(Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. civ., dec. nr. 99/A/15 decembrie 2010)
Prin sentinţa civilă nr. 1704/1999 pronunţată la data de 15.09.1999 de Judecătoria Năsăud s-a admis acţiunea precizată de reclamanta HF împotriva pârâţilor RA, RI, GE, II şi în consecinţă s-a constatat validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 6 iunie 1998 în baza căruia reclamanta a cumpărat de la pârâta RA şi antecesorul pârâţilor RI şi GE, defunctul RA, imobilul casă, anexe gospodăreşti şi teren înscris în cf 1722/a nr. top. 843/8 cu preţul de 300.000 lei; s-a dispus ca sentinţa să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 898/14 iulie 1988 în baza căruia aceeaşi vânzători au înstrăinat aceste imobile pârâtului II; s-a dispus radierea întabulării pârâtului II din cf 1722/a nr. top. 843/8 şi întabularea dreptului de proprietate pe numele reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel la data de 2 iunie 2006 pârâtul II.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, precum şi din oficiu conform art. 295 alin. 1 teza ultimă C.proc.civ., tribunalul constată că apelul declarat în cauză este fondat, instanţa de fond pronunţând o hotărâre nelegală, pentru considerentele care urmează a fi relevate.
La data de 15 august 1999 defuncta HF, decedată după declararea căii de atac, la data de 13 august 2009, a investit instanţa de fond cu o acţiune în executarea silită a unui de vânzare-cumpărare, în nulitatea unui contract autentic de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă şi pârâtul apelant II, înţelegând să cheme în judecată şi pe pârâtul II, a cărui citare s-a solicitat a se realiza la domiciliul reclamantei din IM nr. ….
Din chiar cuprinsul acţiunii introductive rezultă că la data sesizării instanţei de fond pârâtul apelant nu locuia la domiciliul reclamantei. În acest sens, pentru justificarea demersului procesual, în acţiune se subliniază textual următoarele „nu aş fi recurs la această acţiune, dar acest pârât (II – s.n.) a plecat de la domiciliul meu şi nu mă întreţine deloc, astfel că sunt nevoită să încerc un contract de întreţinere cu alte persoane”.
În aceste condiţii, în care era evident că la data promovării acţiunii pârâtul apelant nu mai locuieşte la domiciliul indicat (IM nr. …), instanţa de fond era datoare să ceară reclamantei să efectueze demersuri pentru indicarea domiciliului real şi faptic al pârâtului apelant, în vederea îndeplinirii procedurii de citare.
Aceasta întrucât scopul citării este acela de încunoştinţare a părţii despre existenţa procesului, pentru ca ea să se poată prezenta şi să-şi poată face apărările pe care le consideră necesare.
Însăşi intimaţii urmaşi ai reclamantei cunosc faptul că apelantul nu locuia efectiv la domiciliul reclamantei. Astfel, prin întâmpinarea depusă în apel se arată textual că „este adevărat că apelantul lucra în Bistriţa, dar el venea săptămânal şi la IM, astfel că a avut cunoştinţă de proces…”.
Având în vedere scopul citării, acela de cunoaştere de către parte a faptului că este chemată în instanţă, citarea trebuie făcută la locul unde partea locuieşte efectiv, indiferent că acest loc este domiciliul sau reşedinţa părţii.
Ca atare, faptul că apelantul venea săptămânal la IM, nu înlătură obligaţia imperativă de citare a acestuia la locul unde locuieşte efectiv.
Or, aşa cum s-a arătat în acţiunea introductivă, la data promovării acţiunii este cert că apelantul nu locuia la locul unde a fost citat.
Aşa cum rezultă din copia carnetului de muncă al apelantului, la data promovării acţiunii acesta era angajat al U.M. 02110 Bistriţa, având obligaţia de a-şi stabili domiciliul în localitatea Bistriţa, unde era dislocată unitatea militară, astfel cum rezultă din adresa nr. 347/A-12376.
Totodată, din cuprinsul adeverinţei emisă de Primăria comunei IM rezultă că până în anul 2005 domiciliul apelantului a fost în IM, strada …… şi nicidecum la nr. … unde a fost citat.
Coroborând cuprinsul adeverinţelor emise de unitatea militară unde era angajat apelantul şi de Primăria comunei IM, acte ce atestă obligaţia apelantului de a locui în Bistriţa, faptul că domiciliul său era la un alt număr de casă decât cel la care a fost citat, cu poziţia defunctei reclamante din acţiunea introductivă, care atestă că la momentul promovării acţiunii apelantul nu locuia la domiciliul său, rezultă fără niciun dubiu că la data introducerii acţiunii apelantul nu locuia la adresa unde a fost citat, aspect ignorat de instanţa de fond.
Regula este judecata cu legala citare a părţilor. Ca atare, ori de câte ori nu există prevederi derogatorii, care să reglementeze judecata fără citarea părţilor, instanţa de judecată este obligată să dispună citarea părţilor şi să verifice pentru fiecare termen de judecată dacă procedura de citare cu toate părţile este sau nu legal îndeplinită.
În cazul în care instanţa de judecată constată că partea care lipseşte nu a fost legal citată şi nu este prezentă personal sau prin mandatar, este obligată să dispună amânarea judecării cauzei în vederea legalei citări a părţii.
Neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea actului îndeplinit în condiţiile în care procedura de citare nu era îndeplinită, precum şi nulitatea tuturor actelor întocmite ulterior acestui moment, dacă sunt legate de actul principal.
Este adevărat că atât procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul de judecată din 15.09.1999 la care s-a soluţionat cauza, cât şi dovada de comunicare a sentinţei pronunţată de instanţa de fond poartă menţiunea găsirii destinatarului II la domiciliul la care a fost citat, a primirii dovezii şi aplicării semnăturii în faţa factorului poştal.
Conform art. 100 alin. 4 C.proc.civ., un asemenea proces-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.
Întrucât apelantul a contestat semnătura aplicată pe aceste procese-verbale, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize grafice.
Astfel, după ce Serviciul criminalistic al IPJ Bistriţa-Năsăud şi Laboratorul interjudeţean de expertize criminalistice Cluj-Napoca concluzionează că nu se poate stabili dacă semnăturile contestate de apelant au fost sau nu executate de acesta, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, căruia i s-a solicitat efectuarea unei noi expertize, a concluzionat că semnăturile aplicate la poziţia „semnătura primitorului actului” pe procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare din 23.07.1999 şi pe dovada de primire şi procesul verbal de predare din 1.10.1999 nu aparţin apelantului, nefiind executate de acesta.
Procedura înscrierii în fals este reglementată de art. 180 C.proc.civ., această procedură, spre deosebire de procedura verificării de scripte, care poate avea ca obiect numai un înscris sub semnătură privată, putând avea ca obiect atât un înscris sub semnătură privată, cât şi unul autentic, aşa cum sunt cele două acte a căror semnătură este contestată de apelant.
În urma declanşării acestei proceduri de apelant s-a dispus efectuarea expertizei grafice, atât la nivel local, interjudeţean, cât şi în ultimă instanţă la nivel central.
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice a confirmat faptul că semnăturile nu aparţin apelantului, astfel încât dovada că faptele constatate personal de factorul poştal (găsirea apelantului la domiciliul indicat, predarea dovezilor de citare şi comunicare acestuia şi aplicarea semnăturii în faţa factorului poştal) sunt reale, a fost răsturnată prin dovedirea caracterului fals al semnăturii, astfel că aplicarea dispoziţiilor art. 100 alin. 4 C.proc.civ. a fost înlăturată.
Atâta timp cât reglementează procedura înscrierii în fals, ca mijloc de înlăturare a unui înscris opus unei părţi, nu poate fi reţinută apărarea intimaţilor urmaşi ai defunctei reclamante, în sensul că procesul-verbal de citare şi de comunicare a actului de procedură trebuie declarat fals prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Contrar poziţiei intimaţilor, tribunalul apreciază că dovada realităţii consemnărilor factorului poştal poate fi înlăturată şi pe calea înscrierii în fals prevăzută de art. 180 C.proc.civ.
Atâta timp cât s-a dovedit prin expertiză de specialitate că semnătura grafică aplicată pe procesul-verbal de citare pentru ultimul termen de judecată şi pe dovada de comunicare a hotărârii atacate nu aparţin apelantului, este evident că nici celelalte consemnări ale factorului poştal privitoare la găsirea apelantului la domiciliul la care a fost citat, la semnarea actului de apelant în faţa factorului poştal nu corespund adevărului, acestea fiind contrazise tocmai de concluziile expertizei grafice care constată că semnătura aplicată nu aparţine apelantului.
Or, din moment ce semnătura aplicată pe cele 2 acte în discuţie nu s-a executat de apelant este evident că apelantul nu a semnat în faţa factorului poştal şi nici nu s-a întâlnit cu acesta.
Cererea intimaţilor de efectuare a unei contraexpertize sau de solicitare a avizului comisiei superioare de expertiză a fost apreciată ca neîntemeiată.
Potrivit art. 10 din HG nr. 368/1998, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice efectuează în toate cazurile noua expertiză criminalistică, exceptând cazurile complexe sau cele pentru care laboratoarele interjudeţene nu au condiţii tehnice sau resurse umane, când efectuează prima expertiză.
Efectuarea noii expertize (care mai poartă denumirea şi de contraexpertiză) are loc în condiţiile în care în cauză s-a efectuat o primă expertiză de unul din laboratoarele interjudeţene aflate în subordinea institutului, care potrivit art. 11 din HG nr. 368/1998 au printre alte atribuţii şi aceea de efectuare a primei expertize.
Ca atare, conform art. 10 sus menţionat, în toate cazurile INEC-ul efectuează o singură nouă expertiză. Or, o asemenea nouă expertiză s-a efectuat în cauză, după cea realizată de Laboratorul interjudeţean Cluj, astfel încât o altă expertiză (denumită contraexpertiză) nu mai poate fi dispusă şi nici efectuată, fiind prohibită de textul legal menţionat.
În ceea ce priveşte cererea de solicitare a avizului comisiei superioare, aceasta a fost apreciată ca nefiind întemeiată, întrucât pe lângă INEC nu funcţionează o asemenea comisie cu rol de avizare a concluziilor expertizelor criminalistice, aşa cum există în domeniul medicinii legale.
Astfel, în domeniul medicinii legale există înfiinţată prin lege Comisia Superioară medico-legală, care funcţionează conform art. 5 alin. 2 din OG nr. 1/2000 republicată, pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală “Mina Minovici” Bucureşti.
OG nr. 1/2000, republicată, care reglementează organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, prevede expres în capitolul 4 modul de organizare şi atribuţiile Comisiei superioare medico-legale.
Or, HG nr. 368/1998 ce reglementează competenţa şi atribuţiile INEC şi ale laboratoarelor criminalistice interjudeţene nu cuprinde nicio reglementare privitoare la existenţa pe lângă INEC a vreunei comisii de avizare a expertizelor criminalistice, ceea ce înseamnă că o asemenea comisie nu există.
În privinţa expertizelor grafice întocmite în cauză, nu se poate reţine existenţa unor concluzii contradictorii. Aceasta întrucât, laboratorul interjudeţean Cluj nu a putut stabili dacă semnătura este sau nu a apelantului, în timp ce INEC-ul, pe baza aceluiaşi material, a formulat o concluzie certă în privinţa semnăturii contestate.
Concluziile INEC-ului au fost formulate pe baza aceluiaşi material prezentat şi laboratorului interjudeţean, punându-se la dispoziţie în plus raportul de expertiză criminalistă întocmit de Laboratorul interjudeţean Cluj.
Ca atare, la data efectuării expertizei INEC-ul cunoştea concluziile laboratorului din subordinea sa, aspect ce rezultă din chiar cuprinsul expertizei efectuate, în care se consemnează concluzia laboratorului interjudeţean.
Cu toate acestea, s-a reţinut că deosebirile de ordin particular legate de tipul şi alcătuirea semnăturilor, dimensiunea, continuitatea grafismului dovedesc că semnăturile contestate nu aparţin apelantului.
Pe de altă parte, din cuprinsul art. 10 lit. b din HG nr. 368/1998 rezultă că Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti îndrumă şi controlează activitatea laboratoarelor interjudeţene sub aspect ştiinţific şi metodologic. Expertiza efectuată la nivel interjudeţean este întocmită de un singur expert, în timp ce lucrarea efectuată de INEC Bucureşti este întocmită de 3 experţi. În aceste condiţii, în lipsa existenţei unei comisii de avizare a expertizelor criminalistice, constituită prin lege, rezultă că în ipoteza unei contradicţii între expertize, cea efectuată de INEC, entitate ce îndrumă şi controlează ştiinţific activitatea laboratoarelor din subordine, se impune a fi luată în considerare.
În condiţiile în care apelantul nu a fost citat de la locul unde locuia efectiv, judecata s-a făcut cu citarea nelegală a părţii, motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, prevăzută de art. 107 C.proc.civ., fiind încălcate dispoziţiile art. 85 C.proc.civ.
Dat fiind faptul că semnătura aplicată pe dovada de comunicare a hotărârii nu aparţine apelantului, tribunalul constată că hotărârea nu s-a comunicat apelantului la data de 1.11.1999, ci la data de 28 mai 2009 la care apelantul, prin cerere scrisă, a solicitat comunicarea unei copii a sentinţei pronunţate.
Raportat la această dată a comunicării şi având în vedere momentul declarării apelului, 2 iunie 2009, potrivit ştampilei aplicată pe plicul poştal de expediţie, tribunalul constată că apelul este declarat în termen, excepţia tardivităţii nefiind întemeiată.
Constatându-se că apelul este în termen declarat, că judecata în primă instanţă s-a realizat în lipsa apelantului, care nu a fost legal citat, tribunalul în baza art. 297 alin. 2 C.proc.civ. va respinge ca neîntemeiată excepţia tardivităţii apelului, va admite apelul declarat, va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare Judecătoriei Năsăud.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va proceda la legala citare a tuturor părţilor, va verifica dacă urmaşii reclamantei decedate înţeleg sau nu să continue acţiunea promovată de reclamantă, urmând ca în cazul în care urmaşii continuă acţiunea să administreze toate probele pe care le apreciază necesare justei soluţionări a cauzei, ţinând seama şi de apărările formulate de părţi pe fondul cauzei, prin memoriu de apel şi prin întâmpinarea depusă la dosar.
Problema cheltuielilor de judecată va fi soluţionată odată cu fondul cauzei, în funcţie de soluţia adoptată, avându-se în vedere şi cheltuielile efectuate de părţi în prezentul apel.
Aceasta întrucât, partea care a câştigat procesul, ca urmare a rejudecării după casare, are, în mod exclusiv, dreptul la toate cheltuielile de judecată. Prin urmare, apare logic şi echitabil ca părţii care a pierdut procesul să nu i se acorde cheltuieli de judecată, chiar dacă a avut succes în unele căi de atac intermediare.
