (f.26-27), Decizia nr. 302/R/2008 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş în dosarul nr. 3341/102/2007 (f.93-94), Decizia nr. 979/R/2004 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş în dosarul nr. 1825/2004/C (f.95-97), Sentinţa civilă nr. 3100/03.06.2008 în dosarul nr. 4772/320/2006 al Judecătoriei Tg.Mureş (f.18-19-dos Judecătorie), minuta Sentinţei 1911/2008 în dosarul 3344/102/2007 prin care s-a respins contestaţia formulată de RL împotriva pârâţilor Fiscutean Mirela şi S.C. Locativ S.A. (f.3-dos 511.01/102/2008), copia deciziei IC.C.J. nr. 33/2008 (f.5-11), Sentinţa civilă nr. 1911/2008 pronunţată în dosarul nr. 3344/102/2007 al Tribunalului Mureş, Sentinţa civilă nr. 1866/2008 în dosar nr. 3340/102/2007 al Tribunalului Mureş, (f.45-46), certificatul de deces MF (f.71), certificatul de naştere, actul de identitate şi certificatul de moştenitor nr. 113/2008 pentru pârâta Chiţacu Gabriela (f 74-75).
La termenul din 22.04.2008 a fost dispusă ataşarea dosarului nr. 1281/2006/C al Curţii de Apel Tg. Mureş.
La termenul din 13.01.2009 preşedintele completului a formulat cerere de abţinere admisă, fiind format în 15.01.2008 dosarul nr. 511.01/102/2008.
Instanţa, la termenul din 27.04.2009, a admis cererea reclamantei şi, conform prevederilor art. 243 alin.1 pct.1 C.pr.civ., a dispus introducerea în cauză a pârâtei Chiţacu Gabriela, moştenitoarea pârâtului decedat, MF.
La termenul din 26.10.2009 a fost suspendată judecata în temeiul prevederilor art. 244 alin. 1 pct.1 până la soluţionarea în mod irevocabil a dosarelor nr. 3340/102/2007, 3338/102/2007, 3343/102/2007, 3344/102/2007. Dosarul a fost repus pe rol în 13 septembrie 2010.
La termenul din 11.10.2010 au fost puse în discuţia părţilor excepţiile invocate de părţi.
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine:
În privinţa excepţiilor procesuale invocate de părţi.
Potrivit prevederilor art. 137 alin.1 C pr. civilă instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra acestora, şi văzând că acestea sunt excepţii de fond, ordinea de soluţionare va fi determinată folosind criteriul efectelor pe care acestea tind să le realizeze.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de KA, KE, LS şi Mun. Tg. Mureş instanţa apreciază că inadmisibilitatea nu reprezintă o excepţie, ci un efect al unei neregularităţi procedurale, o anumită modalitate de respingere a cererii.
Pârâţii, solicitând respingerea acţiunii ca inadmisibilă, au avut în vedere principiul potrivit căruia odată aleasă o cale (vizată fiind cea a contestaţiei în temeiul Legii speciale nr. 10/2001) nu poate fi permisă o alta (aceea a dreptului comun, potrivit art. 480 C civil.)
Însă, instanţa apreciază că o astfel de cerere în revendicare prin compararea titlurilor poate şi trebuie analizată, însă chiar în acord cu prevederile legale invocate şi cu îndrumările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 ale I.C.C.J (ale cărei prevederi vor fi urmărite în continuare) şi, care nu permit excluderea de plano a unei astfel de cereri.
În concluzie această chestiune a inadmisibilităţii nu poate fi primită.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei FM, excepţie invocată atât de această parte, cât şi de reclamantă, instanţa o apreciază ca fiind întemeiată, având în vedere, pe de-o parte, obiectul cauzei-revendicare prin compararea titlurilor şi, pe de altă parte, faptul că persoanele atrase în judecată invocă drepturi proprii asupra acestui imobil.
Invocând compararea titlurilor, reclamanta, a înţeles să îşi îndrepte demersul judiciar împotriva aceluia care invocă un drept propriu asupra aceluiaşi bun, în cauză această calitate justificând-o succesorul cu titlul particular, Fiscutean Mirela (atrasă în calitate de pârâtă) şi nu pârâta FM.
Căci, pe parcursul soluţionării cauzei, această pârâtă a demonstrat transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.1 din imobilul ce face obiect al litigiului către Fiscutean Mirela (f.24-25 dosar 511/102/2008 al Tribunalului Mureş), încetând astfel, în privinţa ei, calitatea de persoană împotriva căreia se poate acţiona.
În concluzie, instanţa va admite această excepţie iar, ca efect al acestei soluţii, apreciază că excepţiile care au vizat necompetenţa materială, tardivitatea introducerii cererii, autoritatea de lucru judecat, timbrarea cererii, inadmisibilitatea cererii invocate de această persoană, fără calitate procesuală pasivă, vor fi respinse ca fiind invocate de o persoană care nu are calitatea de parte.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Tg. Mureş instanţa are în vedere faptul că această parte a înstrăinat integral părţile din imobil pe care le deţinea, aceasta fiind raţiunea pentru care reclamanta a iniţiat acest demers împotriva subdobânditorilor. Având în vedere aceeaşi raţiune reţinută cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei FM, cât şi poziţia reclamantei, care a lăsat la aprecierea instanţei modul de soluţionare al excepţiei, instanţa apreciază că în cadrul revendicării prin verificarea comparativă a titlurilor părţilor, Municipiul Tg. Mureş, nu mai justifică o calitate procesuală în cauză.
Scurtă prezentare a stării de fapt. Titlul reclamantei. Titlurile pârâţilor.
Comparaţia acestor titluri din perspectiva dreptului intern aplicabil.
Reclamanta, în calitate de succesoare a proprietarului tabular al imobilului situat în Tg. Mureş, str. Horea, nr. 2 a parcurs procedura specială instituită de Legea nr.112/1995, finalizată cu acordarea în favoarea acesteia de despăgubiri în sumă de 225.718.800 rol, sumă nesolicitată la plată.
Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, care permitea în anumite condiţii restituirea în natură a bunurilor imobile preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, reclamanta a declanşat procedurile administrative vizând restituirea în natură a bunului imobil, proceduri finalizate prin emiterea Dispoziţiei Primarului municipiului Tg.Mureş, cu numărul 1279/2002.
S-a dispus restituirea unei părţi din imobil, respectiv a apartamentelor neînstrăinate, nr. 4,5,6,7,9,10 şi 13 împreună cu terenul aferent şi pivniţă.
Pentru apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a propus de către unitatea deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri.
Împotriva acestei Dispoziţii reclamanta a introdus contestaţii, întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, fiind formate dosarele nr. 3338/102/2007 (MF, vizând ap. nr. 3), nr. 3339/102/2007 (LS, moştenitor al cumpărătoarei Finta Sofia, pentru apartamentul nr. 14), nr. 3340/102/2007 (KE, pentru ap. nr. 12); 3341/102/2007 (PD, moştenitor al cumpărătoarei Pascu Ioana pentru ap. nr. 2), nr. 3342/102/2007 (Konnerth Ana, pentru ap.nr. 11), nr. 3343/102/2007 (AM C şi Voinea Cornelia E, pentru apartamentul nr. 8) şi nr. 3344/102/2007 (Fiscutean Maria, pentru ap. nr. 1), toate respinse în mod irevocabil.
Simultan cu declanşarea procedurilor judiciare întemeiate pe prevederile legii speciale nr. 10/2001, reclamanta a iniţiat demersuri pentru desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare, toate cererile fiind respinse în mod definitiv şi irevocabil ca prescrise.
Împotriva Municipiului Tg. Mureş, reclamanta s-a îndreptat pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului. Această cerere este admisă, în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimitere spre rejudecare, ocazie cu care instanţa a constatat că titlul în baza căruia Statul Român a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. colectiv nr. 90213 Tg. Mureş, nr. top. 686/1, 686/2, situat în Tg. Mureş, str. Horea nr. 2, jud. Mureş, constând în casă de cărămidă cu 4 corpuri şi teren aferent, nu constituia titlu valabil. (Sentinţa nr. 3100 din 03.06.2008, rămasă irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, pronunţată în dosarul nr. 4772/320./2006 al Judecătoriei Tg. Mureş).
Nu s-a dispus prin dispozitivul hotărârii şi restituirea bunului.
Pârâţii, pe de altă parte invocă un drept de proprietate asupra acestor bunuri, izvorând din contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu Municipiul Tg. Mureş, unitatea administrativ-teritorială în raza cărei se aflau acestea. Aceştia şi-au evidenţiat dreptul de proprietate în cartea funciară (f.6-8 -dosarul 511/102/2008 al Tribunalului Mureş)
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost menţinute în mod definitiv şi irevocabil de către instanţele judecătoreşti în dosarele nr. 4603/2003, 4601/2003, 4602/2003, 4994/2003, 3096/2003, 4370/2003 şi 4369/2003, 1299/2003 (ataşat) aspecte afirmate de municipiu şi de pârâţi, prin întâmpinare şi necombătute de reclamantă, care prin însăşi demersul său, ce presupune compararea titlurilor, înţelege că pârâţii deţin titluri asupra acestor bunuri.
Norme de drept intern incidente.
Art. 480 şi 481 C civil: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
Legea nr. 112 din 25 noiembrie 1995, pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului:
Art. 9
Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.
Legea nr. 10 din 2001
Art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001 (în vigoare la momentul introducerii cererii în revendicare, el fiind abrogat prin Legea nr. 1/2009) „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.”
Art. 18 lit. c „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri:…imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale”.
Art. 45 (forma în vigoare la data introducerii acestei cereri) „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă….. (5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Codul civil nu reglementează în mod expres acţiunea în revendicare, revenind doctrinei şi practicii judiciare misiunea de a defini acest mijloc de apărare a dreptului de proprietate şi de a contura regimul juridic al acesteia.
În ipoteza în care, atât reclamantul, cât şi pârâtul au titluri scrise care emană de la autori diferiţi, situaţia din speţa de faţă, practica judiciară, în mod constant a propus compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile.
Analizând titlul opus de către reclamantă pârâţilor, în contextul legislaţiei interne incidente, instanţa concluzionează că reclamanta nu justifică un titlu de proprietate asupra apartamentelor nr. 1, 2, 3, 8, 11, 12, 14 din imobilul situat în municipiul Tg. Mureş, str. Horea, nr. 2.
Căci întregul bun situat în Tg. Mureş, str. Horea nr. 2, a ieşit din patrimoniul autorului reclamantei, prin naţionalizare.
Asupra unei părţi din bun s-a dispus restituirea în natură în cadrul procedurii speciale căci, legiuitorul în încercarea de a reglementa situaţia juridică a bunurilor preluate de stat înainte de anul 1989, prin intermediul Legii nr. 10/2001 a statuat că fostul proprietar poate dobândi posesia doar asupra părţilor nerestituite din imobil, pentru cele care au format obiect al înstrăinării, fiind prevăzută posibilitatea unei restituiri în echivalent (art. 18 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001).
În concluzie, în condiţiile Legii nr. 10/2001, asupra apartamentelor nr. 1, 2, 3, 8, 11, 12, 14 acesteia i-a fost recunoscut un drept la despăgubire, nu un drept de proprietate.
Hotărârea, pronunţată în acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului (Sentinţa civilă nr. 3100/2008), nu constituie titlu din perspectiva legislaţiei invocate şi nu anihilează expres şi direct efectele titlurilor pârâţilor, nici nu ordonă restituirea în natură.
Aceştia din urmă, însă, potrivit legislaţiei interne justifică un titlu de proprietate, dobândit, în condiţii legale, a cărui valabilitate a fost menţinută, în mod irevocabil, prin respingerea cererilor în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare (art. 45 din Legea nr. 10/2001) Atât în jurisprudenţa instanţelor naţionale, cât şi în cea a C.E.D.O. s-a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului, constituit în baza legii şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, (cazul de faţă) este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În sfârşit, din perspectiva prevederilor art. 329 al Codului de procedură civilă, potrivit căruia, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe, trebuie avute în vedere şi soluţiile adoptate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) cu privire la admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001
În privinţa acestei chestiuni Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat deja cu putere obligatorie că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (Cauza Brumărescu contra României – 1997 ş.a.). s.n.
În continuare, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decide că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”….iar „atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul”.
S-a avut în vedere că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate astfel încât, „persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (în acest sens cauza Pincova şi Pinc contra Republica Cehă; cauza Raicu contra România)”.
Verificarea comparativă a titlurilor părţilor în acţiunea tipică în revendicare nu se poate limita doar la acordarea prevalenţei titlului celui deposedat nelegitim de către stat fără a analiza şi situaţia terţului dobânditor al bunului, care la rândul său are un bun protejat de Convenţia europeană a drepturilor omului. „Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti. În acest punct, Curtea aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală”- Decizia 33/2008 I.C.CJ.
În acest context legislativ şi jurisprudenţial conturat după apariţia Legii nr. 10/2001 şi după publicarea Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J, instanţa apreciază că reclamanta nu justifică un titlu de proprietate cu privire la partea din imobil asupra căreia nu s-a dispus restituirea în natură, situaţie în care acţiunea în revendicare nu poate fi exercitată cu succes împotriva pârâţilor, care invocă un titlu validat pe cale judecătorească, cererea acesteia întemeiată pe prevederile art. 480 C civil, urmând a fi respinsă.
Neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului. Existenţa unui bun al reclamantei, din perspectiva prevederilor art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Continuând analiza din perspectiva conformităţii legislaţiei interne cu Convenţia europeană a drepturilor omului, conform îndrumărilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J., instanţa reţine că, în primul rând, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale” (a), cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puţin „speranţa legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate (Kopecky contra Slovaciei)(b).
(a)
Observând semnificaţia autonomă acordată noţiunii de „bunuri” şi criteriilor reţinute în jurisprudenţa Curţii, instanţa constată că în situaţia în care printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului, existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială (Atanasiu şi alţii împotriva României).
Hotărârea judecătorească invocată de reclamantă (Sentinţa civilă nr. 3100/2008), deşi constată nevalabilitatea titlului Statului Român în baza căruia a dobândit imobilul, ea nu constituie un titlu executoriu în vederea restituirii apartamentelor nr. 1, 2,3,8,11,12,14.
C.E.D.O. a apreciat că, în această situaţie, imobilele litigioase nu pot constitui „un bun actual” în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1, de care fostul proprietar să se poată prevala (Atanasiu şi alţii împotriva României).
Curtea a reţinut în continuare că s-a născut însă un drept la despăgubire, în condiţiile în care erau îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naţionalizarea ilegală a bunului şi proba calităţii de moştenitor al proprietarului iniţial.
(b)
În jurisprudenţa CEDO o creanţă a fost considerată drept o „valoare patrimonială”atunci când are o bază suficientă în dreptul intern şi este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a tribunalelor (Kopecky contra Slovaciei)
C.E.D.O. a mai constat şi că, de la intrarea în vigoare a Legii 10/2001, mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care se finalizează prin restituirea bunului sau prin acordarea unei despăgubiri.
Transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie (Legea nr. 10/2001) şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
La momentul sesizării municipalităţii cu notificarea în vederea restituirii bunului şi ulterior la momentul sesizării instanţei cu acţiunea în revendicare, creanţa nu putea fi considerată suficient de stabilă pentru a fi calificată drept o „valoare patrimonială”, deoarece era condiţionată de posibilitatea ca bunul să poată fi restituit în natură. (Ionescu şi Mihăilă împotriva României Caracas c României paragraf 47 şi următ). De asemenea, jurisprudenţa era constantă în sensul respingerii acţiunilor în revendicare. Curtea reţine în mai multe decizii că, după apariţia acestui act normativ reparatoriu, Legea nr. 10/2001, a intervenit un reviriment al jurisprudenţei naţionale în privinţa cererilor în revendicare introduse de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului, care au început să fie respinse în mod constant (Păduraru c. România, paragraf. 44-47).
Aşadar, trebuie concluzionat că reclamanta nu avea nici o speranţă legitimă de a i se recunoaşte un drept de proprietate asupra acestei părţi din imobil.
În schimb, atât potrivit jurisprudenţei interne, cât şi celei europene instanţa apreciază că reclamanta poate fi beneficiara unui drept la despăgubiri, însă nefiind învestită cu o cererea subsidiară pentru acordarea acestora, într-un cadru procesual adecvat, nu va putea continua analiza în privinţa acestui drept.
Având în vedere toate cele mai sus reţinute, va dispune respingerea cererii ca neîntemeiată.
