2. Clauze abuzive. Sancţiune. Cerere de înaintare întrebări preliminare către C.J.U.E. Cerere de suspendare a judecăţii.
Împrejurarea că Curtea a pronunţat deja o hotărâre cu titlu preliminar privind aceeaşi chestiune, reprezintă un motiv care înlătură obligativitatea instanţei naţionale de sesizare a Curţii.
Directiva ( Consiliului European) nu beneficiază de efect direct orizontal şi, prin urmare, prevederile sale nu pot fi invocate direct înaintea normelor naţionale şi nu pot înlătura de la aplicare o normă naţională, o eventuală transpunere defectuoasă îndreptăţind instanţele naţionale să procedeze doar la o interpretare a normelor naţionale în lumina prevederilor directivei.
Conform art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb şi la exprimarea în mod clar şi inteligibil a respectivelor clauze. De altfel, prin hotărârea CJCE din cauza Murciano Quintero, s-a stabilit că instanţa este obligată să verifice din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv.
( Trib. Dolj, secţia a II a civilă, Dec. nr. 519/05.12.2011)
Prin cererea formulată la data de 05.11.2010, reclamanţii C A şi C N au chemat în judecată pe pârâta SC V R SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate ca sunt abuzive clauzele prevăzute de art. 3 lit. d), art. 5 lit. a), art. 8.1 lit. c) şi d) şi art. 10.2 din convenţia de credit nr. 0112063/13.07.2007, restituirea comisionului de risc în cuantum de 799 euro sau echivalentul în lei a sumei de 3.423 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că între părţi s-a încheiat convenţia de credit nr. 0112063/13.07.2007, potrivit căreia reclamanţii au împrumutat suma de 34.000 euro pe o perioadă de 360 luni.
În aceasta convenţie de credit s-a prevăzut, la art. 3 lit. d), că banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata astfel aplicată urmând a se aplica de la data comunicării.
Prevederile art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit au un caracter abuziv, întrucât majorarea dobânzii fixe, nu a fost negociată direct cu consumatorul, convenţia semnată fiind una standard.
În ceea ce priveşte art. 5 lit. a) din convenţie, referitor la plata de către reclamanţi a comisionului de risc, reclamanţii au apreciat ca acest comision este perceput nelegal, întrucât convenţia încheiată reprezintă un credit cu garanţie imobiliară cu o valoare de 200 % din creditului acordat. Mai mult decât atât, s-a încheiat chiar o cu un asigurător agreat de bancă, fiind acoperite practic toate riscurile.
Reclamanţii au învederat că şi prevederile art. 8.1 lit. c) şi d) şi art. 10.2 din convenţia de credit nr. 0112063/13.07.2007 sunt abuzive, întrucât exclud prin modul în care sunt formulate posibilitatea verificării condiţiilor pe care le cuprind, creând totodată un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, 2, 4, 13 şi 14 din Legea nr. 193/2000, republicată, art. 948 alin. (4) şi art. 966 C.civ., convenţia de credit nr. 0112063/13.07.2007.
Pârâta SC V R SA Bucureşti a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile prematurităţii formulării cererii în raport de dispoziţiile art. 720 ind. 1 C.p.c. şi a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. A aratat, in esenţa, ca reclamanţii au luat cunoştinţa si au semnat conventia de credit, declarând ca sunt de acord cu clauzele contractuale, iar majorarea ratei dobânzii curente este in conformitate cu clauzele însuşite de catre parti.
În acelaşi sens, s-a sustinut ca reclamanţii au fost de acord cu plata comisionului de risc, pe toata durata creditului, convenţiile legal făcute avand putere de lege intre partile contractante, conform art. 969 C.civ.
Prin sentinţa nr. 1063/21.01.2011 Judecătoria Craiova a respins excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare şi a admis în parte cererea reclamanţilor, respectiv s-au constatat abuzive clauzele prevăzute de art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din convenţia de credit nr. 0112063/13.07.2007 , s-a dispus anularea acestor clauze, a fost respinsă cererea privind constatarea ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute la art. 8.1 lit. c) şi d) şi art. 10.2 din aceeaşi convenţie de credit şi a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma încasată drept comision de risc, în cuantum de 799 CHF sau echivalentul în lei a sumei de 3.423 lei şi la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut că în fapt, între pârâtă, în calitate de bancă, pe de o parte şi reclamanţi pe de altă parte, în calitate de împrumutaţi, s-a încheiat convenţia de credit nr. 0112063/13.07.2007.
În convenţia de credit a fost inserată clauza prevăzută în art. 3 lit. d), cu privire la data ajustării dobânzii, potrivit căreia, „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul intervenirii unor schimbări semnificative, pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
Convenţia de credit reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, întrucât pârâta are calitatea de comerciant, iar reclamanţii au calitatea de consumatori.
Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 menţionate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Se reţine faptul că aspectele echivoce cuprinse în clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale au caracter abuziv, întrucât nu au fost negociate direct cu consumatorii.
Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”.
În alineatul 2 din acelaşi articol, se arată că ”in caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.
Conform alineatului 3 din acelaşi articol, ”se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.
Clauza prevazuta la art. 3 lit. d) este in totala contradicţie cu cea prevazuta la lit. a) a aceluiaşi articol, urmand ca, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, interpretarea sa fie facuta in favoarea reclamanţilor.
Clauza prevazuta la art. 3 lit. d) din convenţie oferă paratei dreptul discreţionar de a revizui in mod unilateral rata dobânzii curente, fara o negociere prealabila cu clienţii, care urmeaza sa fie doar instiintati.
Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, in principiu, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii in mod unilateral nu este abuziva, cu conditia ca acest lucru sa se faca in baza unui motiv întemeiat, prevăzut in contract si, totodată, cu conditia informării imediate a clientului, care sa aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Motivul invocat de parata l-a reprezentat intervenirea unor schimbări semnificative pe piaţa monetara. Acest „motiv întemeiat” trebuie sa reprezinte o situaţie clar descrisa, caracterizata prin previzibilitate, astfel incat consumatorii sa poată anticipa consecinţele ce s-ar produce in situatia intervenirii respectivei situaţii.
În plus, pentru ca o astfel de clauza sa nu fie abuziva, ar trebui in mod obligatoriu prevazuta in contract si posibilitatea consumatorului de a rezilia de indata contractul.
Or, in lipsa unei astfel de stipulaţii exprese, clauza analizata este abuziva.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, instanţa urmează să constate că art. 3 lit. d) din convenţia de credit nr. 0112063/13.07.2007 reprezintă clauză abuzivă, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 si, in baza prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, va dispune anularea clauzei abuzive reprezentate de art. 3 lit. d) din convenţia de credit menţionată mai sus.
Referitor la clauza de la art. 5 lit. a), privind comisionul de risc din secţiunea”condiţii speciale” din convenţia de credit încheiata între reclamanţi şi pârâta, precum şi restituirea sumelor încasate de bancă drept comision de risc, instanta retine ca nici in privinţa acestei clauze nu s-a facut dovada negocierii directe cu reclamanţii.
În acest sens, art. 4 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
În speta, observând conventia de credit intervenita intre reclamanţi si parata, este evident ca aceasta convenţie cuprinde clauze prestabilite de catre împrumutător, fara ca împrumutatul sa aibă posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca.
Totodata, instanta retine si faptul ca împrumutaţii au garantat împrumutul acordat de banca prin încheierea unui contract de credit imobiliar pentru un imobil a cărui valoare depaseste cu mult valoarea creditului acordat, banca parata obligându-i pe reclamanţi sa încheie si asigurări cu un asigurator agreat de banca, fiind astfel acoperite toate riscurile.
În plus, instanta retine ca in conventia de credit sunt prevazute o serie de dobânzi penalizatoare, comisioane, penalitati, garanţii si asigurări, toate prevazute in sarcina împrumutatului, care creează o disproporţie vădita intre drepturile si obligatiile asumate de parti.
Ca atare, aceasta clauza contractuala, care nu a fost negociata direct cu reclamanţii, fiind de natura a crea, in detrimentul acestora, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, apare ca fiind o clauza abuziva.
În acelaşi sens, art. 36 din OUG nr. 50/2010 prevede ca „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Enumerarea comisioanelor ce pot fi percepute de catre banca este una limitativa, orice alt comision perceput fiind, in consecinta, nelegal.
Ca atare, instanta va dispune anularea acestei clauze şi obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate drept comision de risc, în cuantum de 799 euro sau echivalentul în lei a sumei de 3.423 lei.
Clauzele cuprinse în secţiunea 8 – Scadenţa anticipată art. 8.1 lit. c) şi d) şi secţiunea 10 – Costuri suplimentare, stipulează că reclamanţii împrumutaţi trebuie să fie solvabili nu numai la data acordării creditului, ci în orice moment pe întreaga durată a contractului, iar societatea bancară are dreptul de a se informa, verifica şi de a se asigura că în orice moment în cadrul acestei perioade aceştia au capacitatea de a rambursa creditul, precum şi că garanţiile aduse de împrumutaţi sunt în orice moment suficiente pentru a asigura îndestularea băncii şi recuperarea în întregime a creditului acordat şi, pe cale de consecinţă, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de insolvabilitate, să declare, în final, creditul scadent anticipat. Aşa fiind, simpla existenţă în contract a clauzelor cuprinse în art. 8.1 lit. c) şi d) şi art. 10.2, acceptate de altfel de către reclamanţi prin semnătură, nu poate conduce la reţinerea ca abuzivă a acestora, ci, eventual, acestea ar putea fi analizate din această perspectivă numai în ipoteza activării şi invocării pe parcursul executării a acestor clauze.
Având în vedere că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.
Sancţiunea civilă a nulităţii absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecţia consumatorilor – poate fi analizata chiar din oficiu de instanţă în situaţia, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acţiuni în justiţie pentru executarea obligaţiilor decurgând din contractele cu consumatorii şi care cuprind clauze abuzive.
În acest sens, Curtea de Justiţie a Comunitatilor Europene, in hotarârea Murciano Quintero, C – 240/98, din 27.06.2000, a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv.
Curtea, in actiunea preliminara formulata de Tribunalul din Barcelona, a aratat că o instanta investită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, sistemul de protecţie introdus prin directivă pornind de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.
Scopul art. 6 din Directiva Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993, potrivit căruia statele membre vor prevedea că acele clauze abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă si consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. Procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26 din hotarârea Murciano Quintero).
În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu banca parata ce a acordat creditul, lipseşte, acesta acceptând în bloc condiţiile prestabilite de catre parata, încheind astfel un contract de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
Cu privire la cererile referitoare la restituirea sumelor incasate de banca parata ca urmare a majorării ratei dobânzii si a celor incasate de aceasta cu titlul de comision de risc, instanta retine ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiinţarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale.
Nulitatea se îndreaptă împotriva acelor efecte care contravin dispozitiei legale incalcate, lăsând neatinse efectele care nu contrazic legea.
Prestaţiile efectuate in baza actului sancţionat cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea operează retroactiv de la data încheierii actului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC V R SA Bucureşti, solicitând admiterea şi pe cale de consecinţă modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii.
În motivare, recurenta- pârâtă arată că instanţa de fond a admis în parte cererea formulată de intimaţii – reclamanţi în sensul constatării ca fiind abuzivă a clauzelor prevăzute de art. 3 lit.d şi art. 5 lit.a din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. 0112063/13.07.2007, printr-o sentinţă dată cu încălcarea legii.
De asemenea , recurenta a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit şi netemeinic, fără a face aplicarea unor principii de bază ale dreptului procesual civil, ca fiind întemeiată acţiunea formulată de către reclamanţi.
A arătat că a fost încălcat principiul rolului activ consacrat de art. 129 alin 5 C.proc.civ. care implică cercetarea cu atenţie şi în detaliu precum şi coroborarea de către instanţă a tuturor probelor aflate la dosarul cauzei. Instanţa de fond în mod greşit interpretează şi enumără ca şi condiţie pentru ca o clauză contractuală să fie calificată abuzivă, condiţia nenegocierii directe cu consumatorul; or, aceasta nu este o condiţie, este o premisă, chiar permisă de lege, iar pentru ca o clauză care nu a fost negociată cu consumatorul să fie abuzivă trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile prevăzute de lege şi anume :”creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.
S-a arătat că aceasta în mod greşit interpretează şi enumără ca şi condiţie pentru ca o clauză contractuală să fie calificată abuzivă, condiţia nenegocierii directe cu consumatorul, or aceasta nu este o condiţie, este o premisă, chiar permisă de lege, iar pentru ca o clauză care nu a fost negociată cu consumatorul să fie abuzivă trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile prevăzute de lege şi anume “creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe; or, arată recurenta, potrivit art. 1169 Cod civil, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, deci art.4 alin1 din Legea nr.193/2000 permite introducerea în contracte a unor clauze standard, preformulate, fără a fi negociate cu consumatorii, însă cu îndeplinirea celor două condiţii, mai mult decât atât, împrumutaţii au cunoscut de la data semnării Convenţiei cât va fi cuantumul comisionului de risc de plătit pentru toată perioada de derulare a creditului, nu motivează în fapt nici măcar celelalte două condiţii,rezumându-se doar să afirme că acestea sunt îndeplinite.
S-a mai menţionat faptul că instanţa de fond nu motivează în fapt nici măcar celelalte două condiţii, rezumându-se doar să afirme că aceasta sunt îndeplinite, dar o justificare concretă nu se reţine, nu reuşeşte să motiveze de ce această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, căci simpla invocare a valorii acestuia nu poate fi primită, atâta vreme cât consumatorul a avut cunoştinţă de la data încheierii convenţiei de valoarea ce o avea să o achite pentru acest împrumut.
În mod eronat reţine că recurenta ar fi trebuie să justifice mai în detaliu cauzele perceperii comisionului de risc, întrucât apreciază că acesta reprezintă preţul contractului – care este lege a părţilor, şi prin urmare comisionul de risc a fost cost asumat şi acceptat de către client.
Manifestarea rolului activ implică cercetarea cu atenţie în detaliu precum şi coroborarea de către instanţă a tuturor probelor aflate la dosarul cauzei.
De asemenea, arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit ca respectiva clauză este ab initio abuzivă, căci instanţa nu este chemată să verifice dacă a intervenit sau nu riscul, căci, trebuie înţeles faptul că însăşi acordarea unui împrumut reprezintă un risc pentru cel care acorda împrumutul.
S-a invocat totodată în cuprinsul recursului faptul nerespectării de către instanţă a principului egalităţii părţilor în faţa justiţiei, instanţa aşezând părţile pe poziţii inegale şi neavând în vedere faptul că recurenta este o societate comercială ce face acte de comerţ în vederea obţinerii de profit, şi a principului dreptului la un proces echitabil, instanţa de fond neluând în considerare nici un argument formulat de recurentă în cadrul întâmpinării depuse la dosarul cauzei şi necombătând cele afirmate de recurentă, dacă clienţii nu erau de acord cu prevederile convenţiei de credit respective şi aveau neclarităţi în ceea ce priveşte cauzele perceperii acestuia, firesc ar fi fost să nu procedeze la semnarea convenţiei şi să se orienteze spre oferta unei alte bănci.
În drept au fost invocate disp. art. 300 alin 1, art.34 alin 2 din O.G. nr. 2/2001 , art.304 alin 9, art.304 ind 1, art.312 C.proc.civ. şi s-a solicitat şi judecata în lipsă.
La termenul din 03 octombrie 2011 recurenta pârâtă a depus la dosar şi cerere înaintare a întrebărilor preliminare, şi cerere de hotărâre preliminară întemeiată pe dispoziţiile art. 267 din tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, prin care solicită înaintarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a întrebărilor preliminare şi cerere de hotărâre preliminară întemeiată pe dispoziţiile art. 267 din tratatul de funcţionare a Uniunii Europene.
În motivarea cererii de înaintare a întrebărilor preliminare, a arătat că este necesar a fi interpretate dispoziţiile comunitare transpuse în legislaţia naţională aplicabilă în cauză, respectiv: 1) în ce măsură art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat în sensul în care noţiunile de obiect al contractului şi de preţ, cuprind elementele ce formează contraprestaţia la care o instituţie de credit este îndrituită conform unui contract de credit, respectiv dobânda anuală efectivă a unui contract de credit, formată în special dobânda fixă sau variabilă, comisioanele bancare şi alte costuri incluse şi definite în contract; 2) în ce măsură art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat în sensul permiterii unui stat membru, care a transpus această dispoziţie în dreptul intern, de a proceda, în exercitarea puterii judecătoreşti, la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului şi caracterul adecvat al preţului; 3) în ce măsură o parte poate invoca într-un litigiu între persoane private în faţa instanţelor naţionale prevederile art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 în condiţiile transpunerii incomplete/ inadecvate a Directivei în legislaţia naţională. În drept cererea a fost întemeiată pe disp. art. 267 TFUE.
Recurenta susţine că aceste clauze ar putea fi considerate abuzive în temeiul Legii 193/2000 care prevede condiţiile şi criteriile după care se apreciază caracterul abuziv al unei clauze. Legea nr. 193/2000 astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 305/ din 18 aprilie 2008, reprezintă transpunerea în dreptul pozitiv român a Directivei 93/13/CEE, astfel cum reiese din art. 17 al legii.
La data de 05 decembrie 2011, recurenta pârâtă SC V R SA, prin reprezentant convenţional, a formulat oral şi în scris cerere de suspendare a cauzei până la pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la întrebările preliminare în cadrul dosarului nr. 2979/219/2010 aflat pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, având identitate de obiect, respectiv anularea clauzei conţinute în convenţia de credit privind comisionul de risc şi clauzele abuzive din contractele încheiate între părţi.
În motivare a arătat că este necesar a fi interpretate dispoziţiile comunitare transpuse în legislaţia naţională aplicabilă în cauză, respectiv: 1. în ce măsură art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat în sensul în care noţiunile de obiect al contractului şi de preţ, cuprind elementele ce formează contraprestaţia la care o instituţie de credit este îndrituită conform unui contract de credit, respectiv dobânda anuală efectivă a unui contract de credit, formată în special dobânda fixă sau variabilă, comisioanele bancare şi alte costuri incluse şi definite în contract; 2. în ce măsură art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat în sensul permiterii unui stat membru, care a transpus această dispoziţie în dreptul intern, de a proceda, în exercitarea puterii judecătoreşti, la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului şi caracterul adecvat al preţului; 3. în ce măsură o parte poate invoca într-un litigiu între persoane private în faţa instanţelor naţionale prevederile art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 în condiţiile transpunerii incomplete/ inadecvate a Directivei în legislaţia naţională. În drept cererea a fost întemeiată pe disp. art. 267 TFUE.
Intimata reclamantă susţine că aceste clauze ar putea fi considerate abuzive în temeiul Legii 193/2000 care prevede condiţiile şi criteriile după care se apreciază caracterul abuziv al unei clauze. Legea nr. 193/2000 astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 305/ din 18 aprilie 2008, reprezintă transpunerea în dreptul pozitiv român a Directivei 93/13/CEE, astfel cum reiese din art. 17 al legii.
În cuprinsul cererii s-a mai arătat că necesitatea suspendării prezentei cauze până la pronunţarea hotărârii preliminare de către CJCE a fost subliniată şi în Raportul purtând asupra „Trimiterilor preliminare către Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene” redactat de către Asociaţia Consiliilor de Stat şi a jurisdicţiilor administrative supreme din cadrul Uniunii Europene, raport în cuprinsul căruia s-a arătat că practica obişnuită este aceea de a se aştepta hotărârea Curţii, cu condiţia ca între cauze să existe suficiente similitudini.
S-a menţionat totodată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art. 244 alin.1 pct.1 C.pr.civ., în doctrină arătându-se că măsura suspendării se poate dispune şi atunci când cererea se referă la chestiuni prejudiciale a căror soluţionare ar putea avea o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei.
Analizând cererea de suspendare tribunalul apreciază că este neîntemeiată şi o va respinge cu următoarea motivare :
Din actele anexate cererii de suspendare , rezultă că la data de 19.09.2011 Tribunalul Comercial Cluj a dispus în dosarul nr. 2979/219/2010 sesizarea CJUE cu o cerere de pronunţare a unei întrebări preliminare vizând interpretarea art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, în sensul de a se aprecia dacă noţiunile de obiect şi preţ pot fi interpretate în sensul că din obiectul sau preţul unui contract de credit garantat printr-o ipotecă face parte şi un comision, denumit de părţi de risc, calculat prin utilizarea formulei „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit”.
Cu toate că şi în prezentul litigiu instanţa are de analizat presupusul caracter abuziv al comisionului de risc, în condiţiile în care potrivit art. 4 alin.2 din Directivă „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”, tribunalul constată că cererea de suspendare nu este întemeiată.
Pe lângă faptul că nu s-a făcut dovada înregistrării cauzei pe rolul CJUE, se mai constată că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 244 alin.1 pct 1 C.pr.civ., conform cărui instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Însuşi textul directivei recunoaşte, indirect, posibilitatea de apreciere a caracterului abuziv cu referire la obiectul contractului, criteriul în funcţie de care se determină existenţa acestei posibilităţi fiind caracterul inteligibil sau nu al modului în care sunt exprimate aceste clauze, astfel că tribunalul apreciază că răspunsul Curţii nu poate influenţa soluţionarea litigiului.
Legiuitorul român a optat pentru preluarea, în dreptul intern, a dispoziţiilor art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, prevăzând expres în cuprinsul art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”.
Nu se constată astfel existenţa unor chestiuni prejudiciale a căror soluţionare ar putea avea o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei. În situaţia în care Curtea interpretează că din obiectul sau preţul unui contract de credit garantat printr-o ipotecă face parte comisionul de risc, instanţa ar putea aprecia asupra caracterului abuziv al acestuia numai în situaţia în care clauzele care îl reglementează nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, iar în situaţia în care răspunsul ar fi negativ, instanţa ar putea aprecia asupra caracterului abuziv în orice situaţie.
În ceea ce priveşte cererea de înaintare a întrebării preliminare, tribunalul reţine că în conţinutul acesteia recurenta-pârâtă a precizat faptul că întrebările pe care le doreşte a fi adresate CJUE ar fi următoarele:
„(1) În ce măsură articolul 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE poate fi interpretat în sensul în care noţiunile de obiect al contractului şi de preţ, la care face referire această dispoziţie, cuprind elementele ce formează contraprestaţia la care o instituţie de credit este îndrituită conform unui contract de credit, respectiv Dobânda anuală efectivă a unui contract de credit, formată în special din dobânda fixă sau variabilă, comisioanele bancare şi alte costuri incluse şi definite de contract.
(2) în ce măsură art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE poate fi interpretat în sensul permiterii unui stat membru, care a transpus această dispoziţie în dreptul intern, de a proceda, în exercitarea puterii judecătoreşti, la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului şi caracterul adecvat al preţului.
(3) în ce măsură o parte poate invoca într-un litigiu între persoane private în faţa instanţelor naţionale prevederile art.4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE în condiţiile transpunerii incomplete/inadecvate în legislaţia naţională.”
Analizând această cerere, se reţine că deşi potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (ex-art. 234 TCE) , cererea de sesizare a Curţii cu pronunţarea unei hotărâri preliminare este obligatorie în cazul instanţelor a căror hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, cum este cazul instanţei de recurs, în jurisprudenţa sa (Hotărârea din data de 6.10.1982, cauza Cilfit), Curtea a statuat că obligaţia de sesizare nu privează instanţa naţională de puterea de a aprecia dacă pentru pronunţarea unei hotărâri pe fondul cauzei este necesară o decizie a Curţii.
Mai mult, Curtea a arătat (Hotărârea din data de 27.03.1963, cauza Da Costa), că instanţa naţională este dispensată de obligaţia de sesizare a Curţii în situaţia în care chestiunea pusă în discuţie este aceeaşi cu una care a făcut deja obiectul unei hotărâri cu titlu preliminar.
Se mai are în vedere că însuşi textul directivei (art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13) recunoaşte, indirect, posibilitatea de apreciere a caracterului abuziv cu referire la obiectul contractului, criteriul în funcţie de care se determină existenţa acestei posibilităţi fiind caracterul inteligibil sau nu al modului în care sunt exprimate aceste clauze. Or, faţă de această posibilitate aşa cum s-a arătat în analizarea cererii de suspendare, ăspunsul Curţii la prima dintre întrebările formulate nu poate influenţa soluţionarea litigiului.
De asemenea, referitor la a doua întrebare formulată de către recurenta-pârâtă, tribunalul apreciază că aceasta nu este pertinentă, câtă vreme art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13 nu face vreo referire la problema pusă în discuţie (posibilitatea statului membru de a nu ţine cont de norma naţională de transpunere).
Nu în ultimul rând, are în vedere instanţa că prin Hotărârea din data de 03.06.2010, dată în cauza C-484/08, privind cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Suprem din Spania, Curtea (Camera I) a decis că:
1. Articolul 4 alineatul (2) şi articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
2. Articolul 2 CE, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE şi articolul 4 alineatul (1) CE nu se opun unei interpretări a articolului 4 alineatul (2) şi a articolului 8 din Directiva 93/13 potrivit căreia statele membre pot adopta o reglementare naţională care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
Or, astfel cum s-a arătat mai sus, împrejurarea că Curtea a pronunţat deja o hotărâre cu titlu preliminar privind aceeaşi chestiune, reprezintă un motiv care înlătură obligativitatea instanţei naţionale de sesizare a Curţii.
De altfel, statul român şi-a îndeplinit obligaţia de transpunere a Directivei 93/13/CEE, directivă de minimă armonizare, revenind instanţelor naţionale obligaţia aplicării normelor naţionale de transpunere ce preiau textul directivei.
În ceea ce priveşte cea de-a treia întrebare, tribunalul apreciază că, pe de o parte, o directivă nu beneficiază de efect direct orizontal şi, prin urmare, prevederile sale nu pot fi invocate direct înaintea normelor naţionale şi nu pot înlătura de la aplicare o normă naţională, o eventuală transpunere defectuoasă îndreptăţind instanţele naţionale să procedeze doar la o interpretare a normelor naţionale în lumina prevederilor directivei.
Pe de altă parte, în cauză însă nu poate fi vorba nici măcar de o transpunere defectuoasă, art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 corespunzând art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE şi prevederile sale urmând a fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.
În consecinţă, reţinând că un eventual răspuns la prima întrebare nu este util cauzei, la cea de-a doua întrebare CJUE deja a răspuns, iar cea de-a treia întrebare este chiar inadmisibilă, practica instanţei comunitare fiind constantă în a aprecia asupra inadmisibilităţii efectului direct orizontal al unei directive, tribunalul urmează să respingă şi cererea de înaintate a întrebărilor preliminare formulată de către recurenta-pârâtă, aceasta fiind neîntemeiată
Analizând legalitatea şi temeinica sentinţei recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate şi având în vedere dispoziţiile art. 304 şi 3041 C.pr.civ., tribunalul reţine următoarele:
Instanţa de fond a soluţionat cauza respectând principiile generale care asigură dreptul părţilor la un proces echitabil, inclusiv principiul egalităţii, dând dovadă de rol activ prin examinarea existenţei unor clauze abuzive în contractul părţilor.
Astfel, starea de fapt a fost corect stabilită, nefiind contestată de recurentă, iar legea a fost corect aplicată.
Observând cererea de recurs se constată că recurenta face trimiteri generale la principii de drept, fără a explica, în concret, prin ce ar fi nesocotit instanţa de fond aceste principii.
Nu se poate imputa instanţei de fond faptul neexercitării unui rol activ, atât timp cât în cuprinsul sentinţei recurate aceasta realizează atât o completă prezentare a situaţiei de fapt, cât şi o analiză elaborată a fiecărei cereri a reclamanţilor şi apărare a pârâtei, aceasta constituind chiar o manifestare a rolului activ. Statuarea primei instanţei în sensul că art. 5 lit. a din contractul de credit al părţilor sunt clauze abuzive fiind rezultatul aprecierii în ansamblu a întregului probatoriu administrat în cauză.
În ceea ce priveşte criticile fundamentate pe nerespectarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei şi a principiului dreptului la un proces echitabil, tribunalul consideră că instanţa de fond a motivat amplu caracterul abuziv al clauzelor invocate de către reclamanţi, simpla trimitere la buna-credinţă a recurentei, la scopul înfiinţării unei sau la manifestarea de către instanţa de fond a unei atitudini parţiale şi discriminatorii nefiind suficiente pentru ca instanţa de recurs să considere respectivele clauze ca fiind în limitele legii.
De asemenea, în desfăşurarea procesului, părţile au fost pe poziţii de egalitate, neputându-se constata nici un aspect contrar acestui principiu, iar faptul că hotărârea este în defavoarea recurentei nu este suficient pentru a concluziona că aceasta este nelegală şi netemeinică, în lipsa unor argumente care să determine această soluţie.
Astfel, în a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor denunţate de către reclamanţi instanţa de fond a analizat condiţiile prevăzute de către art. 4 din Legea 193/200, concluzionând în sensul că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt că respectivele clauze au avut un caracter preformulat şi nu au fost negociate cu reclamanţii nu a constituit temeiul constatării lor ca abuzive, aceasta rezultând din disproporţia între drepturile şi obligaţiile părţilor pe care l-au generat.
În aceste condiţii, tribunalul consideră că faptul constatării caracterului abuziv al clauzelor invocate de către intimata reclamantă nu a fost determinată de o apreciere ab initio a acestui caracter, ci de o analiză detaliată şi concretă, raportată la efectele contratului de credit încheiat între părţi, iar nu generică, a acestui caracter.
Aceste elemente ale contractului de credit puteau fi analizate de instanţă în condiţiile art. 4 alin.6 din Lg. nr. 193 – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb şi la exprimarea în mod clar şi inteligibil a respectivelor clauze. De altfel, prin hotărârea CJCE din cauza Murciano Quintero, s-a stabilit că instanţa este obligată să verifice din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv.
Criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc sunt neîntemeiate, tribunalul constatând că acesta nu este definit în Condiţiile generale ale contractului astfel că nici intimata reclamantă la momentul încheierii contractului şi nici instanţa nu poate aprecia asupra legalităţii perceperii acestor comisioane, cât timp motivaţia perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în condiţiile generale, nici în condiţiile speciale ale convenţiei, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate în litigiu) prin durata mare a creditului acordat şi eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ţinând de factori externi, iar nu de manifestări de voinţă concordante ale părţilor contractante.
Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existenţa obligaţiei pentru una sau pentru ambele părţi nu se cunoaşte în momentul încheierii contractului. Doar în contractele aleatorii există şanse de câştig/pierdere pentru părţile contractante, fiecare parte urmăreşte să realizeze un câştig şi să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar şi când obligaţiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligaţiilor părţilor fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiţii, în speţă este nejustificată stipularea plăţii unui “comision de risc” care să-i acopere băncii “riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziţia clientului”, creditoarea fiind îndreptăţită să solicite garanţii pentru rambursarea împrumutului şi să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestaţie, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză.
În ceea ce priveşte încadrarea reclamanţilor în categoria de consumator, instanţa constată că potrivit art. 1 alin 3 din Lg. nr. 193/2000 se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Conform art. 2 din lege prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.
Cum intimata nu a încheiat contractul de credit în cadrul unei activităţi comerciale, ci ca o simplă persoană fizică, instanţa constată că poate fi încadrată în categoria de consumator, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Lg. nr. 193/2000.
În consecinţă, apreciind drept nefondate criticile invocate de către recurentă, în raport de dispoziţiile art. 312 C.pr.civ., tribunalul urmează să respingă prezentul recurs.
Fiind în culpă procesuală, în baza art.274 c.p.civ recurenta va fi obligată la plata către intimaţi a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
