Contestaţie formulată în temeiul Legii nr.10/2001. Imposibilitatea obligării directe a Statului Român prin sau a unităţii deţinătoare la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul imobilelor naţionalizate ilegal.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.45458/3/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.588/A/14.06.2011)
Prin cererea înregistrată la data de 17.11.2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă, sub nr.45458/3/2009, reclamanta F.R.M., în contradictoriu cu pârâţii M.B.P.G. şi P.G.M.B. a formulat contestaţie împotriva soluţiei negative dată cererilor formulate prin notificările nr.535 şi 536 cu privire la imobilul din Bucureşti, str.D. nr.10, sectorul 2 şi Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1, astfel că a solicitat ca instanţa să oblige pe pârâţi la emiterea unei decizii de restituire prin echivalent.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că, prin notificările nr.535 pentru imobilul situat în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1 şi nr.536 pentru imobilul situat în Bucureşti, str.D. nr.10, sectorul 2, formulate prin intermediul executorului judecătoresc, s-a adresat pârâtului M.B. în vederea restituirii în natură a celor două imobile, având în vedere calitatea sa de unică moştenitoare a persoanei îndreptăţite, precum şi faptul că aceste imobile au fost preluate abuziv de Statul Român în temeiul Decretului nr.92/1950.
Reclamanta a mai arătat că ambele imobile au fost proprietatea mamei sale M.R.S.R., astfel cum rezultă din procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate nr.5087/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti pentru imobilul situat în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1 şi din procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate nr.7927/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti pentru imobilul situat în Bucureşti, str.D. nr.10, sectorul 2. Mama sa a decedat în anul 1981, iar succesiunea a fost dezbătută potrivit certificatului de moştenitor nr.1356/22.10.1982 emis de Notariatul de Stat al sectorului 2 Bucureşti.
Totodată, reclamanta a mai învederat că preluarea imobilelor s-a făcut în mod nelegal, fiind naţionalizate prin Decretul nr.92/1950, poziţia 7056 pe numele tatălui său S.C., decedat în anul 1990 şi a cărui unică moştenitoare este, potrivit certificatului de moştenitor nr.496/27.03.1991 eliberat de Notariatul de Stat sector 2.
Ulterior formulării notificărilor, reclamanta a arătat că a aflat că ambele imobile construcţie au fost vândute în baza Legii nr.112/1995 către chiriaşi.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.10/2001.
La data de 15.02.2010, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare şi modificatoare, prin care a arătat că solicită introducerea în cauză şi a pârâtului S.R.M.F.P., solicitând să se pronunţe o hotărâre care să înlocuiască decizia administrativă şi să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele indicate în acţiunea introductivă.
În motivarea cererii, reclamanta a precizat că înţelege să-şi modifice acţiunea în baza Deciziei nr.20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În ceea ce priveşte completarea acţiunii, în sensul de a chema în judecată pe pârâtul S.R.M.F.P., reclamanta a arătat că acest pârât va realiza dreptul de restituire prin echivalent, invocând şi considerentele deciziei civile nr.16/A/15.01.2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.
La data de 12.10.2010, reclamanta a depus la dosar două rapoarte de expertiză tehnică extrajudiciară efectuate de expert C.V.S..
Prin sentinţa civilă nr.1363/26.10.2010, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a admis în parte cererea, astfel cum a fost completată, modificată şi precizată, formulată de reclamanta F.R.M. în contradictoriu cu pârâtul M.B.P.G., a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire pentru imobilele teren şi construcţie situate în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1 şi Bucureşti, str.D., nr.10, sector 2, a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafaţă de 286 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 85 mp., situat în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert C.V.S., a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafaţă de 240 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 124 mp., situat în Bucureşti, str.D., nr.10, sector 2, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert C.V.S., despăgubirile urmând a fi acordate în condiţiile legii speciale, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii P.G.M.B. şi S.R.M.F.P., ca neîntemeiată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a reţinut următoarele:
La data de 27.07.2001, reclamanta F.R.M. a depus notificarea nr.535 prin intermediul executorului judecătoresc S.D. în baza Legii nr.10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1, compus din 290 mp. teren şi construcţie (parter + etaj), notificare înregistrată sub nr.4312/2001.
La aceeaşi dată, reclamanta F.R.M. a depus şi notificarea nr.536 prin intermediul executorului judecătoresc S.D. în baza Legii nr.10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str.D., nr.10, sector 2, compus din 242 mp. teren şi construcţie (4 camere, hol, bucătărie, baie, wc de serviciu, alte dependinţe), în suprafaţă locuibilă de 124 mp., notificare înregistrată sub nr.8040/2001.
Deşi reclamanta a făcut mai multe demersuri în sensul soluţionării de către pârâtă a celor două notificări, prin emiterea unei decizii motivate, aceasta nu a respectat dispoziţiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Având în vedere dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr.XX/19.03.2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a analizat fondul cererii de restituire formulată de reclamantă.
Sub aspectul cererii modificatoare de restituire prin echivalent a celor două imobile, instanţa de fond a reţinut că imobilului în litigiu, situat în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1, a fost proprietatea defunctei M.R.S.R., astfel cum rezultă din procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate nr.5087/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti. De asemenea, imobilul situat în Bucureşti, str.D., nr.10, sector 2 a fost proprietatea aceleiaşi defuncte, astfel cum rezultă din procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate nr.7927/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti coroborat cu adresa nr.12245/3342/23.04.2003 emisă de P.M.B.- S.N.U..
De pe urma defunctei M.R.S.R. a rămas unică moştenitoare reclamanta F.R.M., conform certificatului de moştenitor nr.1356/22.10.1981 eliberat de Notariatul de Stat sector 2 Bucureşti.
Instanţa a mai reţinut că ambele imobile în litigiu au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, poziţia 7056, iar apartamentul situat în Bucureşti, str.D., nr.10, sector 2 a fost vândut numitei C.I., în temeiul Legii nr.112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1130/26.11.1996, apartamentele situate în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1 au fost vândute numiţilor A.I. şi A.I., în temeiul Legii nr.112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1449/29789/21.11.1996 – ap. nr.1, parter şi numiţilor B.D. şi B.M., în temeiul Legii nr.112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4840/28710/15.07.1997 – ap. nr.2, etaj 1.
Ambele imobile în litigiu au fost identificate prin rapoartele de expertiză tehnică extrajudiciară efectuate de expert C.V.S.
Prin raportare la prevederile art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, imobilele naţionalizate prin Decretul nr.92/1950 sunt calificate de lege ca fiind preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că cele două imobile în litigiu situate în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1 şi în Bucureşti, str.D., nr.10, sector 2 se circumscriu calificării date de lege în sensul celor de mai sus, motiv pentru care tribunalul a apreciat că acestea fac obiectul de reglementare a legii speciale de reparaţie.
Potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali şi testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că reclamanta a justificat pe deplin calitatea sa de succesoare legală în drepturi de pe urma autoarei sale, defuncta M.R.S.R.
Constatând îndeplinite cerinţele legale cu privire la calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea celor două imobile în litigiu, precum şi cu privire la faptul că cele două bunuri se circumscriu prevederilor legii speciale de reparaţie, tribunalul a analizat cererea prin raportare la modalitatea concretă de reparaţie.
A reţinut că art.7 alin.1 din Legea nr.10/2001 stabileşte, ca regulă, faptul că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură. Prin excepţie, însă, alin.11 şi alin.5 ale aceluiaşi articol prevăd că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu respectarea condiţiilor cerute de lege, precum şi terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare.
Potrivit Normei metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, prin noţiunea de „teren aferent imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr.112/1995” se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă.
În ceea ce priveşte apartamentele în litigiu vândute în temeiul Legii nr.112/1995, cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, câtă vreme nu s-a făcut dovada contrară referitor la acest aspect, tribunalul a constatat că acestea nu mai pot fi restituite în natură, potrivit dispoziţiilor exprese ale art.18 lit.c din Legea nr.10/2001. Tot astfel, tribunalul a apreciat şi referitor la imobilele teren în litigiu, atât cele ce constituie amprenta construcţiilor în litigiu, cât şi cu privire la terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr.112/1995.
În consecinţă, tribunalul a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren în suprafaţă de 286 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 85 mp., situat în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1, precum şi a imobilului teren în suprafaţă de 240 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 124 mp., situat in Bucureşti, str.D., nr.10, sector 2, astfel cum a fost identificate în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert C.V.S..
Totodată, în temeiul Titlului VII al Legii nr.247/2005, instanţa a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În privinţa cererii formulate în contradictoriu cu pârâţii P.G.M.B. şi S.R.M.F.P., tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cei doi pârâţi nu exercită niciun fel de atribuţii în procedura administrativă de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În plus, instanţa de fond a reţinut drept nefondată susţinerea reclamantei în ceea ce priveşte menţinerea în cauză a celor doi pârâţi exclusiv pentru asigurarea opozabilităţii hotărârii, întrucât legitimarea procesuală pasivă este condiţionată în speţă de justificarea unei obligaţii corelative dreptului alegat de reclamantă în raportul juridic dedus judecăţii. Şi cum în sarcina celor doi pârâţi nu se poate reţine vreo astfel de obligaţie, tribunalul a apreciat cererea formulată în contradictoriu cu aceştia, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr.1363/26.10.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, a formulat apel pârâtul M.B.P.G., susţinând că hotărârea apelată este netemeinică şi nelegală, aceasta întrucât instanţa de fond, în mod greşit, a admis cererea, a constatat că reclamanta F.R.M. este îndreptăţită la măsuri reparatorii şi a obligat instituţia pârâtă să emită o dispoziţie care să cuprindă măsuri reparatorii în echivalent cu privire la imobilele situate în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1 şi str.D., nr.10, sector 2.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile art.22 – 23 din Legea nr.10/2001, republicată, notificarea formulată înăuntrul termenului de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii, până la soluţionarea notificării.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, se constată că, deşi reclamanta a susţinut că a depus toate actele ce dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, înscrisurile avute în vedere de Comisia pentru aplicarea Legii nr.10/2001 la pronunţarea deciziei contestate nu pot constitui o dovadă a dreptului de proprietate, fiind vorba, între altele, şi de un act sub semnătură privată. Or, înstrăinările între vii de orice fel cu privire la terenuri cu sau fără construcţii nu se pot face decât prin acte autentice şi cu autorizarea prealabilă a sfatului popular, conform art.2 din Decretul nr.221/1950.
Înscrisurile anexate notificării, dar şi cele depuse în faţa instanţei şi considerate de către aceasta ca acte doveditoare a dreptului de proprietate nu fac dovada şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestora.
Cât priveşte capătul de cerere prin care instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a despăgubirilor, raportat la dispoziţiile din Legea nr.247/2005, apelantul a susţinut că unitatea deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării nu are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, ci doar de emiterea unei decizii motivate cu propunere de acordare de despăgubiri, conform art.29 din Legea nr.10/2001 şi în condiţiile speciale ce privesc regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv (Titlul VII din Legea nr.247/2005).
În acest sens sunt şi prevederile art.13 alin.1 din Legea nr.247/2005, care precizează că pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă, potrivit legii, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Despăgubirilor.
La data de 14.12.2010, reclamanta F.R.M. a depus cerere de repunere în termenul de apel, precum şi apel, solicitând admiterea acestora, desfiinţarea în parte a sentinţei apelate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii acţiunii, astfel cum a fost completată şi modificată.
În ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul de apel, reclamanta a arătat că sunt incidente prevederile art.103 alin.1 teza a II-a şi alin.2 Cod de procedură civilă, dat fiind că a solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură la adresa cabinetului avocatului ales, E.F., însă acesta s-a aflat în imposibilitatea de a lua la cunoştinţă de conţinutul sentinţei, datorită unor împrejurări mai presus de voinţa lui (a suferit o fractură la picior, fiind în imposibilitate de a se deplasa la sediul cabinetului de avocatură).
Referitor la apelul propriu-zis, reclamanta a arătat că a solicitat instanţei, raportat la decizia nr.XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, să fie obligat intimatul la plata directă către aceasta a despăgubirilor, echivalentul imobilelor naţionalizate ilegal, motivat de faptul că persoana îndreptăţită la despăgubiri are dreptul la o justă, echitabilă şi efectivă reparaţie, în temeiul numeroaselor argumente reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Deşi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează plenitudinea de competenţă a instanţelor de a soluţiona cererile de restituire în natură, apelanta apreciază că aceeaşi soluţie trebuie să fie şi în cazul cererilor de restituire prin echivalent, pentru identitate de raţiune.
Ca atare, prin sentinţa atacată, prima instanţă a încălcat decizia dată în interesul legii, deşi a recunoscut dreptul reclamantei la restituire prin echivalent, trimiţând însă la dispoziţiile Legii nr.247/2005.
În raport de spiritul reglementărilor de ansamblu ale Legii nr.10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie de vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct măsurile reparatorii.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ca şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art.6 parag.1 din Convenţie pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Soluţionând cauza în modalitatea prezentată, prima instanţă a încălcat principiul soluţionării dosarului într-un termen rezonabil, garantat de textul de lege menţionat anterior, întrucât este de notorietate că procedura administrativă de acordare a despăgubirilor prevăzute de legea specială este extrem de greoaie, anevoioasă şi nu conţine elemente care să asigure o minimă previzibilitate a eficienţei cu care se acordă aceste despăgubiri.
Pentru a ajunge la concluzia că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat în mod direct la plata despăgubirilor stabilite, potrivit expertizei de la dosarul cauzei, prima instanţă a motivat că acesta nu exercită niciun fel de atribuţii în procedura administrativă de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Această motivare este nelegală, raportat la dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei probleme de drept prin decizia nr.33/2008, referitoare la concursul dintre Legea nr.10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Din conţinutul acestei decizii reiese faptul că Fondul Proprietatea nu funcţionează, că instanţa europeană a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă imobiliară a bunului, întrucât a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr.30/1994, face parte din dreptul intern.
În lumina celor două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând şi considerentele din cauza Atanasiu c.României, prin incapacitatea sa de a asigura prin lege specială certitudinea cu privire la cuantumul şi momentul când despăgubirile cuvenite se vor asigura, Statul Român dobândeşte calitate procesuală pasivă în cauză în privinţa cererii de obligare a sa în mod direct la plata despăgubirilor, întrucât această incapacitate încalcă chiar dreptul de proprietate, astfel garantat prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Apelanta a ataşat cererii de repunere în termen biletul de ieşire din spital emis de Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni la data de 18.11.2010.
Totodată, la 28.04.2011, reclamanta F.R.M. a formulat, în contradictoriu cu M.B.P.G. şi S.R.M.F.P., cerere de aderare la apelul declarat de apelantul M.B.P.G., reluând considerentele expuse în cererea de apel.
Prin întâmpinare, reclamanta F.R.M. a solicitat respingerea apelului declarat de M.B.P.G., arătând, în esenţă, că a depus acte doveditoare în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, respectiv procesul verbal de înscriere în cartea funciară nr.5087/1940, pentru imobilul situat în Bucureşti, str.I.T. nr.29, sector 1 şi procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate nr.7927/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare privind imobilul situat în Bucureşti, str.D. nr.10, sector 2, fostă str.C.nr.10, din Parcul C., ambele pe numele autoarei M.R.S.R..
În cauză, imobilele revendicate au fost naţionalizate prin Decretul nr.92/1950, poziţia 7056, pe numele tatălui, S.C., decedat în anul 1990.
Totodată, reclamanta a arătat că sintagma „în condiţiile legii speciale” folosită de instanţa de fond în dispozitivul hotărârii semnifică tocmai obligaţia apelantului de a proceda conform Legii nr.10/2001, care face trimitere la Titlul VII din Legea nr.247/2005, respectiv de a emite o decizie privind propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În şedinţa publică din 14.06.2001, analizând cererea de repunere în termenul de apel, în raport de înscrisul depus la dosar, Curtea a apreciat ca fiind întrunite cerinţele prevăzute de art.103 Cod de procedură civilă, astfel încât s-a considerat învestită cu soluţionarea cererii de apel, cererea de aderare la apel rămânând astfel fără obiect.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate prin cele două apeluri, în raport cu dispoziţiile art.295 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
La data de 17.11.2009, reclamanta F.R.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul P.G.M.B., obligarea acestuia la emiterea unei decizii de restituire în echivalent a imobilelor compuse din teren şi construcţie situate în Bucureşti, str.D. nr.10, sector 2 şi str.I.T. nr.29, sector 1.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a adresat instituţiei pârâte cu notificările nr.535, respectiv 536, la data de 27.07.2001 în vederea restituirii în natură a imobilelor indicate anterior, în calitate de unică moştenitoare a persoanei îndreptăţite, M.R.S.R.. Deşi a depus înscrisuri doveditoare, pârâtul nu a răspuns notificărilor până la data formulării prezentei cereri.
Ulterior, la 15.02.2010, reclamanta F.R.M. şi-a completat şi modificat acţiunea introductivă, chemând în judecată şi pe pârâtul S.R.M.F.P., solicitând, astfel, soluţionarea în mod direct pe fond a cererii, respectiv pronunţarea unei hotărâri care să înlocuiască în totalitate decizia administrativă de restituire prin recunoaşterea directă a dreptului de proprietate, respectiv prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare în natură şi/sau despăgubiri (în cuantumul stabilit prin expertiză), pentru imobilele indicate în acţiunea introductivă.
Cu privire la apelul exercitat de apelantul pârât M.B.P.G., Curtea reţine că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse, prin raportare la prevederile art.22 – 23 din Legea nr.10/2001, republicată, chiar şi în faţa instanţei de judecată, întrucât procedura desfăşurată în faţa unităţii deţinătoare este doar una administrativă, ea fiind finalizată, în caz de contestare, în justiţie.
Într-adevăr, art.23 din Legea nr.10/2001 limitează durata depunerii probelor necesare evaluării pretenţiilor de restituire a imobilelor la care se referă legea numai la faza administrativă – până la soluţionarea notificării, fără a obstrucţiona această posibilitate şi în faza contencioasă supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Verificarea legalităţii deciziei unităţii deţinătoare nu se face numai în temeiul actelor supuse aprecierii acesteia, ci în contextul tuturor probelor, inclusiv a acelora administrate în faza contencioasă, o atare viziune înscriindu-se în raţiunea legii şi a principiului de interpretare a acesteia în interesul celor îndreptăţiţi la restituirea bunurilor de care au fost lipsiţi în mod abuziv. Aceeaşi este şi situaţia în care unitatea deţinătoare nu înţelege să răspundă în termenul stipulat de lege notificărilor ce instanţă-au fost adresate.
Dacă s-ar accepta teza imposibilităţii instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei ori cererii pe fond, în acord cu dispoziţiile deciziei nr.XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a mai administra probe în dovedirea dreptului de proprietate sau a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, pe temeiul Legii nr.10/2001, câtă vreme se atestă împrejurarea că actele doveditoare nu au fost depuse în termenele prevăzute de lege, etapa jurisdicţională ar fi lipsită de conţinut şi nu ar putea fi considerată, în interpretarea dispoziţiilor art.6 alin.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România la 20.06.1994, ca reprezentând un recurs efectiv, ceea ce presupune dreptul de a te adresa unui tribunal independent, imparţial şi de a beneficia de garanţiile unui proces echitabil.
Ca atare, suplinirea probatoriului asupra dreptului de proprietate al autoarei reclamantei se putea face chiar şi în faţa tribunalului, fără ca prin aceasta să se încalce art.22 – 23 din Legea nr.10/2001, republicată, astfel cum susţine apelantul M.B.P.G..
A mai susţinut apelantul pârât că actele depuse de apelanta reclamantă nu pot constitui o dovadă a dreptului de proprietate, fiind vorba, între altele, şi de un act sub semnătură privată.
Or, în speţă, nu aceasta este situaţia premisă, înscrisurile anexate notificărilor, dar şi cele depuse în faţa instanţei şi considerate de către aceasta ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate fac proba dreptului autoarei reclamantei, inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestuia.
Conform Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 – art.23.1, „prin acte doveditoare se înţelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, , extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea), … d) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective; pentru mediul rural – extras de pe registrul agricol)”.
În cauză, în mod corect a constatat tribunalul că imobilele în litigiu, situate în Bucureşti, str.I.T., nr.29, sector 1, respectiv în Bucureşti, str.D., nr.10, sector 2 au fost proprietatea defunctei M.R.S.R., astfel cum rezultă din procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate nr.5087/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti şi procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate nr.7927/1940 emis de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti coroborat cu adresa nr.12245/3342/23.04.2003 emisă de P.M.B. – S.N.U..
În ceea ce priveşte critica legată de modul în care tribunalul a soluţionat capătul de cerere referitor la despăgubiri, apelantul pârât a susţinut că unitatea deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării nu are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, ci doar de emitere a unei decizii motivate cu propunere de acordare de despăgubiri, conform art.29 din Legea nr.10/2001 şi în condiţiile speciale ce privesc regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv (Titlul VII din Legea nr.247/2005).
Or, în litigiu de faţă se constată că instanţa de fond a dispus în acest sens, făcând trimitere la prevederile din Titlului VII al Legii nr.247/2005, implicit la faptul că despăgubirile urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin emiterea unei dispoziţii/decizii cu propunere de acordare de măsuri reparatorii.
Drept consecinţă, Curtea apreciază că apelul declarat de apelantul M.B.P.G. nu este fondat.
În legătură cu apelul formulat de reclamanta F.R.M., Curtea constată că aceasta este nemulţumită doar de soluţia de neobligare a pârâtului la plata directă către aceasta a despăgubirilor, echivalentul imobilelor naţionalizate ilegal, motivat de faptul că persoana îndreptăţită la despăgubiri are dreptul la o justă, echitabilă şi efectivă reparaţie, în temeiul numeroaselor argumente reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
A susţinut apelanta reclamantă că deşi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează plenitudinea de competenţă a instanţelor de a soluţiona cererile de restituire în natură, aceeaşi soluţie trebuie să fie şi în cazul cererilor de restituire prin echivalent, pentru identitate de raţiune, aceasta deoarece reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ca şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil (procedura administrativă de acordare a despăgubirilor prevăzute de legea specială este extrem de greoaie, anevoioasă şi nu conţine elemente care să asigure o minimă previzibilitate a eficienţei cu care se acordă aceste despăgubiri), consacrat de art.6 parag.1 din Convenţie pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Având în vedere şi considerentele deciziei nr.52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite, Curtea constată că, în art.16 din titlul VII al Legii nr.247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin.1, şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin.2, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art.24 din Legea nr.10/2001 (devenit art.26 după modificare).
Prin urmare, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art.24 (26) din Legea nr.10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Opinia potrivit căreia, refuzând un atare control, instanţele judecătoreşti nu ar face decât să dea curs normal unor norme de procedură, de imediată aplicare, nu a fost acceptată câtă vreme, în realitate, prin Legea nr.247/2005 s-au adus modificări mai ales normelor de drept material din Legea nr.10/2001, unele referindu-se la însăşi restrângerea sferei măsurilor reparatorii prin echivalent susceptibile să fie acordate pentru imobilele preluate abuziv.
A da o altă interpretare dispoziţiilor art.16 alin.1 şi 2 din titlul VII al Legii nr.247/2005 ar însemna să se contravină prevederii art.3 din Codul civil, potrivit căreia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum şi dreptului de acces liber la justiţie reglementat prin art.21 din Constituţie, republicată, şi art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Or, refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziţiei de respingere a notificării ar constitui o ingerinţă nepermisă în dreptul celor având vocaţia de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecţiei proprietăţii prin art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aşadar, conform recursului în interesul legii mai sus menţionat, prevederile cuprinse în art.16 şi următoarele din Legea nr.247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005.
În cuprinsul alin.2 al art.16 s-a prevăzut, însă, la adoptarea Legii nr.247/2005, că „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin.1 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor”.
Ca atare, în acest context, pentru asigurarea ducerii la îndeplinire a măsurilor din art.1 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 într-un spirit rezonabil pentru părţile implicate în astfel de litigii, prin titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Raportat la aceste considerente, Curtea nu poate reţine încălcarea principiul soluţionării dosarului într-un termen rezonabil, garantat de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, pe de o parte, procedura în cauză, ce implică modalitatea de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu împiedica persoana îndreptăţită să-şi valorifice drepturile, iar, pe de altă parte, pentru că asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil rezultate în urma aplicării acestui act normativ – Legea nr.247/2005 – urmează a se pronunţa un „tribunal” (instanţă, în sensul Convenţiei) care are plenitudine de jurisdicţie, în această procedură, în caz de contestare, protecţia juridică a acestui drept putând fi asigurată doar în faţă instanţelor de judecată.
A mai criticat apelanta reclamanta F.R.M. hotărârea primei instanţă întrucât tribunalul, pentru a ajunge la concluzia că S.R.M.F.P. nu poate fi obligat în mod direct la plata despăgubirilor stabilite, a motivat că acesta nu exercită niciun fel de atribuţii în procedura administrativă de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În opinia apelantei reclamante, această motivare este nelegală, raportat la dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei probleme de drept prin decizia nr.33/2008, referitoare la concursul dintre Legea nr.10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Sub acest aspect, Curtea reţine că raportul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea celei dintâi, astfel încât incapacitatea Statului Român de a asigura prin lege specială certitudinea cu privire la cuantumul şi momentul când despăgubirile cuvenite se vor asigura nu este de natură a justifica calitatea procesuală pasivă în cauză a acestuia în privinţa cererii de obligare la plata despăgubirilor.
Pentru toate aceste considerente, potrivit art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, şi apelul declarat de reclamanta F.R.M.
