Dosar nr.1755/107/2006
Decizia Civilă 152/A/30.06.2009
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sebeş sub nr 2272/2005, reclamantul T.I. a chemat în judecată pârâta T.D.A. solicitând desfacerea căsătoriei încheiată de părţi la 25.08.1970 şi reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei .
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că părţile s-au căsătorit la data de 25.08.1970, din căsătorie rezultând un copil în prezent major. Având în vedere că cei doi soţi au fost separaţi în fapt de mai multe ori , reclamantul fiind plecat în altă ţară, în F., de peste 15 ani, iar reluarea convieţuirii nu mai este posibilă datorită conduitei pârâtei, se impune desfacerea căsătoriei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 37, 38 C fam .
Pârâta a formulat întâmpinare ( f. 15 ) prin care a solicitat declinarea competenţei în favoarea instanţei competente din F. ,iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii de , însă din culpa exclusivă a reclamantului.
Cererea de declinare a competenţei în favoarea instanţei competente din F. a fost respinsă de instanţa de fond , o astfel de procedură nefiind admisibilă , declinarea competenţei putând fi efectuată doar între instanţe de pe teritoriul României .
De asemenea, s-a stabilit competenţa teritorială în favoarea Judecătoriei Sebeş, faţă de dispoziţiile art. 607 Cod pr. civilă şi L. 105/1992 întrucât ultimul domiciliu comun al pârâţilor a fost în Sebeş , reclamantul locuind şi în prezent la acelaşi domiciliu .
Prin cererea reconvenţională depusă la fila 105 din dosarul instanţei de fond prin avocat, pârâta a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei pârâtă reconvenţională şi revenirea acesteia la numele avut anterior căsătoriei, acela de M. .
În drept, s-au invocat dispoziţiile art.37, 38 C. fam, art. 607 şi urm Cod pr. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 378/2006, Judecătoria Sebeş a respins acţiunea formulată de reclamantul T.I. împotriva pârâtei T.D.A şi a admis acţiunea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională T. D.A. împotriva pârâtului T.I., dispunând desfacerea căsătoriei înregistrată sub nr. 137/25.08.1970 la Primăria Sebeş, din culpa exclusivă a pârâtului reconvenţional şi reluarea de către reclamanta reconvenţională a numelui avut anterior căsătoriei, acela de M..
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit certificatului de căsătorie seria C 3 nr 992112 părţile s-au căsătorit la 25.08.1970. din relaţia acestora a rezultat un fiu , în prezent major.
Raporturile dintre soţi s-au deteriorat reclamantul fiind chiar evacuat pe cale judecătorească de pârâtă din locuinţa din F. .
Martorul B. N. ( f. 107) a declarat într-o convorbire telefonică purtată de reclamant şi soţia sa, T. I. i-a adresat cuvinte jignitoare soţiei .
În consecinţă s-a constatat că raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, căsătoria nemaiputând continua , motiv pentru care în baza art 38 al 1 Codul familiei instanţa a admis acţiunea reconvenţională şi a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului reconvenţional T.I..
Acţiunea promovată de reclamantul T. I.a fost respinsă, căsătoria neputând fi desfăcută din vina exclusivă a reclamantului, acesta neputând invoca propria culpă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta reconvenţională T. D. A. criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul de a se lua act de excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei române de a judeca prezenta cauză şi a se declina competenţa în favoarea instanţei franceze din următoarele considerente:
Domiciliul ambilor soţi se află actualmente în F. .; pârâtul reconvenţional – intimat, la data iniţierii procesului de divorţ, nu avea domiciliul în România, indicând un domiciliu ales. Se susţine că, din aceste motive, este lipsită de legalitate hotărârea instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială, motivată prin faptul că ultimul domiciliu comun al părţilor ar fi fost în România, în Sebeş, întrucât apelanta- reclamantă reconvenţională ar fi şi-ar fi montat o centrală termică în acest apartament pe care îl deţin în România , fără a avea instanţa de fond în vedere că faptul că deţine un apartament în România nu înseamnă că domiciliază în România, câtă vreme aceasta vine cel mult o săptămână pe an în ţară, tocmai pentru a se ocupa de întreţinerea acelui apartament. Pe de altă parte se susţine că intimatul nu s-a folosit niciodată de domiciliul invocat, pentru a putea fi catalogat drept domiciliu comun; el nu are nici măcar cheia acestui apartament, întrucât acesta când vine temporar în România domiciliază la concubina sa.
Cu privire la acest aspect, se invocă în drept art. 607 Cpc.
Se invocă, de asemenea, disp. art. 20 ultimul aliniat din Legea 105/1992, arătându-se că cele mai strânse legături teritoriale, atât apelanta cât şi intimatul, în ultimii ani , le-au avut cu F., unde apelanta actualmente domiciliază şi lucrează, iar intimatul are o acordată de Statul f., o reşedinţă la adresa menţionată în petit, unde au domiciliat şi domiciliază soţii împreună.
Apelanta arată că, în plus, aceasta a iniţiat procedura divorţului pe teritoriul f., înainte de prima zi de înfăţişare, neîndeplinind astfel prev. art. 608 Cpc; cu această acţiune intimatul a fost de acord.
Înainte de prima zi de înfăţişare, apelanta a completat motivele de apel, după cum urmează, solicitând schimbarea în întregime a sentinţei civile nr. 378/2006 atacată prin prezentul apel, astfel:
– în principal, în sensul respingerii acţiunii reconvenţionale, în temeiul art. 157 din Legea 105/1992, reţinând că nu aparţine instanţelor române competenţa de soluţionare a acesteia;
– în subsidiar, în sensul constatării nulităţii cererii reconvenţionale, ca fiind formulată de către o persoană fără calitate şi mandat, în temeiul art. 161 Cpc.
In susţinerea excepţiei de necompetenţă a instanţelor române în soluţionarea prezentului divorţ, se mai arată că soţii au locuit neîntrerupt, împreună, în F. la .din data de 17.08.1999, sens în care înţelege să depună copie după chitanţa aferentă anilor 2004, 2005 privind taxa de locuit care se plăteşte numai de către cetăţenii sau rezidenţii francezi care domiciliază efectiv în F. , din care rezultă că reclamantul a achitat această taxă.
Se mai susţine că, chiar dacă s-ar reţine existenţa domiciliului reclamantului în România (fapt care însă îl apreciază ca nefiind dovedit) instanţele române tot nu ar fi competente a judeca acest divorţ, faţă de prev. art. 20 alin. ultim şi art. 22 alin.1 din Legea 105/1992, ci competenţa ar aparţine Judecătoriei L. (F.), unde apelanta a şi promovat acţiune de divorţ, aflată în curs de soluţionare şi înregistrată în dosar nr. 2005136.
Apelanta mai susţine că este exclusă incidenţa art. 151 pct.5 sau 150 pct.1 din Legea 105/1992, întrucât , primul articol de lege ar presupune ca ambii soţi să domicilieze în România , iar cel de-al doilea se referă la acte de stare civilă, fiind o normă generală, iar disp. art. 22 din lege reprezintă o normă specială derogatorie în materie de divorţ.
Chiar dacă reclamantul – intimat ar locui sporadic sau perioade mai mari de timp în România, potrivit art. 607 Cpc competenţa ar aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului, ori acesta are domiciliul în F..
Cu privire la nulitatea acţiunii reconvenţionale se invocă următoarele:
Apelanta nu a mandatat avocatul care a reprezentat-o în faţa Judecătoriei Sebeş să formuleze acţiune reconvenţională prin care să solicite desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului.
Aşa cum a arătat în motivele de apel şi după cum a dovedit cu înscrisurile depuse la instanţa de fond, nu solicită desfacerea căsătoriei în faţa instanţelor române.
Mandatara sa nu a avut specială în acest sens, astfel că cererea reconvenţională formulată la ultimul termen de judecată, fără acordul său, este nulă, potrivit art. 161 Cpc, fiind depusă de o persoană fără calitate.
Divorţul presupune prezenţa personală a soţilor în faţa instanţei, legea permiţând excepţii stricte de la această regulă legate de imposibilitatea fizică de prezentare a părţilor. Cu atât mai mult, poziţia fiecăruia dintre soţi, raportată la cererea de divorţ formulată de celălalt soţ sau cererea de chemare în judecată, în sine, trebuie exprimate personal, iar nu prin mandatar, în mod explicit.
Depune în susţinerea motivelor de apel declaraţia dată în faţa reprezentantului Primăriei oraşului SC din F., în data de 27.12.2006 din care rezultă că nu a mandatat pe nimeni să solicite divorţul în numele său şi că nu îşi însuşeşte această cerere reconvenţională.
Intimatul reclamant T. I. a depus o cerere de aderare la apelul formulat de pârâta- reclamantă reconvenţională T.. D. împotriva sentinţei civile nr. 378/2006 pronunţată de Judecătoria Sebeş în dosar civil nr. 2272/2005, solicitând schimbarea în parte a acesteia în sensul admiterii acţiunii principale şi desfacerea căsătoriei părţilor din culpă comună.
In sensul celor de mai sus, se susţin următoarele:
Relaţiile dintre părţi s-au răcit foarte mult în ultima perioadă datorită lipsei de interes a acesteia faţă de relaţia lor de familie şi a interesului apelantei doar faţă de partea materială.
Deşi intimatul a încercat de foarte multe ori să discute aceste aspecte, în ultima perioadă apelanta a refuzat orice comunicare cu intimatul în ceea ce priveşte relaţiile familiale, condiţionând orice motiv de reluare a căsniciei de partea materială şi financiară a intimatului.
Totodată, apelanta obişnuia ca în situaţia în care nu era de acord cu condiţiile stabilite de aceasta pentru reluarea căsniciei, să-i adreseze diverse reproşuri nejustificate, injurii şi cuvinte jignitoare.
Chiar dacă intimatul a încercat de multe ori să treacă peste aceste probleme, în timp toate aceste divergenţe au dus la răcirea relaţiei lor astfel încât în prezent s-a ajuns la situaţia în care această căsătorie nu mai poate continua.
Cu privire la această cerere de aderare la apel s-a invocat tardivitatea de către apelanta T. D., susţinând că la data şi ora depunerii acesteia, era epuizată prima zi de înfăţişare, care, consideră apelanta a fost la termenul din 5.12.2006 pentru intimat, însă acesta nu a formulat cererea oral sau în scris nici la următorul termen din data de 16.01.2007, când apelanta a depus prin mandatar completarea motivelor de apel şi când, părţile au fost legal citate, cauza nu s-a amânat pentru lipsă de apărare iar completul era legal constituit, astfel că la acel moment, potrivit prevederilor legale, prima zi de înfăţişare a început să curgă până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor din ziua respectivă, ori intimatul , abia după aceasta, a trimis prin poştă cererea de aderare la apel, motiv pentru care intimatul este decăzut din dreptul de aderare la apelul părţii adverse potrivit art. 103 Cpc.
Se invocă, de asemenea, inadmisibilitatea aderării la apel. Întrucât, prin aceasta intimatul nu a dorit să sprijine poziţia adversarului din apelul principal, ci a iniţiat o cerere proprie prin care tinde la schimbarea hotărârii în favoarea sa, deşi a achiesat iniţial la hotărârea primei instanţe şi nu a exercitat calea de atac.
Numai acest al doilea apel este un apel incident şi, în prezenţa lui situaţia pârâtului reclamant reconvenţional apelant se poate înrăutăţi, astfel cum prevede expres art. 296 teza a doua din Codul de pr. civilă , în situaţia în care instanţa de apel ajunge la concluzia că hotărârea primei instanţe este nelegală.
Insă cu privire la intimat, doar în situaţia în care prin apelul părţii adverse i se poate crea intimatului o situaţie mai grea, legiuitorul i-a acordat acestuia posibilitatea în temeiul art. 293 alin.1, să adere la apel, eventual pentru a contrabalansa efectele apelului apelantului.
Deci, dacă apelantul principal nu doreşte o schimbare a soluţiei în favoarea sa, ci doar să se aplice corect legea şi anume să se admită excepţia lipsei calităţii de mandatar a avocatului care a reprezentat la fond, soluţia ce se va da este în favoarea intimatului, întrucât se va respinge cererea reconvenţională, iar căsătoria nu se desface din vina reclamantului T. I.
In această situaţie, tocmai interesul intimatului de a nu i se înrăutăţi situaţia în apelul părţii adverse , fără ca acesta să exercite propria cale de atac prin instituţia aderării la apel nu mai există. Prin urmare, consideră aderarea la apel inadmisibilă prin lipsa interesului.
Intimatul trebuia şi putea să introducă un apel propriu-zis înlăuntrul termenului de apel, fiind căzut în pretenţii în faţa instanţei de fond. Consideră că o încercare de a fi repus în termenul de apel, având posibilitatea de a exercita calea de atac în termen, este abuzivă. In acest sens s-a pronunţat şi I Deleanu în revista Dreptul nr. 2/2001, pag. 47.
Potrivit art. 723 alin.1 Cpc părţile sunt obligate să-şi exercite drepturile procesuale cu bună credinţă, iar nu cu intenţia de a tergiversa sau de a specula anumite dispoziţii legale.
Sentinţa instanţei de fond a fost comunicată reclamantului la data de 17.07.2006, iar acesta nu a înţeles să o atace în termenul de apel de 30 de zile, depunând cererea de aderare la apel în data de 16.01.2007 (după 6 luni), deşi căsătoria s-a desfăcut din culpa sa.
Dacă instanţa constată nulitatea mandatului, respectiv respinge cererea reconvenţională ca înaintată de o persoană fără calitate procesuală activă, apelul se admite fără dezbateri asupra fondului. In acest caz, potrivit art. 293 alin.2 Cpc, prin analogie, aderarea la apel rămâne fără efecte şi apelul incident trebuie respins.
Cererea reconvenţională a fost formulată la ultimul termen de judecată de la Judecătoria Sebeş.
Reclamantul a fost prezent în instanţă şi a arătat expres că este de acord cu admiterea acestei cereri şi cu desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă.
Această achiesare a reclamantului echivalează, practic, cu o renunţare la acţiunea principală de divorţ, în sensul de a nu o mai susţine.
Separat de acest aspect, din nici o probă administrată în faţa instanţei de fond nu rezultă culpa apelantei în destrămarea relaţiilor de familie.
In altă ordine de idei, apelanta susţine că reclamantul T. I. este pensionat de boală în F., primind de la Statul f., este cetăţean f.şi are domiciliul stabilit în F..
Actul de identitate român a fost solicitat de reclamant „pro causa”, în luna ianuarie 2007, însă a omis să depună vechea carte de identitate şi cartea de identitate f..
Paşaportul român al reclamantului şi-a pierdut valabilitatea din data de 8.08.2006.. a arătat că, cu ocazia unei convorbiri telefonice, reclamantul i-a adresat apelantei cuvinte jignitoare. In plus, la fila 80 este depusă scrisoarea olografă comunicată apelantei de către reclamant, scrisoare din care acesta îşi recunoaşte culpa deteriorată relaţiilor de familie şi solicită împăcarea.
Cel care se face vinovat de destrămarea căsătoriei este reclamantul care a părăsit domiciliul comun din F. şi s-a stabilit în Sebeş pentru a trăi în concubinaj cu o altă femeie.
Prin decizia civilă nr. 243/A/2007 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar 1755/107/2006, a fost admis apelul declarat de pârâta T. D. împotriva sentinţei civile nr. 378/2006 a Judecătoriei Sebeş, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate numai în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii reconvenţionale, în sensul respingerii.
De asemenea, a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de reclamantul T.I., cu obligarea acestuia la plata în favoarea apelantei a sumei de 1054,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată .
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Alba a reţinut că în speţă instanţele române nu sunt competente a judeca în prezenta cauză, având în vedere dispoziţiile art 20 alin ultim şi art 22 al 1 din L. 105/1992 precum şi Regulamentul CE 1347/29.05.2000 .
Cum această excepţie de necompetenţă a instanţelor române este peremtorie şi dirimantă , nu se mai justifică cercetarea altor excepţii sau apărări de fond .
În ce priveşte cererea de aderare la apel s-a reţinut că aceasta vizează strict fondul divorţului, fond ce nu mai poate fi evocat în faţa instanţei necompetente.
Recursul declarat de reclamantul – pârât reconvenţional T.I. împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 95/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia pentru cauze cu minori şi de familie, cu consecinţa casării deciziei 243/A/2007 a Tribunalului Alba şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru cercetarea motivelor de fond ale apelului şi cererea de aderare la apel, instanţa de recurs reţinând că în cauză competenţa jurisdicţională aparţine instanţelor române.
Pronunţându-se în prealabil asupra excepţiei nulităţii apelului, invocată în recurs de către reclamantul T. I., conform îndrumărilor instanţei de control judiciar, în temeiul art. 137 Cod pr civ Tribunalul reţine următoarele :
Reclamantul recurent a invocat prin motivele de recurs nulitatea apelului declarat de pârâta T. D., susţinând că semnăturile de pe cererea de apel, cererea pentru amânare a judecării în vederea precizării şi dezvoltării motivelor de apel şi motivele de apel depuse la 24.10.2006 nu aparţin apelantei ci unei alte persoane care nu are procură specială în acest sens, fiind astfel incidente dispoziţiile art 287 raportat la art. 284 C pr civ care atrag nulitatea apelului pentru lipsa semnăturii ce putea fi acoperită în cursul judecăţii apelului.
Potrivit art 287 Cod pr civ , „ cererea de apel va cuprinde :
1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor …
2. arătarea hotărârii care se atacă
3. motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul
4. dovezile invocate în susţinerea apelului
5. semnătura.
Cerinţele de la punctele 2 şi 5 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la pct. 3 şi 4, sub sancţiunea decăderii. Aceste cerinţe pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar lipsa semnăturii, în condiţiile prev de art 133 alin 2… „.
În ce priveşte cererea de declarare a apelului ( f.2 – dosar apel ), pe tot parcursul judecării apelului reclamantul intimat nu a invocat lipsa semnăturii apelantei pentru a putea fi acoperită în condiţiile art. 133 al 2 C pr civ şi nici nu s-a făcut dovada că, semnătura aplicată pe cerere nu ar aparţine apelantei care, de altfel şi-a şi susţinut cererea de apel, după cum rezultă din actele de procedură ulterioare acesteia (f.16, 29 – 31) .
Referitor la motivele de apel, cerinţele art. 287 alin 1 pct 3 C pr civ au fost împlinite conform alin 2 al aceluiaşi articol, fiind depuse până la prima zi de înfăţişare, prin mandatar avocat ( f.29 – 31) situaţie în care excepţia invocată de reclamantul intimat nu poate fi primită .
Procedând la rejudecare, prin prisma criticilor formulate pe fondul cauzei, Tribunalul reţine următoarele :
Potrivit art 67 alin 1 Cod pr civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, art 68 C pr civ reglementând condiţiile reprezentării şi ale justificării mandatului judiciar.
În ce priveşte mandatarul avocat, reglementarea specială cuprinsă în Legea nr 51/1995 prevede că avocatul are dreptul să reprezinte în temeiul unui contract de asistenţă juridică încheiat în formă scrisă de avocat şi clientul sau mandatarul acestuia. Contractul prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, în baza acestui contract avocatul legitimându-se prin împuternicirea avocaţială.
În privinţa actelor procesuale de dispoziţie art 69 al 1 Cod pr civ nu face distincţie între mandatarul neavocat şi avocat, ceea ce înseamnă că şi avocatul ar avea nevoie de o procură specială pentru astfel de acte , excepţie făcând situaţia în care contractul de asistenţă juridică stipulează expres dreptul avocatului de a face astfel de acte.
În speţă, contractul de asistenţă juridică încheiat de apelantă cu avocata sa B. R. prevede expres întinderea mandatului judiciar doar pentru apărare în calitate de pârâtă în procesul de divorţ, fără a stipula dreptul avocatului de a efectua alte acte procesuale decât cele pe care le presupune apărarea într-o astfel de cauză.
Prin urmare, câtă vreme avocatul nu a avut mandat special pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată, acesta fiind limitat prin contractul de asistenţă juridică , nu putea exercita în numele părţii reprezentate acţiunea reconvenţională de divorţ, cu atât mai mult cu cât mandatul se referă la reprezentarea în procedura de divorţ care impune reguli speciale mult mai restrictive decât în dreptul comun, tocmai datorită caracterului strict personal al acţiunii de divorţ.
Mai mult, acţiunea reconvenţională a fost depusă de avocata împuternicită de titulara contractului de asistenţă juridică pentru a o substitui în cauză şi care de asemenea nu deţinea mandat special în acest sens ( f. 99 ) .
Cum în speţă nu rezultă abilitarea în condiţiile legii a avocatului de a formula acţiune de divorţ în numele apelantei şi cum aceasta nu a ratificat sub nici o formă actul efectuat fără mandat în numele său, cererii reconvenţionale îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 161 Cod pr. civ. care sancţionează lipsa mandatului de reprezentare cu anularea cererii .
Prin lipsirea de efecte juridice a acţiunii reconvenţionale, limitele investirii instanţei se circumscriu acţiunii principale formulate de reclamantul intimat.
Analizând soluţia instanţei de fond prin prisma criticilor aduse prin cererea de aderare la apel, Tribunalul reţine următoarele:
Prealabil cercetării pe fond se impune analizarea în condiţiile art. 137 Cod pr. civ. a excepţiilor invocate de apelantă în legătură cu cererea de aderare la apel .
Un prim aspect supus analizei priveşte tardivitatea cererii de aderare faţă de dispoziţiile art. 293 al. 1 Cod pr. civ.
Potrivit acestui text de lege, cererea de aderare la apel se poate face până la prima zi de înfăţişare.
Conform art 134 Cod pr civ , este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii pe fond.
În speţă, prima zi de înfăţişare a fost la termenul de judecată din 13.02.2007, acesta fiind primul termen la care ambele părţi au fost citate, iar intimatul a luat la cunoştinţă motivele de apel astfel cum au fost completate de către apelantă, situaţie în care nu se poate reţine tardivitatea cererii de apel.
În ce priveşte inadmisibilitatea aderării , nu poate fi reţinută, având în vedere că prin apelul incident intimatul nu sprijină poziţia adversarului din proces ci a formulat cereri proprii prin care tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe în favoarea sa .
Nici susţinerile apelantei privind exercitarea abuzivă a dreptului de aderare la apel nu pot fi apreciate ca fondate , câtă vreme dispoziţiile legale permit aderarea până la prima zi de înfăţişare chiar dacă iniţial pârâtul ar fi achiesat la hotărârea primei instanţe prin neexercitarea apelului .
Analizând pe fond criticile aduse sentinţei, Tribunalul apreciază că instanţa de fond a reţinut corect împrejurarea că reclamantul se face vinovat exclusiv de destrămarea relaţiilor de familie .
Astfel, nici unul din martorii audiaţi nu a relevat existenţa vreunei culpe a apelantei în destrămarea relaţiilor de familie, neputându-i atribui comportamente sau acţiuni de natură a afecta negativ relaţia cu soţul său .
În schimb, probatoriul administrat a evidenţiat faptul că soţului reclamant îi aparţine în exclusivitate culpa în deteriorarea relaţiilor de familie, acesta fiind cel care a părăsit domiciliul conjugal prin emigrarea ilegală în F., întrerupând astfel viaţa de cuplu şi stabilind o relaţie extraconjugală în F. (f. 136, 139 bis, dos 1755/107/2006 – în primul ciclu procesual în apel ).
Mai mult, apelanta a fost cea care a încercat reluarea convieţuirii prin mutarea în F. la vârsta de 50 de ani, ceea ce evident presupune o schimbare majoră în viaţa oricărui om, schimbare pe care apelanta a fost dispusă să şi-o asume.
Aşa fiind, cererea de divorţ formulată de reclamant nu poate fi admisă, căsătoria neputând fi desfăcută din vina exclusivă a acestuia , câtă vreme din probatoriul administrat nu rezultă culpa comună a soţilor în destrămarea relaţiilor de familie .
Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse în temeiul art. 296 Cod pr. civ. apelul pârâtei urmează a fi admis cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei doar în ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii reconvenţionale ce va fi anulată pentru lipsa calităţii de reprezentant .
De asemenea, urmează a fi respinsă cererea de aderare la apel formulată de reclamantul intimat, ca nefondat.
În temeiul art. 274 Cod pr. civ., intimatul T.I. va fi obligat la plata în favoarea apelantei a sumei de 2754,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial şi taxe de timbru .
