Nu este permis a se recurge la procedura comunicării prin publicitate în acele împrejurări în care se cunoaşte domiciliul fiscal al contribuabilului, ceea ce presupune că actul administrativ fiscal trebuie să-i fie comunicat în mod direct şi individual pentru a lua la cunoştinţă despre existenţa obligaţiilor fiscale şi pentru a da posibilitatea efectuării plăţii sau a contestării pe calea administrativă de atac, în conformitate cu prevederile art. 45 Cod procedură fiscală, actul administrativ fiscal producând efecte numai din momentul în care este comunicat contribuabilului, obligativitatea comunicării acestuia, în condiţiile legii, fiind instituită prin art. 44 alin. (1).
(Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. com., de cont. adm. şi fisc., dec. nr. 371/R/30 iunie 2011, nepublicată)
Prin sentinţa civilă nr. 6674/16 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Bistriţa s-a admis contestaţia la formulată de contestatoarea BVM în contradictoriu cu intimata Administraţia Finanţelor Publice a mun. Bistriţa, cu consecinţa anulării somaţiei nr. 63010018856419/15.04.2010 emisă în baza titlului executoriu nr. 63010010685198/15.04.2010.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata.
Examinându-se sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate, tribunalul reţine că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţa de faţă.
Într-adevăr, în baza titlului executoriu nr. 63010010685198 din data de 15.04.2010, intimata Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Bistriţa a declanşat procedura executării silite împotriva contestatoarei pentru suma totală de 1.788 lei, reprezentând venituri din cedarea folosinţei bunurilor, sens în care a emis somaţia cu nr. 63010018856419 din data de 15.04.2010.
Documentele prin care s-a evidenţiat în cuprinsul titlului executoriu suma totală de plată sunt Decizia de impunere pentru plăţi anticipate nr. 6301088832104 din 03.03.2010 pentru suma de 987 lei şi Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 1933/13.01.2010 cuprinzând un număr de 7 decizii de calcul accesorii din data de 13.01.2010 emise pentru suma totală de 801 lei.
În cuprinsul deciziei de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit pe anul 2010 vizând suma de 987 lei şi care a fost emisă la data de 11.03.2010, se menţionează că pentru plăţile anticipate cu titlu de impozit neachitate până la termenele menţionate, se vor calcula majorări de întârziere, împotriva măsurilor dispuse prin prezenta decizie putându-se formula contestaţie care se depune în termen de 30 de zile de la comunicare la organul fiscal emitent, act constituind deopotrivă titlu de creanţă şi înştiinţarea de plată.
Aşa cum a relevat recurenta, această decizie de impunere a fost comunicată contestatoarei prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la data de 24.03.2010.
Anterior acestei decizii de impunere, la data de 13.01.2010 sub nr.1933 a fost emisă decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii, în temeiul art.88 lit. c şi 119 din O.G. nr. 92/2003, pentru plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor venituri la bugetul general consolidat, respectiv pentru majorările calculate asupra veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, făcându-se referire la deciziile nr.630119615341 – 630119615347/13.01.2010, suma evidenţiată ridicându-se în total la 801 lei.
Şi în cuprinsul acestei decizii s-a menţionat că, în conformitate cu prev. art. 110 din O.G.nr.92/2003, prezentul înscris constituie titlu de creanţă, plata sumelor urmând a se realiza în termenul prev. de art.111 alin.2 din acelaşi act normativ, prezenta decizie constituind şi înştiinţare de plată. De asemenea şi împotriva acestei decizii era inserată menţiunea că se poate formula contestaţie în conf. cu prev.art.205 şi 207 din O.G.nr.92/2003, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Deciziile de calcul accesorii nr. 630119615341 – 630119615347/13.01.2010 au fost comunicate prin publicitate conform art.44 alin.2 lit. d din O.G.92/2003, după cum rezultă din anunţul colectiv din data de 25.02..
Codul de procedură fiscală reglementează, prin art. 44 alin. (2), mai multe modalităţi de comunicare a actelor administrativ fiscale, de natură să asigure confirmarea primirii acestora, precum şi comunicarea prin publicitate (lit. d), care se efectuează în condiţiile prevăzute la alin. (3).
Potrivit art. 44 alin. 1 din OG nr. 92/2003, republicată „Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat”. Comunicarea se face conf. alin. 2 lit. al art. 44, respectiv: a) prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură, data comunicării fiind data ridicării sub semnătură a actului; b) prin remiterea, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, data comunicării fiind data remiterii sub semnătură a actului; c) prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal şi confirmarea primirii acestuia; d) prin publicitate.
Acelaşi text de lege dispune, prin alin. (4), că dispoziţiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător.
Potrivit art. 95 alin. (1) Cod procedură civilă, citarea prin publicitate se dispune atunci când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului.
Într-o corectă aplicare a acestor prevederi legale, nu este suficient, aşadar, ca reclamantul să afirme că nu cunoaşte domiciliul pârâtului, ci trebuie să învedereze împrejurări concrete din care să rezulte că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul acestuia, confirmându-şi, eventual, susţinerile cu probe corespunzătoare.
Dacă se dovedeşte că adresa pârâtului era cunoscută şi totuşi s-a obţinut citarea sa prin publicitate, toate actele săvârşite după acest moment se vor anula, astfel cum prevede art. 95 alin. (4) Cod procedură civilă.
În raport cu aceste prevederi legale, precum şi cu raţiunea şi efectele comunicării actului administrativ fiscal, este indiscutabil faptul că se poate recurge la modalitatea de comunicare a acestuia prin publicitate numai atunci când domiciliul fiscal al contribuabilului nu este cunoscut, cum corect a reţinut şi judecătorul fondului.
În cauza de faţă, deciziile de calcul accesorii nu au fost comunicate contestatoarei în vreuna din formele prevăzute la art. 44 alin. 2 lit. a-c, pentru a şi le însuşi şi a face plata de bunăvoie sau pentru a le contesta, în condiţiile art. 209 şi urm. din OG 92/2003, republicată, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura cunoaşterea de către contribuabil a obligaţiilor de plată şi a modalităţii de stabilire a acestora. Câtă vreme chiar recurenta-intimată a procedat la comunicarea celorlalte acte la care a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs prin scrisoarea recomandată, nimic nu împiedica a proceda la realizarea comunicării în această modalitate reglementată de art.44 alin.2 lit. c din O.G.nr.92/2003, comunicare care putea să-şi atingă scopul de încunoştinţare întocmai ca şi celelalte modalităţi reglementate de lit. a şi b ale art. menţionat anterior, asigurându-se opozabilitatea în condiţiile art.45 din O.G.nr.92/2003.
Deci nu este permis a se recurge la procedura comunicării prin publicitate în acele împrejurări în care se cunoaşte domiciliul fiscal al contribuabilului, ceea ce presupune că actul administrativ fiscal trebuie să-i fie comunicat în mod direct şi individual pentru a lua la cunoştinţă despre existenţa obligaţiilor fiscale şi pentru a da posibilitatea efectuării plăţii sau a contestării pe calea administrativă de atac, în conformitate cu prevederile art. 45 Cod procedură fiscală, actul administrativ fiscal producând efecte numai din momentul în care este comunicat contribuabilului, obligativitatea comunicării acestuia, în condiţiile legii, fiind instituită prin art. 44 alin. (1).
De altfel, interpretarea dată dispoziţiilor art. 44 din OG 92/2003 este conformă şi cu prevederile art. 43.1 din Normele Metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, potrivit cărora „Dispoziţiile art. 90, 91, 92 din sunt aplicabile, cu excepţia dispoziţiilor privind comunicarea prin afişare”, precum şi cu cele menţionate în Ordinul nr. 94 din 24 ianuarie 2006 privind aprobarea modelului şi conţinutului formularelor şi a instrucţiunilor de completare a acestora în vederea îndeplinirii procedurii de comunicare a actelor administrative fiscale prin publicitate emis de , în anexa nr. 2 pct. 1, „comunicarea prin publicitate se efectuează în situaţia în care actul administrativ fiscal nu a putut fi comunicat prin una dintre modalităţile de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a), b) şi c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
Este real faptul că potrivit prev.art.119 alin.1 din O.G. nr. 92/2003 pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere, alin.4 stipulând că aceste dobânzi şi penalităţi de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al preşedintelui ANAF, fiind asimilate deciziile de impunere şi deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii (art.88 lit. c din OG 92/2003 vizând actele administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere).
Chiar dacă contestatoarea cunoştea aspectul că prin neplata la termen a obligaţiilor stabilite în sarcina sa, se vor calcula majorări de întârziere, aceasta nu determină realizarea comunicării titlului de creanţă în modalitatea prev.art.44 alin.2 lit.d, titlul de creanţă aşa cum este el definit de art.110, devenind titlu executoriu în condiţiile art.141 alin.2 din O.G.92/2003.
Aserţiunea instanţei de fond în sensul că datorită necomunicării în condiţiile art.44 alin.2 lit. a-c a deciziilor de calcul accesorii, acestea nu pot fi considerate titluri de creanţă, tribunalul reţine că nu este corectă, actele respective stabilind şi individualizând creanţa fiscală în condiţiile art.110 alin.3 Cod proc. fiscală, însă, problema care se pune este aceea a faptului că nu s-au transformat încă în titluri executorii în condiţiile art.141 alin.2, câtă vreme termenul de plată stabilit de art.111 alin.2 se calculează în funcţie de data comunicării deciziilor de calcul accesorii.
Cum procedura de comunicare a deciziilor de calcul accesorii nr. 630119615341 – 630119615347/13.01.2010, s-a realizat prin publicitate, modalitate de natură a o prejudicia pe contestatoare, tribunalul reţine că respectivele decizii de calcul accesorii nu au devenit titluri executorii, astfel încât să se fi procedat în mod corect la emiterea titlului executoriu nr.63010010685198/15.04.2010 şi a somaţiei emisă la aceeaşi dată pentru suma totală de 1788 lei, astfel încât constatând că nu subzistă în speţă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, invocat de recurentă, raportat la disp.art.312 Cod proc.civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, menţinându-se hotărârea instanţei de fond, recurenta putând relua executarea cu respectarea dispoziţiilor legale enunţate anterior, respectiv comunicarea în oricare din modalităţile enumerate de lit. a-c ale art.44 Cod proc.fiscală, a deciziilor de calcul accesorii.
