Acţiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar în conformitate cu disp. art. 15 lit. j din Legea nr. 146/11997şi art. 1 şi 2 din OG 32/1995.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin convenţia de credit nr. 0085134/14.02.2007, pârâta i-a acordat un împrumut cu garanţie imobiliară, cu o perioadă de rambursare de 300 de luni. Contractul prevedea o dobândă fixă de 4,25 % pe an, fiindu-i ataşat în consecinţă un grafic de rambursare, care prevedea fiecare sumă lunară pe care împrumutatul era obligat să o achite.
Cu toate acestea, banca-pârâtă a modificat substanţial acest scadenţar, prin majorarea dobânzii percepute şi a altor comisioane, fără a avea acordul consumatorului în acest sens, căruia i-a fost comunicat pur şi simplu noul scadenţar, fără vreo altă justificare pentru această modificare unilaterală a contractului de credit.
Reclamantul a mai arătat că, deşi a achitat pentru mai multe luni ratele mărite, conform noului plan de rambursare comunicat de împrumutător, a înţeles să conteste diferenţele stabilite în plus faţă de convenţia iniţială, sens în care a convocat-o pe pârâtă la conciliere. Or, pretenţiile consumatorului au fost respinse cu ocazia concilierii dintre cele două părţi, cu motivarea că banca a dat curs prevederilor legale şi contractuale, având un motiv întemeiat pentru a proceda la majorarea dobânzii, fiind în egală măsură şi de bună-credinţă.
Reclamantul a mai arătat că, în cauză, contractul este unul tip, de adeziune, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia clauzele acestuia, ci doar de a fi sau nu de acord cu ele, astfel cum acestea au fost în mod discreţionar determinate de bancă. Astfel, întreaga convenţie de credit este alcătuită din mai multe documente, standardizate, denumite „condiţii generale” şi „condiţii speciale”, care sunt în mod evident utilizate de către pârâtă în relaţiile comerciale cu toţi clienţii săi. Prin urmare, nici clauza invocată ca fiind abuzivă nu a fost negociată direct cu reclamantul, fiind impusă acestuia în cadrul contractului de credit de către banca pârâtă Volksbank.
Totodată, reclamantul a mai arătat că art. 3 litera d) este o clauză abuzivă şi anulabilă, deoarece, în sensul Legii nr. 193/2000, este în măsură să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile celor două părţi. Reclamatul a criticat lipsa definirii noţiunii de „schimbare semnificativă a pieţei monetare”, precum şi inexistenţa unui criteriu obiectiv în raport de care banca să poată majora dobânda. De asemenea, el a mai învederat faptul că art. 3 litera d) este contrar celui de principiu de la art. 3 lit. a) din aceleaşi condiţii speciale ale convenţiei, care stipulează faptul că dobânda este fixă. Or, într-o asemenea situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, care consacră regula in dubio pro reo. În aceste condiţii, instanţa de judecată trebuie să dea eficienţă clauzei de la art. 3, lit. a) din contract, în detrimentul celei de la art. 3, lit. d), aceasta din urmă urmând a fi anulată şi pentru acest motiv.
Reclamantul solicită să se observe şi reaua credinţă a băncii în ceea ce priveşte redactarea celor două clauze, mecanismul creat de acestea putând fi rezumat astfel: „dobânda este fixă, însă numai pentru consumator, nu şi pentru bancă”, ceea ce conferă acesteia dreptul de a majora dobânda atunci când costurile de refinanţare cresc, însă nu şi obligaţia de a micşora o asemenea dobândă, în situaţia în care costurile scad – ca dovadă în ceea ce priveşte disproporţia dintre drepturile şi obligaţiile părţilor.
În drept, reclamantul a invocate prevederile Legii nr. 193/2003 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori , OG nr. 50/2010, OG 9/2000, art. 43 C. com., art. 969 C. civ.
Pârâta, legal citată a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea susţinerilor sale, pârâta a arătat că la data încheierii convenţiei dintre părţi, împrumutatul a luat la cunoştinţă de toate clauzele şi prevederile contractuale şi a semnat convenţia declarând în mod expres că este de acord cu acestea şi „cunoaşte şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce îi revin conform Condiţiilor Speciale, precum şi ale Condiţiilor Generale”.
În cuprinsul pct. 3 din Condiţiilor Speciale ale Convenţiei se prevede la lit. a) „rata dobânzii curente” şi la lit. d) „data ajustării dobânzii: Banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbării semnificative, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii astfel modificată”.
Pârâta a invocat faptul că a acţionat în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 şi pct. 1 litera a) din anexa la lege, că banca însăşi suportă costurile de refinanţare, ce sunt direct influenţate de variaţiile indicilor monetari şi indirect, de costurile cu rezerva minimă obligatorie, că a existat o modificare importantă a pieţei monetare, creşterile indicilor monetari şi ale costurilor de rezervă minimă obligatorie neîncadrându-se în limitele unei fluctuaţii obişnuite, normale şi previzibile, şi că în contextul schimbărilor semnificative intervenite pe piaţa monetară, un număr mare de bănci s-au confruntat cu necesitatea de a majora ratele dobânzilor pentru produsele de creditare în euro.
Pârâta a mai arătat că a avut un motiv întemeiat pentru majorarea costurilor contractuale şi că a acţionat cu bună – credinţă, câtă vreme majorarea costurilor contractuale este fundamentată din punct de vedere economic şi contractual şi câtă vreme, deşi conform prevederilor legale invocate la pct. 3 lit. b), banca nu avea obligaţia de a-l notifica pe client în legătură cu majorarea dobânzii, totuşi i-a notificat modificarea intervenită, înainte de data la care majorarea a devenit efectivă.
Alăturat întâmpinării pârâta a depus înscrisuri.
În dovedirea acţiunii reclamanţii au depus înscrisuri.
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa de judecată reţine următoarele:
La data de 14.02.2007, între reclamantul, în calitate de împrumutat, şi pârâta Volksbank România SA, în calitate de bancă-împrumutătoare, s-a încheiat convenţia de credit , având ca obiect acordarea unui împrumut pentru o perioadă de 300 de luni. Contratului i-a fost ataşat un grafic de rambursare, în care părţile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutatul era obligat să o achite către bancă.
Banca-pârâtă a modificat substanţial scadenţarul prin majorarea dobânzii percepute.
Banca a arătat că rata dobânzii curente a fost majorată, cu aplicarea în acest sens a prevederilor contractului de credit. Reclamantul a învederat instanţei că, pe lângă majorarea dobânzii percepute, a avut loc şi o majorare a altor comisioane.
Faţă de majorarea dobânzii şi, implicit, a sumelor datorate, reclamantul a solicitat să se constate că art. 3 lit. d din convenţiei de credit reprezintă clauză abuzivă şi prin urmare este lovită de nulitate.
Instanţa reţine că, potrivit Secţiunii 3, art. 3.1., intitulat marginal „Dobânda curentă” din Condiţiile Generale ale Convenţiei, „rata dobânzii curente este fixă sau variabilă, exprimată în forme procentuale (ex. x%), valoarea sa fiind menţionată în Condiţiile Speciale”.
Potrivit pct. 3 litera a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei , rata dobânzii curente este fixă, de 4,25. Potrivit literei d) al aceluiaşi punct, cu privire la care reclamantul a solicitat să se constate că reprezintă o clauză abuzivă lovită de nulitate, „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
Or, instanţa reţine că, potrivit raportului dintre clauzele generale/speciale, pct. 3 litera a) din Condiţiile Speciale are prevalenţă asupra art. 3.2.1 din Condiţiile Generale, acestea din urmă trimiţând ele însele, pentru lămurirea clauzelor contractuale, la regulile speciale.
Astfel, dacă Volksbank România SA poate acorda, potrivit regulilor generale, împrumuturi fie cu rată fixă, fie cu rată variabilă, în cazul reclamantului, părţile au încheiat un contract cu rata dobânzii fixă, de 4,25 % pe an.
După concluzia logică de interpretare menţionată mai sus, art. 3 litera d) din Condiţiile Speciale prevede că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Or, instanţa reţine că banca nu a inserat şi interpretat această clauză în contextul schimbărilor intervenite pe piaţa monetară, ci a nesocotit drepturile consumatorului, prin introducerea unei clauze abuzive.
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (ca o aplicaţie a principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C.civ.). Cu toate acestea, Banca a interpretat art. 3 litera d) din Condiţiile Speciale în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în mod transparent şi complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea măsură.
Un probatoriu cu privire la ultimul aspect nu a fost propus nici în faţa instanţei, în condiţiile în care „schimbările semnificative pe piaţa monetară” nu reprezintă elemente de notorietate – modificarea ratei dobânzii.
Banca a susţinut în notificarea trimisă clienţilor că a avut loc o creştere continuă a indicelui de referinţă Euribor, de aproximativ 1%, fapt ce a determinat creşterea dobânzii. Or, reclamantul a depus la dosar un grafic cu valoarea Euribor, necontestat de pârâtă, din care rezultă că au existat perioade de scădere semnificativă a nivelului Euribor, fără ca aceasta să se reflecte în nivelul ratei dobânzii.
Instanţa nu poate reţine apărările pârâtei întemeiate pe faptul că modificarea unilaterală a contractului este în concordanţă cu teza finală a literei a) din Anexa Legii nr. 193/2000. Potrivit textului invocat, în forma de la data încheierii contractului, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care „dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia”. Or, legea are în vederea indicarea/specificarea expresă în contract a „motivului” în funcţie de care poate avea loc modificarea unilaterală a contractului, iar nu indicarea sa pur generică. Deşi în Condiţiile Generale, Banca a definit nu mai puţin de 28 de termeni (a se vedea secţiunea 1, denumită marginal „Definiţii”), dintre care unii de notorietate (de ex, „USD, Dolari”) – nu a indicat ce se înţelege prin „schimbări semnificative pe piaţa monetară”.
Această sintagmă din Convenţia părţilor nu se încadrează în exigenţele literei a) din Anexă, dat fiind că modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis, individualizat. Piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care ne raportăm, iar Banca va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale.
Banca a invocat şi dispoziţiile literei a) alin. 2 din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, din care ar rezulta, în interpretarea sa, că regulile interdicţiei modificării unilaterale a contractului nu s-ar aplica furnizorilor de servicii financiare.
Pe de o parte, prevederile respective nu erau în vigoare la data încheierii contractului de împrumut, ci au fost introduse în Legea nr. 193/2000 abia prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor (ce a transpus prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii). Cum nulitatea lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor în vigoare la data încheierii sale, Banca nu ar putea invoca acele dispoziţii pentru a îşi justifica măsurile luate.
Pe de altă parte, aplicând legea în lumina textului şi finalităţii directivei, din interpretarea sistematică a literei a) rezultă că alin. 2 nu constituie o dispoziţie derogatorie de la alin. 1, dat fiind că legea menţine în sarcina furnizorului de servicii financiare obligaţia de a „îşi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii”, în condiţiile unei „motivaţii întemeiate” şi implicit de a o subsuma îndeplinirii celorlalte condiţii.
În plus, aliniatul 2 menţionează în teza finală libertatea consumatorului de a rezilia imediat contractul. Or, părţile nu au prevăzut în contract o asemenea posibilitate şi nici Banca nu l-a notificat pe consumator în consecinţă. Banca nu poate invoca o dispoziţie contractuală numai în privinţa drepturilor pe care i le-ar recunoaşte, fără a îşi îndeplini în mod corespunzător propriile obligaţii, legale sau contractuale.
Clauzele contractuale („rezervarea dreptului”) şi definirea termenilor („motivaţiile întemeiate”) trebuie formulate într-un astfel de mod încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului. Astfel cum este formulat, art. 3 litera d) îi oferă Băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a modifica dobânda, iar clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.
Împrejurarea că art. 3 litera d) nu ar fi fost negociat direct cu reclamantul-consumator nu constituie, prin ea însăşi, un motiv de nulitate a clauzei şi de apreciere a ei ca fiind abuzivă. Legea prevede o asemenea sancţiune numai în cazul în care consumatorul este vătămat în derularea raporturilor comerciale. Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ dintre părţi, instanţa reţine că, pe lângă scăderea semnificativă a nivelului Euribor, care nu s-a reflectat în favoarea consumatorului în nivelul ratei dobânzii, nu rezultă din nici un înscris de la dosar că Banca şi-ar fi asumat în egală măsură un minim risc decurgând din evoluţia pieţei monetare. În măsura în Banca interpretează clauzele contractuale în sensul că orice schimbare a împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului se reflectă în nivelul dobânzii, ea îl lipseşte pe consumator de orice previzibilitate, iar interpretarea sa excede limitele teoriei impreviziunii şi este contrară cerinţelor bunei-credinţe.
În consecinţă, instanţa reţine că art. 3 lit. d din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit reprezintă o clauză ce încălcă drepturile consumatorului care a intrat în raporturi contractuale cu pârâta Volksbank România SA în cadrul unui contract de împrumut cu dobânda fixă – ca modalitate răspândită de acordare a creditelor.
În consecinţă, instanţa va admite cererea reclamantului, va anula clauza prev. de art. 3 lit. d din convenţia de credit.
Văzând şi disp. art. 274 C. proc. civ., cheltuieli care reprezintă onorariu avocat.
