Constată că, prin sentinţa civilă nr.247/23 martie 2010, Tribunalul V– Secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul Statul Român şi a admis acţiunea form


procesuale active a reclamantelor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul Statul Român şi a admis

acţiunea formulată de reclamantele C.E., A.P.A. şi P.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 700.000 euro în echivalent în lei, la momentul plăţii, cu titlu

de despăgubiri civile.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că, potrivit actelor de stare civilă constând în certificate

de naştere, de căsătorie şi de deces depuse la dosar, reclamantele sunt fiicele autorilor direcţi P.I. şi P.Z.(Z.) şi

nepoatele autorilor P.P. şi P.A.

În perioada 9 august 1949–13 august 1956, familia extinsă compusă din bunici, părinţi şi reclamantele PS şi PA a fost

supusă măsurii strămutării din localitatea de domiciliu, respectiv comuna U., judeţul B., şi stabilirii domiciliului

obligatoriu în comuna P., judeţul C. Potrivit acestui din urmă înscris, constând în adresa nr.53/2010 a M.A.N. – D.I.M.,

nu au fost identificate numărul şi data deciziei prin care au fost luate măsurile respective, însă prin decizia

nr.6424/1956 s-a dispus ridicarea acestor măsuri.

Din referatul întocmit în scopul soluţionării cererii autorului PI, de punere în libertate, precum şi această cerere,

rezultă că măsurile au fost luate ca urmare a unei revolte a cetăţenilor din comună împotriva cotelor mari de cereale

pe care erau obligaţi să le predea statului. Potrivit acestui referat, familia petiţionarului „nu constituie o piedică

în transformarea socialistă”, fapt ce prezumă ideea că măsurile luate împotriva familiei reclamantelor aveau raţiuni

politice, legate de natura puterii de la acea dată.

Prin hotărârile nr.235/1990, nr.228/1990, nr.585/1990, nr.586/1990 şi nr.267/1991, reclamantelor şi părinţilor lor le-au

fost recunoscute anumite drepturi în baza Decretului-lege nr.118/1990, în calitate de persoane persecutate politic.

S-a reţinut că în timpul derulării măsurilor dispuse împotriva familiei reclamantelor, respectiv în anul 1951, s-a născut

reclamanta C.E.

Martorul P.R., verişorul primar al reclamantelor, a declarat că în timpul în care familia reclamantelor împreună cu bunicii

comuni au fost strămutaţi au decedat cei doi bunici, o mare parte a restului familiei fiind privată de posibilitatea de

a merge la înmormântare, că reclamantele, părinţii şi bunicii lor aveau o gospodărie frumoasă în localitatea de domiciliu,

iar în timpul domiciliului forţat locuiau toţi 6 într-o casă cu 2 camere şi că reclamantele au depus eforturi suplimentare

pentru a-şi definitiva pregătirea profesională, în sensul că trebuiau să îşi învingă frica de a nu păţi ceva din cauza

trecutului familiei.

Martora M.F. a declarat că înainte de stabilirea domiciliului forţat părinţii şi bunicii reclamantelor erau cunoscuţi în

localitatea de domiciliu drept oameni harnici şi că măsura dispusă împotriva lor i-a împiedicat să participe la anumite

evenimente familiale, precum înmormântarea unor rude. De asemenea, a mai declarat că oamenii din localitatea din care fusese strămutată familia reclamantelor le trimiteau membrilor acestei familii haine şi alimente, iar tatăl reclamantelor îşi notase aceste gesturi. Ulterior, familia reclamantelor a încercat să răsplătească simbolic pe oamenii care i-au ajutat.

La dosar a fost depusă copia unor însemnări ale tatălui reclamantelor cuprinzând nume şi denumiri ori cantităţi de produse.

Această copie nu a fost contestată de către pârât.

Cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în speţă, tribunalul a reţinut că potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009

privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, „constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.(1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.

Potrivit art.4 alin.2 din aceeaşi lege, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele

prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora”.

Conform art.5 alin.1 lit.a din aceeaşi lege, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada

6 martie 1945–22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după

decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de

judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama

şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945,

precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările

ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea

nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.

Analizând excepţiile şi cererea în raport de situaţia de fapt dovedită cu probele administrate în cauză şi de

prevederile legale aplicabile, tribunalul a reţinut că inadmisibilitatea unei acţiuni semnifică faptul că o anumită

cerere de chemare în judecată nu poate fi supusă analizei instanţei judecătoreşti. Constituind o excepţie de la

principiul constituţional al liberului acces la justiţie şi de la dreptul la un proces echitabil consacrat de

art.6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inadmisibilitatea

trebuie să fie consacrată expres de un text legal de strictă interpretare şi aplicare şi să fie justificată de motive

temeinice.

Analizând dispoziţiile legale aplicabile în speţă, tribunalul a reţinut că ele nu conţin nicio limitare a exerciţiului

dreptului la justiţie pentru pretinse despăgubiri morale în caz de condamnare politică ori măsură administrativă abuzivă,

raportată la exercitarea altor drepturi referitoare la aceleaşi pretenţii. Dimpotrivă, art.5 alin.1 lit.a dispune că

acţiunea în despăgubire poate fi intentată şi de persoanele care au beneficiat de alte măsuri reparatorii, acestea

urmând a fi avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Cu privire la prevederile Legii nr.10/2001, invocate de pârât în susţinerea excepţiei, tribunalul a constatat că ele

nu au legătură cu prezenta cauză, întrucât prin cererea de chemare în judecată s-au solicitat daune morale, iar

Legea nr.10/2001 reglementează restituirea bunurilor preluate abuziv.

Şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor a fost apreciată ca neîntemeiată.

Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între titularul dreptului pretins şi titularul cererii

de chemare în judecată.

În speţă, reclamantele au susţinut că solicită daune morale pentru suferinţele care le-au fost cauzate atât în nume

propriu, cât şi în calitate de moştenitoare ale autorilor lor, părinţi şi bunici.

Potrivit art.5 alin.1 sunt îndreptăţite să solicite despăgubiri atât persoanele împotriva cărora s-au luat măsurile

incriminate, cât şi descendenţii până la gradul al doilea.

Rezultă că reclamantele se pretind ale măsurilor invocate în acţiune (ele fiind născute la momentul luării

măsurilor şi supuse acestora sau născându-se în perioada respectivă) şi sunt descendente de gradul I faţă de părinţii

I şi Z şi de gradul II faţă de bunicii A şi P, având astfel calitate procesuală activă în determinarea legii.

În raport de aceeaşi situaţie de fapt şi de dispoziţiile legale citate mai sus, tribunalul a apreciat că acţiunea este

întemeiată.

Prima instanţă a constatat că împotriva reclamantelor şi a familiei acestora, compusă din părinţi şi bunici, a fost luată

măsura strămutării din localitatea de domiciliu şi a stabilirii domiciliului obligatoriu în altă localitate şi că măsura

a avut caracter politic.

Acest fapt rezultă în primul rând că reclamantelor şi părinţilor lor le-a fost recunoscută deja calitatea de persoane

persecutate politic ca urmare a acestei măsuri prin emiterea hotărârilor în baza Decretului-lege nr.118/1990. A statua

în alt fel în cauză înseamnă a aduce atingere unui drept câştigat şi necontestat până în prezent.

Chiar şi în lipsa recunoaşterii anterioare a acestei calităţi, tribunalul a apreciat că măsurile luate împotriva familiei

reclamantei constituie măsuri administrative abuzive, încadrându-se în enumerarea cuprinsă în art.3 din O.U.G. nr.214/1999

(la care face trimitere art.1 alin.3 din Legea nr.221/1999), dispuse ca urmare a unor acţiuni legate de apărarea

drepturilor civile şi economice, potrivit art.2 din aceeaşi ordonanţă.

În speţă, s-a constatat că măsurile la care a fost supusă familia reclamantelor au fost generate de revolta din localitatea

de domiciliu cu privire la cotele mari de produse agricole pe care cetăţenii erau obligaţi să le predea statului,

în perioada de început a instaurării ordinii sociale, care a continuat până în anul 1989.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că reclamantele şi familia acestora compusă din părinţi şi bunici paterni au fost

supuse unor măsuri administrative abuzive cu caracter politic, în sensul art.1 alin.3 şi 4 din Legea nr.221/2009.

Cu privire la temeiul de fapt şi la dovada despăgubirilor solicitate, instanţa de fond a reţinut că măsura dislocării

din domiciliul obişnuit şi stabilirii domiciliului forţat într-o localitate aflată la distanţă foarte mare de locul de

domiciliu, departe de restul familiei şi în condiţii care exclud un trai obişnuit, cel puţin la nivelul celui avut

anterior, constituie premise ale concluziei că sunt generatoare de suferinţe morale.

În plus, situaţia particulară a reclamantelor, constând în vârstele fragede ale acestora în perioada de activitate a

măsurii, vârsta înaintată a bunicilor supuşi aceleiaşi măsuri, precum şi perioada ulterioară încetării măsurii supusă

unor efecte de natură să creeze suferinţe, temeri ori privaţiuni implică de asemenea recunoaşterea dreptului acestora de

a beneficia de daune morale.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 euro cu acest

titlu, pentru cei aproximativ 7 ani de domiciliu forţat, atât în nume propriu, cât şi în calitate de descendente ale

autorilor lor supuşi aceleiaşi măsuri, sumă pe care instanţa a apreciat-o ca fiind justificată.

În fapt, deşi este dificil a cuantifica asemenea daune morale fără ca ele să nu pară excesiv de ridicate sau de mici,

tribunalul a apreciat că suma solicitată nu reprezintă decât o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul V şi pârâtul Statul Român

prin MFP reprezentat de DGFPV.

Prin apelul său, Parchetul de pe lângă Tribunalul V. a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel:

Prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantelor prin care acestea au solicitat să se constate caracterul

politic al măsurii de dislocare şi stabilire a domiciliului obligatoriu în altă localitate (fila 102 dosar fond), în

temeiul art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009.

Instanţa a acordat reclamantelor despăgubiri civile într-un cuantum mult prea mare, fără a ţine seama de faptul că anterior

acestea au mai beneficiat şi de alte măsuri reparatorii. Astfel, din actele aflate la dosar rezultă că atât autorii

reclamantelor, cât şi acestea au primit indemnizaţie în sumă de 2000 lei lunar pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu,

stabilit prin strămutare în altă localitate, iar prin hotărârile emise de Comisia pentru acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr.118/1990, perioada de 7 ani domiciliu forţat

a fost considerată vechime în muncă neîntreruptă.

Mai mult, din cuprinsul hotărârilor ataşate la dosar rezultă că atât autorilor cât şi reclamantelor le-au fost acordate

şi celelalte drepturi prevăzute de art.3 alin.2, respectiv au beneficiat în mod gratuit de asistenţă medicală şi

medicamente, şi art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, care prevede că se va atribui cu prioritate spaţiu locativ

corespunzător din fondul locativ de stat.

În sfârşit, suma de 700.000 euro acordată reclamantelor este nejustificată faţă de prejudiciul efectiv suferit, prin

urmare se impune reducerea într-un cuantum mai mic, de natură a constitui o reparaţie echitabilă, iar nu a se transforma

într-o posibilitate de îmbogăţire fără justă cauză.

Prin apelul său, pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.V. a criticat hotărârea pentru nelegalitate,

astfel:

Tribunalul V, în mod greşit nu a avut în vedere dispoziţiile art.13 alin.1 Cod procedură civilă, încălcând competenţa

materială a altei instanţe în soluţionarea cererii de chemare în judecată prin care s-au solicitat despăgubiri pentru

imobilele situate în comuna U., judeţul B.

În mod greşit instanţa a apreciat că reclamantele au solicitat acordarea daunelor morale în cuantum de 700.000 euro în

nume propriu, întrucât acestea au precizat că sunt îndreptăţite la despăgubiri în baza Legii nr.221/2009, atât în calitate

de moştenitoare ale bunicilor şi părinţilor lor, cât şi ca urmare a modului în care s-a reflectat statutul lor de persoane

sancţionate politic, pentru viaţa lor socială şi de familie.

În mod nelegal, cu încălcarea art.114, 132, 133 Cod procedură civilă instanţa de fond s-a considerat legal investită la

al treilea termen de judecată cu cererea de modificare a acţiunii, în sensul de a se constata caracterul politic al

măsurii de dislocare şi stabilire a domiciliului obligatoriu în altă localitate.

Instanţa a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, cu încălcarea art.4 din Legea nr.221/2009. Sub acest aspect, Tribunalul

V a încălcat principiul rolului activ şi nu a făcut o cercetare completă a aspectelor impuse de art.4, apreciind în mod

nelegal, că nu are relevanţă punctul de vedere al Asociaţiei foştilor deţinuţi politici din România ori că au fost acordate

despăgubiri autorului reclamantelor conform Legii nr.10/2001, a Decretului-lege nr.118/1990 sau a altor legi reparatorii.

Mai mult, instanţa nu a avut în vedere faptul că bunicul reclamantelor, veteran de război, a beneficiat de scutire de

impozite şi i-au fost recunoscute meritele prin acordarea unei pensii speciale datorită acestei calităţi, de veteran de

război.

Instanţa a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, cu încălcarea art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992 şi art.244 alin.1 Cod

procedură civilă, fiind respinsă în mod greşit cererea de suspendare a soluţionării cauzei formulată de către Statul

Român.

Hotărârea este nelegală, fiind încălcate dispoziţiile art.189 alin.1 Cod procedură civilă, deoarece martorul PR este

rudă de gradul III cu reclamantele şi a fost audiat în lipsa acceptării de către pârâtul Statul Român.

Pe fondul cauzei, se susţine că instanţa nu a arătat care au fost elementele probatorii adecvate care au condus la găsirea

unor criterii de evaluare a întinderii daunelor morale în cuantum de 700.000 euro, acordate de instanţă, nefiind suficientă

libera apreciere a instanţei. Tribunalul a omis să ia în calcul faptul că reclamantele şi părinţii acestora deja au

beneficiat de acordarea indemnizaţiei în baza Decretului-lege nr.118/1990, fapt recunoscut şi întărit de hotărârile

menţionate în cuprinsul hotărârii, dar care nu au fost cenzurate de către instanţa de judecată.

Intimatele C.E., A.P.A. şi P.S. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelurilor formulate de Parchet

şi de pârâtul Statul Român.

La data de 13.09.2010 intimatele au invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr.62/2010 prin care

s-au adus modificări Legii nr.221/2009, iar prin încheierea de şedinţă din 27 septembrie 2010 instanţa a admis cererea

de sesizare a şi a dispus suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea acestei excepţii.

După repunerea cauzei pe rol, analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, cu prioritate a celor privind

caracterul de dublă reparaţie a sumei acordate de tribunal pentru dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu

suferite de reclamante, în raport de reparaţiile deja stabilite în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 şi având în vedere

actele şi lucrările dosarului de fond, Curtea constată că apelurile pârâtului Statul Român şi a Parchetului de pe lângă

Tribunalul V. sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele comune care vor fi exprimate în continuare.

Prin sentinţa apelată, a fost admisă acţiunea formulată de reclamante şi obligat pârâtul Statul Român prin MFP să plătească

acestora suma de 700.000 euro în echivalent în lei, la momentul plăţii, cu titlu de despăgubiri civile, pentru prejudiciul

moral suferit prin măsurile luate împotriva lor, începând cu luna august 1949.

Prima instanţă şi-a fundamentat hotărârea pronunţată pe dispoziţiile art.1 alin.3, art. 4 alin.2 şi art.5 alin.1 lit.a din

Legea nr.221/2009, pe care le-a considerat aplicabile stării de fapt rezultate din probele administrate în cauză, constatând că pentru prejudiciul moral suferit de reclamante, ca o consecinţă directă a suferinţelor ce le-au fost cauzate atât în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitoare ale autorilor lor, prin strămutarea din localitatea de domiciliul şi stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, la o distanţă foarte mare de prima, departe de restul familiei şi în condiţii care exclud un trai obişnuit cel puţin la nivelul celui avut anterior, li se cuvin daune morale compensatorii, în sumă de 700.000 euro.

În intervalul de timp în care cauza s-a aflat pe rolul instanţei de apel a fost adoptată O.U.G. nr.62/2010, prin care s-au

adus modificări legii sus-menţionate, în sensul limitării cuantumului despăgubirilor posibil de acordat pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I; 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;”.

Asupra O.U.G. nr. 62/2010, cât şi asupra art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, astfel cum a fost modificat prin aceasta, s-a declanşat controlul de constituţionalitate posterior adoptării actelor normative, Curtea Constituţională admiţând sesizările şi pronunţându-se în sensul constatării neconstituţionalităţii acestora.

Astfel, prin deciziile:

– nr.1.354/20 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.1 şi art.II din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu

caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;

– nr.1.358/21 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) teza

întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora,

pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;

– nr.1.360/21 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) teza

întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora,

pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicate în Monitorul Oficial al României nr.761/15.11.2010,

publicate Monitorul Oficial nr.761 din 15.11.2010, s-a declarat neconstituţionalitatea textelor legale susmenţionate.

În esenţă, Curtea Constituţională a constatat că în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul

comunist, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de

suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul

comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele

persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr.118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la

6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr.631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999,

aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile

Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru

fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizaţie

lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu

(art.4 din Decretul-lege nr.118/1990); scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente,

în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit

cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai,

metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de

persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art.8 din Decretul-lege nr.118/1990);

soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în

spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia)

celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare,

din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunară

de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art.5 din

Decretul-lege nr.118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art.5 alin.(1) lit.a)

din Legea

nr.221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect

al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent

în condiţiile Legii nr.10/2001 [art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin

hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art.5 alin.(1) lit.c)

din Legea nr.221/2009].

Curtea a mai constatat însă că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate

în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie

similară cu cea avută anterior – ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de

a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului,

principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei.

Trecând în revistă jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie „morală”

a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, pe de altă parte, despăgubirile pentru

daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea

şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de

lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, nu pot fi

considerate drepte, echitabile şi rezonabile.

Prin Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât

intervenţia sa prin art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu

acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel

cum este proclamată în prevederile art.1 alin.(3) din Constituţie. Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri,

este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din

5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra

Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a

Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa

de la Strasbourg – de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci

când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse

în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii.

Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei,

instanţa de al drepturilor omului a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege

referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca

rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea

ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă” în obţinerea

compensaţiilor respective.

Având în vedere toate aceste considerente, precum şi altele vizând încălcarea normelor de tehnică legislativă şi

lipsa preciziei şi previzibilităţii cerute de noţiunea de „legalitate”, care nu vor mai fi reluate, Curtea Constituţională

a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost

reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea

fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă şi prevederilor

art.1 alin.(3) şi (5) din Legea fundamentală.

Potrivit art.31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată,

decizia prin care se constată neconstituţionalitate unei legi sau a unei ordonanţe, ori dispoziţiei unei legi

sau unei ordonanţe, în vigoare, este definitivă şi obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra

cauzelor în care îşi are incidenţa textul legal declarat neconstituţional.

Alin.3 al aceluiaşi text, face trimitere la situaţia în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curţii

Constituţionale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile

Constituţiei, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care îşi încetează efectele juridice.

În speţă, Curtea nu poate decât să constate că textul legal care a constituit temeiul juridic al pretenţiilor

reclamantelor, nu a fost modificat în perioada de 45 zile, care a urmat publicării deciziilor sus-menţionate în

Monitorul Oficial al României, prin urmare, acesta şi-a încetat efectele juridice.

Pe de altă parte, reţine că pentru prejudiciul suferit, ca persoane persecutate politic, prin strămutarea din

localitatea de domiciliu şi stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, reclamantele au beneficiat

deja de prevederile Decretului-lege nr.118/1990, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond

(f.7-30, 62-99), astfel încât, prin admiterea acţiunii în primă instanţă, acestea s-ar regăsi în situaţia

dublei despăgubiri pe care Curtea Constituţională a urmărit să o înlăture prin controlul de constituţionalitate

săvârşit.

Faţă de cele reţinute, având în vedere cadrul procesual stabilit în faţa instanţei de fond, competentă din punct

de vedere teritorial, potrivit art.4 alin4 din Legea nr. 221/2009, precum şi critica mai sus analizată, fără

a mai face referire la celelalte aspecte în limita cărora instanţa de apel a fost chemată a verifica legalitatea

şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul

formulat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentant de D.G.F.P.V. şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul V.,

împotriva sentinţei civile nr.247/23 martie 2010, pronunţată de Tribunalul V, în dosarul nr.4157/90/2009.

Pe cale de consecinţă, a schimbat sentinţa în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantelor.

6. Condiţiile de repunere în termenul de exercitare a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct.7

Cod procedură civilă.

Art.322 pct.7, art.324 alin.1 pct.1 teza I Cod procedură civilă

Art.101 alin.3, art.103 Cod procedură civilă

În speţa dedusă judecăţii se solicită revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs în privinţa căreia

se susţine că ar fi potrivnică unei alte hotărâri pronunţate de o instanţă de grad inferior, în una şi aceeaşi

pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, în temeiul art.322 pct.7 Cod procedură civilă.

Termenul de promovare a căii de atac întemeiată pe acest motiv este cel de o lună, calculat de la pronunţarea

hotărârii instanţei de recurs, art.324 alin.1 pct.1 teza I Cod procedură civilă necondiţionând momentul

de început al calculul termenului, de comunicarea hotărârii către partea interesată, ci de pronunţarea acesteia.

Analizând dispozitivul deciziei civile nr.1524/R din 30 septembrie 2010 a Tribunalului A. – Secţia civilă

(f.45-47 dosar fond), Curtea constată că aceasta a fost pronunţată la data de 30 septembrie 2010, dată de la

care curge termenul în care poate fi supusă revizuirii hotărârea judecătorească, în considerarea şi a

dispoziţiilor art.101 alin.3 şi următoarele Cod procedură civilă.

Neexercitarea căii de atac ori neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea,

afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai

presus de voinţa ei, caz în care actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării,

urmând a fi arătate în acelaşi termen şi motivele împiedicării(art.103 Cod procedură civilă).

În speţă, Curtea reţine că revizuientul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de art.103 Cod procedură civilă pentru a putea fi repus în termenul de revizuire, împrejurarea că, până la redactarea hotărârii, 25.10.2010, nu a putut constata contrarietatea acesteia faţă de sentinţa civilă nr.5930/1999 a Judecătoriei P. neputând fi o astfel de cauză, atâta timp cât, de la redactarea sa şi până la promovarea cererii de revizuire au mai trecut aproximativ 2 luni, iar revizuientul a solicitat a-i fi eliberată copie după această hotărâre abia la un interval de timp de mai mult de o lună de la redactare, respectiv la data de 2.12.2010.

(Decizia civilă nr. 282/R/15.02.2011)