-art.10.pct.4 Cod procedura civila
Locul unde obligatia a luat nastere este cel al încheierii tranzactiei dintre parti, din care izvorasc pretentiile care genereaza conflictul dedus judecatii, ca, de regula, plata se considera efectuata la data creditarii contului creditorului nu are relevanta asupra stabilirii locului platii, ci doar în ceea ce priveste momentul platii.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A VI-A COMERCIALA
DECIZIA COMERCIALA NR.1288 DIN 04.11.2010)
Asupra recursului de fata, constata urmatoarele:
La data de 30.03.2010, pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala a fost înregistrata cererea prin care creditoarea S.C. R. T. S.R.L. a solicitat emiterea unei ordonante prin care debitorii O.C. si O. M. sa fie somati sa plateasca suma de 190.407,50 lei, reprezentând rest de plata, potrivit tranzactiei încheiate între parti la data de 15.11.2007.
Debitorii au depus la dosar întâmpinare, la data de 08.07.2010, prin care au invocat exceptia necompetentei teritoriale a Tribunalului Bucuresti.
Prin sentinta civila nr. 7813/08.07.2010, Tribunalul Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala a admis exceptia necompetentei sale teritoriale si a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacau.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a evocat prevederile art. 2 din O.G. nr. 5/2001, precum si pe cele ale art. 5 si art. 10 pct. 4 C.proc.civ. si a constatat ca, în conditiile în care partile nu au prevazut în tranzactia lor locul platii, acesta se determina potrivit art. 1104 alin. 3 C.civ., el fiind la domiciliul debitorilor. Prin urmare, a apreciat ca Tribunalului Bacau îi revine competenta de solutionare a cauzei.
Totodata, prima instanta a înlaturat apararea creditoarei, potrivit careia platile anterioare s-au facut în contul acesteia din Bucuresti, retinând ca partile nu numai ca nu au prevazut expres locul platii în conventia lor, dar nici nu au indicat vreun cont al creditoarei în care ar urma a se efectua plata.
Împotriva acestei sentinte, S.C. R. T. S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
În motivare, recurenta a aratat ca sentinta atacata este nelegala, fiind pronuntata cu gresita interpretare si aplicare a legii; a invocat, astfel, motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, a aratat ca dispozitiile art. 1104 alin. 3 C.civ. trebuie aplicate luând în considerare si prevederile O.G. nr. 15/1996. În acest context, afirma ca intimatii au efectuat sase plati, prin transfer bancar în contul recurentei, deschis la o banca din Bucuresti. Prin urmare, arata ca locul platii se afla în Municipiul Bucuresti, asa încât apreciaza ca Tribunalul Bucuresti este competent sa solutioneze litigiul în fond.
Sustinând, asadar, ca prima instanta a dat un caracter absolut art. 1104 C.civ., norma care reflecta o realitate economica existenta la nivelul anului 1805 si care ignora realitatea existenta în prezent, precum si legislatia adoptata dupa anul 1990 privind modalitatile în care agentii economici efectueaza plati – aceasta fiind de natura a modifica în mod direct prevederile art. 1104 C.civ., recurenta a solicitat admiterea caii de atac promovate.
La data de 28.10.2010, intimatii au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat exceptia tardivitatii motivarii recursului; în situatia respingerii exceptiei, intimatii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Exceptia a fost respinsa, astazi, în sedinta publica, având în vedere considerentele prezentate în practicaua prezentei decizii.
Analizând actele dosarului, prin prisma motivului de recurs invocat, Curtea retine urmatoarele:
În procedura somatiei de plata, reglementata de O.G. nr. 5/2001, sunt aplicabile normele generale edictate în materia competentei teritoriale, asa cum prevede însusi art. 2 alin. 1 din ordonanta.
Regula de drept comun înscrisa în art. 5 C.proc.civ. prevede ca “cererea se face la instanta domiciliului pârâtului (…)”.
În esenta, ea este reluata si prin dispozitiile art. 7 alin. 1 C.proc.civ.
Articolul 10 pct. 4 C.proc.civ. stabileste ca, în afara de instanta domiciliului pârâtului, mai sunt competente, în cererile privitoare la obligatii comerciale, instanta locului unde obligatia a luat nastere sau cea a locului platii.
Dispozitiile art. 12 C.proc.civ. dau dreptul reclamantului sa aleaga între mai multe instante deopotriva competente.
Pentru a examina justetea criticilor recurentei, Curtea urmeaza sa verifice, în primul rând, daca în speta mai multe instante erau deopotriva competente sa solutioneze prezentul litigiu si, în masura în care raspunsul la aceasta chestiune ar fi afirmativ, daca vreuna dintre acestea este Tribunalul Bucuresti.
Astfel, constata ca domiciliul debitorilor-intimati este în localitatea Comanesti, jud. Bacau, asa încât, în aplicarea regulii de drept prevazuta de art. 5 C.proc.civ. si reluata de art. 7 alin. 1 C.proc.civ., retine ca Tribunalului Bacau îi revine, de principiu, competenta de solutionare a prezentului litigiu.
Mai departe, examinând posibila competenta a altor instante, în functie de normele de competenta alternativa prevazute de art. 10 pct. 4 C.proc.civ., Curtea trebuie sa stabileasca instanta locului unde obligatia a luat nastere, respectiv cea a locului platii.
Locul unde obligatia a luat nastere este cel al încheierii tranzactiei dintre parti, din care izvorasc pretentiile care genereaza conflictul dedus judecatii, care, potrivit afirmatiilor avocatului recurentei, consemnate în practicaua prezentei decizii, se afla în raza de competenta a Tribunalului Bacau. O asemenea afirmatie nu a fost contestata si ea urmeaza a fi retinuta, ca atare, suplinind astfel lipsa indicarii, în cuprinsul tranzactiei partilor, a locului încheierii acesteia.
De altfel, recurenta-creditoare a sustinut ca a ales sa supuna litigiul Tribunalului Bucuresti, ca instanta a locului platii.
Potrivit art. 59 alin. 1 C.com., “Orice obligatiune comerciala trebuie sa fie executata în locul aratat prin contract, sau în locul care ar rezulta din natura operatiunii, ori din intentiunea partilor contractante”.
Contractul partilor nu prevede însa locul platii si, în acest caz, devin incidente prevederile alineatului 2 al art. 59 C.com., potrivit carora “În lipsa de o clauza expresa, contractul trebuie sa fie executat în locul unde cel ce s-a obligat îsi avea stabilimentul sau comercial, sau cel putin domiciliul ori resedinta, la formarea contractului”.
Asadar, locul platii este cel al domiciliului celor “ce s-au obligat”, respectiv al intimatilor-debitori, în raza teritoriala a Tribunalului Bacau.
Aceasta regula este reluata si în art. 1104 alin. 3 C.civ.
În acest context, Curtea înlatura sustinerile recurentei, potrivit carora locul platii s-ar afla în Bucuresti, de vreme ce plata se efectua prin transfer bancar, iar contul sau este deschis la o banca din raza teritoriala a Tribunalului Bucuresti.
Dincolo de faptul ca în contract partile nu au stabilit modalitatea efectiva în care plata urma a fi facuta, Curtea subliniaza ca indicarea contului recurentei nu impune concluzia ca locul platii ar fi cel în care are sediul banca la care acest cont este deschis. Faptul ca, de regula, plata se considera efectuata la data creditarii contului creditorului nu are relevanta asupra stabilirii locului platii, ci doar în ceea ce priveste momentul platii. Însa, nu momentul platii este criteriul în functie de care poate fi aleasa instanta competenta, ci locul platii, care, potrivit regulilor expuse mai sus, este situat în judetul Bacau. Trebuie precizat ca nici natura operatiunii, nici o eventuala intentie a partilor nu sunt de natura sa creeze macar o presupunere în sensul ca locul platii s-ar situa în raza teritoriala a Tribunalului Bucuresti.
Iar referirile recurentei la o presupusa incidenta a prevederilor O.G. nr. 15/1996 sunt total neavenite, de vreme ce ele stabilesc, în art. 5 alin. 1, cu titlu de regula, ca operatiunile de încasari si plati între persoanele juridice se vor efectua numai prin instrumente de plata fara numerar.
Intimatii-debitori nu sunt însa persoane juridice.
Asa fiind, Curtea constata ca în speta nu au fost mai multe instante deopotriva competente, din punct de vedere teritorial, sa judece cererea reclamantei, ci, dimpotriva, una singura, respectiv Tribunalul Bacau.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Curtea constata ca în mod legal Tribunalul Bucuresti a admis exceptia necompetentei sale teritoriale, procedând la declinarea competentei, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
